Lectură de weekend: Ce am învăţat
Ca lectură de weekend vă propun nişte ultime gânduri ale cursanţilor mei narativi din sesiunea de primăvară. Sunt sfaturi pertinente pentru orice jurnalist care speră la ceva mai multă profunzime în munca pe care o face.
Puteţi citi o parte din textele pe care le-au scris aici.
* A scrie e a rescrie şi e incredibil cât de diferit arată un text la al treilea draft. O prietenă mi-a arătat ieri un articol din Jurnalul Naţional despre un tânăr actor de 20 de ani şi mi-a zis: “Uite, un portret aşa cum îţi trebuie ţie”. L-am citit şi i-am spus că acela e cel mult un al doilea draft. Pentru că aşa era. M-am surprins şi pe mine zicând asta.
* Înainte de curs nu obişnuiam să scriu cu o schiţă sau cu o structură a textului în faţă. Scriam şi credeam că merge şi aşa, iar ideile îmi veneau pe parcurs. Al doilea text m-a învăţat că nu este suficient să mă aşez în faţa foii de hârtie, că o persoană nu este unidimensională şi că un interviu bun nu se face telefonic. Că trebuie să citeşti mult, oricât de chinuitor sau fără sens ar putea să fie şi că rescriind un text îl faci mai bun. Că fiecare cuvânt îşi are locul lui într-o fază şi nu altul. Că detaliile şi structura sunt importante.
* Includerea elementelor de jurnalism narativ (JN) în anumite articole este benefică până la un punct, întrucât aminteşte lumii că în ştiri e vorba de oameni şi permite răspândirea unor anumite valori în societate. Din acest pdv, jurnalismul de poveste trebuie promovat în România. După ce se atinge un anumit grad de saturare cu poveşti, mie îmi pare că umanul din text ar putea deveni banal, indiferent de subiect. Iar dacă ar deveni banal, ar fi şi mai puţin preţuit. Articolele de JN sunt grozave tocmai din cauza că sunt o picătură de umanitate într-o societate rapidă, informaţională, pragmatică şi până la urmă rece. Acest contrast dă o valoare mai mare acestor materiale. Mă întreb dacă promovarea JN în toate mediile nu ar însemna de fapt şi devalorizarea acestui fel de jurnalism şi odată cu el, a valorilor pe care le susţine, cu toate că desigur ar însemna obiceiuri de informare şi calitate mai bună per total în media românească.
* E super să scrii despre tine, chiar dacă e greu să te distanţezi şi să priveşti din afară.
* În procesul de documentare, am învăţat ca nu trebuie să-mi fie frică să rog persoana cu care vorbesc să se deschidă, să povestească, să mă ducă cu amintirile cât de departe poate pentru că orice detaliu poate conta în ansamblul textului; chiar să o întreb, de exemplu, de ce are tabloul pe care îl are pe perete sau de ce bate cu pumnul în masă după ce termină de vorbit. Toate detaliile acestea mărunte pot însufleţi un text şi pot apropia jurnalismul de om. Nu mai vreau să citesc texte cu fraze standard, întrebari-tip si răspunsuri gândite dinainte. Vreau o poveste care curge, care să mă facă să-l vad în fata ochilor pe omul despre care citesc şi să mi-l pot imagina în acţiune, făcând ceea ce îi place.
* Am aflat despre mine că, dacă voi reuşi vreodată să scriu un text precum If I Die (sau mai bine zis, precum primul draft din If I Die aşa cum trebuie să fi arătat el) mă voi considera mulţumită
* Cred că dacă ai ce spune textul curge şi nu pune prea multe probleme de stil. Şi întotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu materie in exces. Prefer să las pe afară decât să nu am ce pune. Deci, timp petrecut cu oamenii.
* Am învăţat ca scrisul necesită răbdare cu carul. Nu am învăţat, totuşi, cum să fac rost de aceasta răbdare şi nu am desluşit de ce as face orice numai să nu ma aşez la birou şi să mă apuc de scris.
