Dorinţe 2009

>>> Publicat în FHM România în ianuarie 2009. Pentru o scurtă evaluare a ce sa îndeplinit, vezi FHM de ianuarie 2010. Tot acolo e şi lista de dorinţe pentru 2010.

DORINŢE 2009
Ce-mi doresc eu mie (şi celorlaţi) în anul ăsta

Anul trecut, în acest spaţiu, v-am spus ce vreau de la mine şi de la alţii în 2008. Înainte să trecem la lista aferentă pe 2009, vreau să fac un mic bilanţ. Spuneam că vreau să ajung la Ikea. Am ajuns. Am cumpărat rafturi. Le-am montat. Timp de câteva ore m-am simţit atât matur cât şi tâmplar. Mai visam să-mi dresez reţeaua socială, care între timp şi-a dublat numărul de conexiuni atât pe Facebook (merge spre 200), cât şi pe LinkedIn (100). N-am reuşit să-i conving pe oamenii ăştia să-mi schimbe prizele, dar îmi fac trafic la blog. În ciuda presiunilor, cred că renunţ de tot la ideea de a-mi face firmă. Acum, dorinţele pe 2009:

SĂ ÎMI FAC GAŞCĂ. Am aflat recent că o gaşcă de prieteni e ca un supermarket. Cu cât e mai mare, cu atât ai mai multe sortimente. Se spune că în găştile de prieteni – alea care fac şedinţă să decidă cine ce aduce de rev –, oamenii sunt împărţiţi după aptitudini şi selectaţi (sau înlocuiţi) în funcţie de ce oferă. E ăla cu multe filme furate. E aia cu pile la o textilărie care produce pentru export. Ăla cu apartament cu trei camere. Aia cu maşină cu portbagaj mare. Eu nu ştiu exact ce pot face într-o gaşcă, dar m-am decis să aplic pentru poziţia de dactilograf. Cineva trebuie să-şi asume acurateţea listelor de cumpărături pentru excursiile de weekend.

SĂ FAC MUŞCHI. Nu ştiu exact câţi. Cel puţin unul, maxim şapte. Mi se pare futil să spui „merg la sală”. Aşa spun şi doctorii şi asta nu pare să-i menţină în formă. Eu sunt mai orientat. Întotdeauna mi-a plăcut să văd bărbaţi ridicându-şi femeile de la sol fără să respire greu sau fără să facă hernie. Vreau şi eu. Deocamdată pot ridica doua baxuri de apă stând pe loc. Dacă e de transportat, pot duce un bax fără probleme pe o distanţă de 300 de metri. Doar spre mai bine pot merge de aici.

SĂ ÎMI IAU BORMAŞINĂ. Stau într-o garsonieră unde mă zguduie constant câte un vecin care-şi găureşte aici, îşi şmirgheleşte acolo, îşi doboară dincolo. 2009 e anul răzbunării. Nu ştiu ce dracu voi găuri, dar vreau să-mi iau o bormaşină şi s-o activez zilnic când încep ştirile de seară, până vor realiza că indifirent de ce zice Esca, realitatea lor e aprig de repetitivă.

UN CANDIDAT SURPRIZĂ. Nu ar fi interesant să avem şi noi un candidat neaşteptat la prezidenţiale? Unu care să ne facă să ne pese? Măcar aşa, de show? Nu un Obama, că despre negri încă facem bancuri în ziare („Ăla e atât de negru încât nu-l vezi noaptea în casă până nu aprinzi lumina”). Dar măcar o fostă gimnastă – oricare dintre ele. Doar s-a desfăcut în şpagat pe atâtea soluri; contează mult experienţa asta internaţională. Sau Mihaela Rădulescu – măcar ştii că face sex. Şi ştim cu toţii că nu putem avea încredere în oamenii care nu fac sex. Da, cred că Mircea Geoană şi Traian Băsescu nu prea fac.