* Despre documentare am aflat că se încheie abia după ce ai terminat de scris. Şi poate nici atunci. Ca să spui o poveste nu poţi delimita paşii în documentare-scris-editat. De fapt, documentarea intervine în mai multe etape ale procesului, iar cu cât eşti mai dispus să pui noi întrebări, cu atât povestea devine mai bogată. Asta cu condiţia ca între timp să-ţi dai seama ce vrei să spui şi să urmăreşti firul care duce spre acest rezultat, altfel rişti să te pierzi în detalii. Planificarea ţine foarte mult de uneltele pe care vrei să le foloseşti pentru a spune povestea. Nu poate decât să-ţi fie util să ai la dispoziţie cât mai multe unelte, iar cele mai multe dintre ele se culeg citind şi scriind. Foarte important, am constatat, e să fii atent cu scheletul textului, să îl ai. Obişnuiam să-mi construiesc structura unui text mai mult intuitiv, pentru că îmi plăcea să îl las să curgă, acum mi se pare că e în interesul poveştii să fie organizată. Nu-i vorba de o planificare la rece de genul: acum scriu o conjuncţie, acum un adverb, acum o frază mai lungă… E vorba să fii conştient de ce anume faci în fiecare etapă a textului şi să nu te laşi purtat prea tare de val, pentru că s-ar putea să-l îndepărtezi pe cititor de malul la care voiai să-l aduci.
* Şi alţi oameni trec prin ce trec eu.
Making of “Familia călătoare″ (din Esquire iunie)
Când scrii un text care trece de 2.000 de cuvinte sau chiar mai departe, structura devine esenţială supravieţuirii (asta nu te scuteşte de ea la texte mai scurte). Uităm deseori că nu scriem pentru noi şi ne apucăm să punem în text informaţie cu lopata, bucuroşi că am putut executa ceva lung.
Dar cineva trebuie să te citească şi, ideal, să povestească şi altora despre ce a citit. Şi atunci trebuie să fii atent la structură. Şi trebuie să gândeşti fiecare decizie şi să poţi justifica fiecare paragraf. Un text reuşit e o succesiune de decizii mici, luate de la un draft la altul.
Textul despre familia călătoare e unul dintre cele mai frumoase din numărul de iunie. Eu i-am editat Georgianei doar primul şi ultimul draft (un alt editor minunat a făcut restul), dar ţin minte că la primul nu i-am spus cu mai mult decât: Nu merge. Nu transmite emoţia pe care o simt când povesteşti despre el. Încearcă să găseşti o structură care nu doar te va ajuta să scrii mai cu viaţă, ci va fi şi reprezentativă pentru poveste.
Aşa s-a născut ideea de a-i oferi fiecare personaj un spaţiu de mişcare. Mai multe despre structură şi despre cum se schimbă un paragraf, vă spune chiar Georgiana:
==================================
Cum mi-am structurat textul
De Georgiana Ilie
==================================
Îi spuneam ieri unei colege ziariste că m-am documentat 6 luni pentru “Cinci călători pe ici pe colo”. Uluirea de pe chipul ei a spus totul. Uitasem că lumea trăieşte într-un ritm mult mai rapid decât cel al unui scriitor la revistă.
Familia Pouzet Oprean călătoreşte în jurul lumii cu rulota. Un stil de viaţă plănuit pentru câţiva ani. Mi-ar fi plăcut să merg cu ei, în camper, măcar o săptămână, ca să pot scrie despre atmosfera de acolo, să mă joc şi să învăţ cu copiii, să stau de vorbă cu Marilena şi Dan. Dacă ar fi fost măcar pe acest continent, aş fi făcut asta. Dar eu am aflat despre ei când erau în Mexic, după aproape un an petrecut în SUA şi Canada. Şi le-am urmărit călătoria prin Mexic şi America Centrală. Aşa că tot ce am putut să facem a fost să ne scriem pe email, de multe ori, şi să citesc şi să recitesc jurnalul călătoriei de pe site-ul lor. De aceea a durat atât. Şi pentru că e greu să construieşti o relaţie de încredere într-un mediu atât de artificial precum e-mailul. Nu căutam informaţii, ci motivaţie. Nu voiam descrieri de peisaje, ci momente din viaţa lor în călătorie. Din fericire, cei doi părinţi sunt povestitori minunaţi. Şi au văzut la mine şi entuziasmul personal şi pe cel profesional. Au avut încredere.
Am fost atât de copleşită de ei încât primul draft a fost prost. Mi se părea nenatural să fiu atât de entuziasmată, aşa că am lăsat toate sentimentele pe dinafară. M-am concentrat pe proces, când vedetele erau de fapt ei, fiecare în parte.