TĂRIE. Răzbunarea – vezi bormaşina şi muşchii – nu e singura zodie sub care stă 2009. Pe când citiţi aceste rânduri, eu îmi voi fi început o activitate la o revistă cu profil femeiesc. Nu am dorinţe explicite de la această schimbare – deşi nu m-ar deranja să mă invite la cât mai multe party-uri în lenjerie (a lor) –, dar sper să am tăria necesară să stau departe de oje şi creme. Am avut întotdeauna un punct sensibil pentru cuvântul „exfoliere”, aşa că pericolul de-a păcătui există.

BERE CU GUST DE FRUCTE. Ştiu, se pot cumpăra variante de import. Dar acum, când ar trebui să consumăm local ca să susţinem economia (da, asta înseamnă şi hârtie igienică de la Buşteni – nu doar şterge ci şi scarpină) , cineva ar trebuie să ne ofere opţiuni. Ursus Fructus cu Mure. Silva Merişor. Stejar Cais. Bergenbier Lubeniţă (la pet, bidon şi cazan). Ar fi o mişcare furtunoasă în industrie şi ar crea un pod de flori între cei care plantează şi cei care distilează.

NOI DILEME. Recent se întreba cineva dacă poţi fi considerat culpabil pentru un pârţ silenţios dar împuţit tras într-o aglomeraţie? Şi dacă ăsta e cumva mai josnic decât cel duduitor dar totuşi blând olfactiv. Şi m-am gândit: aceeaşi întrebare mi-am pus-o şi la 11 ani. Vreau ceva nou. Nişte dileme sociale mai angajante decât ce faci cu biluţa din nas când eşti într-un bar sau cum agăţi o femeie ebrietată fără să simţi că abuzezi de disponibilitatea ei.

ALTĂ CRIZĂ. Una pe care o înţeleg mai uşor decât pe asta economică. Sau mă rog, una care să nu-mi influenţeze negativ contul din bancă.

Selecţii din ce am citit în 2009

10 (+1) texte pe care le-aş reciti oricând – toate au apărut anul trecut:

1. David Grann – Trial by Fire. Despre pedeapsa cu moartea, justiţie şi Todd Willingham.

2. William Langewiesche – The Devil at 37.000 Feet. Două avioane s-au ciocnit în aer.

3. Ariel Levy – Either/Or. Cazul atletei Caster Semenya este pretextul unei poveşti despre sexe şi despre cât de mult avem nevoie de constante ca să înţelegem lumea în care trăim.

4. Jon Reiner – The Man Who Couldn’t Eat. Un eseu personal după care nicio masă nu va mai fi ca înainte.

5. Alex Kotlowitz – All Boarded Up. Cum să înţelegi criza ipotecară din SUA, citind despre un oraş semi-pustiu şi despre oamenii care încearcă să-l ţină pe picioare.

6. Tom Junod – The Miracle of John Updike. Şi o iubire care a început cu Rabbit Redux.

7. William Langewiesche – The Pirate Latitudes. Textul esenţial despre piraţii din Somalia.

8. Jeanne Marie Laskas – Game Brain. Fotbalul american, văzut prin ochii unor doctori care au studiat creierele jucătorilor şi nu le-a plăcut ce-au găsit (de completat cu textul lui Malcolm Gladwell, Offensive Play

9. Michael Finkel – How I Convinced a Death-Row Murderer Not to Die. Un text despre un bărbat care şi-a ucis soţia şi cei trei copii, scris de jurnalistul căruia i-a furat identitatea în 2002.

10. Margaret Talbot – Brain Gain. Studenţia şi substanţele neurostimulante.

– Gabi

Drumuri prin România – 1915, 1990

John Reed, unul dintre precursorii jurnalismului narativ american s-a plimbat prin Europa în timpul primului război mondial şi n-a fost deloc impresionat de România. De fapt, singura ţară din regiune care i-a plăcut a fost Bulgaria. Despre România, români şi Bucureşti a scris în “The War in Eastern Europe”:

Reed_Romania

Despre temperamentul românului, Reed scrie:

[The Romanian] has Latin traits: excitability, candour, wit, and a talent for hysterical argument in critical situations. He is lazy and proud, like a Spaniard, but without a Spaniard’s flavour; sceptical and libertine, like a Frenchman, but without a Frenchman’s taste; melodramatic and emotional, like an Italian, without Italian charm. One good observer has called Rumanians ‘bad Frenchmen’ and another ‘Italianized gypsies’.

(…)

Shopkeepers and cabmen and waiters in restaurants are thieving and ungracious; if they can’t cheat you they fly into an ugly rage and scream like angry monkeys. How many times have Rumanian friends said to me: don’t go to so-and-so’s shop, he’s Rumanian and will cheat you.

Aproape 80 de ani mai târziu, în 1990, Robert Kaplan a făcut şi el un scurt tur al Bucovinei (Romania’s Changeless Land, NY Times), o regiune care i-a plăcut la nebunie pentru că părea ruptă de restul României şi de dezastrele comunismului. Lui Kaplan nu i-a plăcut prea mult mersul cu trenul în România şi ar fi suprins să afle că acest mod de deplasare e în continuare o experienţă la întâmplare: când minunată, când înfiorătoare.

10 poveşti pentru vacanţă

Pentru cei care vor să-şi petreacă vacanţa citind nişte jurnalism memorabil, o selecţie de 10 texte cu care să vă ocupaţi serile cel puţin până în prag de Anul Nou:

1. Michael Paterniti, Driving Mr. Albert. Autorul pleacă într-o călătorie iniţiatică de-a latul Statelor Unite împreună cu creierul lui Albert Einstein.

2. Caitlin Flanagan, Are you there God? It’s me Monica. Aşa se scrie comentariu cultural. Da, e despre sex oral. Şi despre Bill Clinton.

3. Michael Lewis, Jonathan Lebed’s Extracurricular Activities. Un puşti de 15 ani dă peste cap sistemul financiar american.

4. Jon Krakauer, Into the Wild. Povestea lui Chris McCandles, care a plecat în sălbăticia Alaskăi şi nu s-a mai întors. Întâi articol de revistă. Apoi carte. Apoi film.

5. Tom Junod, Angelina Jolie Dies for Our Sins. Considerat de unii critici cel mai prost portret făcut vreodată. Nu sunt de acord.

6. Emily Nussbaum, Neil Patrick Harris. Cum a ajuns Neil Patrick Harris (Barney din How I Met Your Mother) un actor care a spulberat stereotipurile.

7. Buzz Bissinger, Shattered Glass. Povestea unui jurnalist care a inventat aproape tot ce a scris.

8. Zadie Smith, Dead Man Laughing. Un eseu personal tulburător despre viaţă, moarte şi comedie.

9. Gery Marzorati, The Future of Long Form Narrative. Despre cine mai scrie, cine mai citeşte şi cine mai plăteşte pentru jurnalism narativ în vremurile de azi.

10. Jeanne Marie Laskas, This is Paradise. Despre gunoi, unde se duce când pleacă din casele noastre şi cine se ocupă de el.

Cititorii sunt prioritari

Relaţia unui editor cu cititorii e mai importantă decât relaţia cu compania, cu publisherul, cu advertiserii. E teorie, dar cei care au transformat-o în practică, continuă să trăiască. Să mai cităm teoria şi cu următorul lucru: “A magazine’s long-term prospects depend more on serving its readers than on keeping advertisers happy all the time.”

Cititorii

Esquire US iPhone App

Demonstraţia aplicaţiei de iPhone de care vorbeam şi în postul trecut. Copy & paste-ul e minunat.

Puţin despre viitorul revistelor

UPDATE (19.12): New York Times a scris recent – mai pe larg – despre toate aceste mişcări digitale din lumea publishing-ului de revistă.

2010 va fi un an important pentru viitorul revistelor. Apariţia (mai mult decât probabilă) a tabletei de la Apple va fi un impuls serios de a experimenta cu această formă. Tableta nu e singura inovaţie. Aplicaţiile de pe iPhone făcute de GQ, The Guardian şi Esquire arată o preocupare cu cititul mobil. Apoi mai e şi frumoasa demonstraţie a celor de la Sports Illustrated.

Ce e important de reţinut e cât de mult încearcă toate aceste iniţiative de a replica experienţa unică a cititului unei reviste pe hârtie. De asemenea, rămâne în picioare ideea că formula de a compila, agrega şi cura conţinut va continua să funcţioneze pentru mulţi dintre noi; mai ales când avem produse şi oameni în ale căror criterii de selecţie ne putem încrede.

Mai jos, un viitor care nu este foarte departe. Cum ar fi să ne citim aşa revistele în câţiva ani?

Mag+ from Bonnier on Vimeo.

Dacă vreţi să continuaţi să citiţi despre ce poate aduce 2010 în această industrie, puteţi lua la rând cele 115 previziuni făcute de Folio. Mie mi-a plăcut mult ce a avut de zis Samir “Mr. Magazine” Husni:

Looking into my crystal ball I see one big word: ‘All.’ It is no longer an era for either or. Magazine companies have to give it their ALL whether in print or on the Web. The business model has to be rewritten and magazines are going to start charging more for their content. The era of ‘Me Too’ is on the way out and now more than ever magazines have to provide a point of difference in their content that will add value to the magazine and that will entice readers to pay a good portion for producing such content. It is nothing short but amazing to hear media companies now wanting to charge for content on line while they still sell printed magazines for $5.00 a year.

As for the survival and death of magazines, I do not think there will be a shortage of good ideas, and technology is going to make it even easier to start printed magazines. The major shift will continue to be in the move from mass to class. Higher cover prices followed by higher subscription prices will be the norm and not the exception. New magazines arriving on the marketplace should have a “Must Have” stamped all over it. The era of “Nice to Have” magazines is gone.

DoR caută project manager şi idei

Am decis să postez această scrisoare şi la mine pe blog. E un anunţ oficial despre viitorul Decât o Revistă şi în acelaşi timp un apel către comunitatea de cititori pe care vrem s-o coagulăm. Dacă aveţi ceva de spus – la oricare dintre cele trei puncte – DoR aşteaptă mesajele voastre.

Decât o Revistă va apărea din nou.

Deşi a pornit ca o revistă-unicat, reacţiile voastre – zeci de e-mailuri şi comentarii – ne-au convins să continuăm. O vom face în acelaşi registru sincer în care am apărut şi prima oară. DoR s-a născut de la o întrebare simplă: avem nevoie de o revistă curioasă, nepretenţioasă şi muncită care vorbeşte despre cum trăim astăzi? Răspunsul covârşitor a fost DA. Acum urmează întrebarea mai dificilă: putem s-o susţinem editorial, vizual şi financiar? Ca să răspundem, avem nevoie de ajutorul vostru cu următoarele:

1. Căutăm un manager de proiect, cineva care să dezvolte şi să gestioneze infrastructura care ar putea susţine DoR. Practic, un Superman sau o Superwoman care să muncească atât de mult şi de bine încât să reuşească să creeze un proiect care apoi să-i plătească un salariu. Idei avem, dar noi suntem scriitori, fotografi şi designeri. Un project manager de succes ar putea însemna o frecvenţă sporită şi un conţinut mai ambiţios. Căutăm pe cineva cu multe curiozităţi şi vise, cu nişte cunoştinţe de management, confortabil în lumea online, dar capabil de-a fi un purtător de mesaj şi un negociator în lumea offline. (Pornind de la idei dezvoltate alături de echipa editorială, ar trebui să construiască un schelet de finanţare, să organizeze evenimente, să coordoneze distribuţia etc). Şi ar trebui să fie o persoană mai organizată decât noi, boemii.

2. Căutăm idei de surse de finanţare pentru al doilea număr, care nu va mai fi distribuit gratuit. Vom încerca să vă oferim posibilitatea să îl rezervaţi în avans, contribuind astfel financiar la realizarea lui. Vom căuta şi alte formule. Dacă aveţi idei – sau oferte – nu ezitaţi.

3. Misiunea DoR e de a asambla realităţile şi obsesiile contemporane – sociale, politice, culturale, consumeriste – într-un puzzle eclectic şi provocator. Vom continua să spunem poveşti la graniţa dintre interese, sensibilităţi (populare şi alternative) şi nevoi (cunoaştere şi amuzament). Vom continua să le ilustrăm şi să le împachetăm în aşa fel încât revista să fie un obiect de colecţie de păstrat pe raft, nu de înfundat în coşul cu hârtie de dus la reciclat. Conţinut trebuie să se nască şi din conversaţia cu voi. Aşteptăm să ne trimiteţi gânduri, idei, propuneri, sugestii, să ne indicaţi oameni interesanţi, voci nedescoperite, fotografi neştiuţi şi desenatori nepublicaţi.

Decât o Revistă e proiectul nostru, al tuturor care caută dovezi că România poate privi mai departe de lehamitea de azi şi regretele de ieri. Sperăm că doriţi s-o revedeţi. Noi dorim s-o continuăm.

Aşteptăm project managerul şi ideile – financiare, editoriale, vizuale – pe dor (at) decatorevista.ro.

Copertele lui 2009 (în viziunea Time)

Revista Time a ales copertele preferate ale anului 2009. Pe locul 1 a ieşit New York şi o copertă cu escrocul Bernie Madoff. Pe 2 e minunata coperta din The New Yorker desenată pe iPhone. Pe 3 e Texas Monthly.

Restul aici.

Cine sunt eu? (FHM, Octombrie ’09)

>>> Publicat în FHM România, octombrie 2009.

CINE SUNT EU?
Despre ce am aflat după ce mi-am testat personalitatea.

Ani buni am trăit fără să fac vreun test de personalitate. Ba chiar aveam impresia că dispăruseră şi că lumea e la pace cu sine; că începusem să ne acceptăm mai abitir decât îl acceptă Moni pe Iri. Apoi, lumea a început să facă teste pe Facebook. Unu-cinci-treişpe, de parcă era cineva interesat de ce fel de inimă are testatul, ce zeitate greacă îi seamănă sau ce cântec îi exprimă personalitatea. Am refuzat să fac vreun test d-ăsta şi dat multe clickuri ca să nu-mi mai apară rezultatele prietenilor.

Dar n-am putut scăpa de neliniştea revelaţiei că s-au întors testele de personalitate, şi nu oricum, ci într-o formă agresivă, exhibiţionistă şi inutilă. Aşa că, inspirat şi de un test menit să-ţi evalueze pornirile narcisiste, am hotărât să aflu cine sunt. Şi pentru că se poartă, vă spun şi vouă. Singura condiţie a experimentului: fără teste de pe Facebook.

La narcisism am făcut 14 puncte, un scor mediu. Cică vedetele punctează spre 18, iar adevăraţii narcisişti peste 20. Cel mai bine am ieşit la „autoritate” (4 puncte) şi la secţiunea „totul mi se cuvinte” (3 puncte).

La testul Jung Myers-Briggs, folosit şi de departamentele de resurse umane care cred în bifat căsuţe, am ieşit INTJ – introvertit, intuitiv, gânditor, critic –, însă numai primele două în procentaje de peste 75 la sută. Una dintre interpretări m-a informat că sunt un mastermind, adică înţeleg cum se construieşte un proiect şi lucrez după un plan A, dar sunt mereu pregătit să trec la planul B. Cică un mastermind nu e impresionat de autoritate şi adoptă doar ideile care i se par bune – indiferent de cine le-a copt. Îi place să ia decizii, dar îi place mai mult cercetarea dinaintea lor. Cică aş fi în compania lui Nietzsche, Petru cel Mare şi, desigur, Nostradamus, un tip cunoscut pentru tendinţa lui de a privi spre viitor.

Am mai aflat – dintr-un test care pretindea că îmi va spune cărui lider îi seamăn – că sunt John F. Kennedy. Adică îmi place puterea pentru că îmi poate spori opţiunile sexuale. Ce-i drept, asta era declaraţia mea de intenţie acum zece ani – scriu ca să pun mâna pe femei. Astăzi scriu ca să nu mă roage s-o ridic.

Dintr-un test obositor, în care am agreat şi respins diverse ipoteze, am aflat că stau prost la capitolul „stabilitate emoţională” şi că sunt anxios şi prăpăstios. Măcar testul m-a indicat drept un tip ordonat, ceea ce înseamnă că sunt la fel spontan şi amuzant ca un cartof.

Muzical – spune alt test – pasiunile ocazionale pentru hituri cântate de femei cu părul lung şi lins (vezi Nicole şi Lady GaGa) mă fac doar 48 la sută indie. Informaţia asta expune şi un secret de consum: îmi plac cafenelele independente, dar îmi place şi să intru la Starbucks şi să comand în scorneala lor snoabă de limbă.

Două teste diferite mi-au indicat că sunt stângist de creier – adică nu înţeleg decât chestiile explicite şi logice. Ăsta e probabil motivul pentru care filmele europene mi se par un fel de Discovery Channel pentru absolvenţii de filozofie, iar arta abstractă o variantă ironică a orelor de desen din generală.

Alt test, care spune că am un IQ de 133 (adică sunt o inteligenţă superioară, bă!), m-a declarat matematician vizual capabil să distingă relaţii şi similitudini. Ba mai mult, mi-a spus că sunt genul de om care vede „the big picture”; cam ca Russell Crowe în A Beautiful Mind, doar că puţin mai prost şi mai sănătos la cap.

Testul cel mai istovitor pe care l-am făcut a fost PersonalDNA, care m-a anunţat că sunt inventator grijuliu, adică găsesc cărări nebătute, dar nu fac pipi pe copaci. (N-am găsit nici un test care să evalueze calitatea comparaţiilor pe care le folosesc în scris). Testul mi-a confirmat că văd bine lucrurile în ansamblu şi că îmi place să mă organizez. Ah, şi că pe o scară de la 1 la 100 sunt 62 masculin şi 46 feminin, cu o încredere de 76. Asta explică de ce am fost mereu cel mai bun prieten al femeilor, care nu înţelegeau că eu voiam alt rol decât atunci când le făceam cadou o pereche de tanga negri de dantelă şi un trandafir. Iar atunci era prea târziu – nu voiau să strice minunata prietenie dintre noi, deşi, dacă doream, puteam să văd cum le stau chiloţii.

Testul Enneagram, care împarte personalitatea în nouă tendinţe comportamentale, mă clasifică aşa:

Scorurile obţinute mă încadrează în tipul 3 de personalitate, care, spun ei, se ghidează după mottoul: „Trebuie să fiu impresionant şi atrăgător ca să fiu fericit”.

Pentru că nicio evaluare nu e completă fără părerea celorlalţi, am deschis şi o fereastră Johari, adică un test în care am ales cinci trăsături definitorii pentru mine şi apoi i-am rugat pe alţii să facă la fel, ca să văd diferenţele de percepţie. Eu am ales organizat, idealist, de încredere, conştient de sine şi timid. Din cei opt oameni care au răspuns, şase au spus că sunt organizat şi patru că sunt idealist. Timid e singura trăsătură pe care nu a ales-o nimeni.

Next Page →