Cristi a văzut că aveam nevoie de o structură pe care să lucrez, altfel voi fi în continuare obsedată de formă, nu de conţinut. Şi a venit cu soluţia ca fiecare parte a poveştii să fie spusă de câte un membru al familiei, inclusiv rulota – ei se referă la rulotă ca la unul dintre copii. Începutul şi sfârşitul urmau să puncteze un moment prezent, marcat de un fel de tensiune – alesesem de la început vizita la fluturii monarh – apoi totul între cele două să fie secvenţe în care să se audă vocile tuturor. Aici mă puteam juca, puteam povesti anecdote din călătorie, puteam individualiza fiecare personaj. Şi ar fi fost păcat să nu fac asta. Fiecare are o personalitate aparte, copiii sunt diferiţi şi fermecători; până şi Simon, rulota, are ceva de spus amuzant.
Am devenit, aşadar, un povestitor omniscient. Aşa am renunţat şi la citate, pentru că nu mai aveau sens în poveste. Am păstrat ritmul discursului lor, dar am făcut să fie consecvent de-a lungul restul textului.
Îmi place cum a evoluat textul, de la şirul de informaţii aruncate de-a valma în al doilea draft (pe primul mi l-am scos din minte) la eficienţa fermecătoare din ultimul. Meritul unor editori care au devenit şi ei la fel de entuziasmaţi de prietenii mei călători.
Draft 2:
Dan are 40 de ani şi este un bărbat cu multe talente: construieşte stadioane în formă de vulcan în Guadalajara, desenează case pe plajele din Alaska, găteşte, face fotografii, conduce o rulotă şi nu poate să folosească lasso-ul, deşi a primit lecţii chiar în ziua de Crăciun.
Draft 3:
Dan are 40 de ani şi este un bărbat cu multe talente: construieşte în Guadalajara un stadion în formă de vulcan, desenează case în timp ce face baby-sitting pe o plajă din California, găteşte, face fotografii, conduce o rulotă şi nu poate să folosească lasso-ul, deşi a primit lecţii chiar în ziua de Crăciun de la un mexican, în Los Guayabos.
Draft 4:
Dan are 40 de ani şi este un bărbat cu multe talente: construieşte în Guadalajara un stadion în formă de vulcan, desenează case în timp ce face baby-sitting pe o plajă din California, găteşte, face fotografii, conduce o rulotă. Cu toate acestea, nu poate să folosească lasso-ul, deşi a primit lecţii chiar în ziua de Crăciun de la un mexican, în Los Guayabos.
Draft 5:
Dan are astăzi 40 de ani şi este un bărbat cu multe talente: construieşte un stadion în formă de vulcan în Guadalajara, desenează case în timp ce face baby-sitting pe o plajă din California, găteşte, face fotografii, conduce o rulotă. Talentele sale nu includ şi mânuitul lasso-ului, deşi a primit lecţii chiar în ziua de Crăciun de la un mexican în Los Guayabos. Înalt, cu fruntea lată, puţin încărunţit, priveşte lumea cu ochi pătrunzători din spatele ochelarilor de vedere. Are o ţinută relaxată, cu umerii puţin aplecaţi şi în general pare să se bucure de tot ce îi arată drumul.
Draft 6:
Dan are 40 de ani şi este un bărbat cu multe talente: construieşte un stadion în formă de vulcan în Guadalajara, desenează case în timp ce supraveghează copiii, găteşte, face fotografii, conduce rulota. Talentele sale nu includ şi mânuitul lasso-ului, deşi a primit lecţii chiar în ziua de Crăciun de la un mexican în Los Guayabos. Înalt, cu fruntea lată, puţin încărunţit, priveşte lumea cu ochi pătrunzători din spatele ochelarilor de vedere. Are o ţinută relaxată, cu umerii puţin aplecaţi şi pare să se bucure de tot ce îi arată drumul.
Unealta zilei: Punctul
Ieri am discutat la curs despre câteva tehnici de a-ţi face proza mai dinamică. Unul din lucrurile pe care am insistat a fost alternanţa dintre propoziţiile lungi şi cele scurte. O propoziţie lungă e o călătorie, una scurtă e o frâna. Citesc prea des propoziţii lungi şi înflorate în România, de parcă cel care scrie ar vrea să ascundă faptul că nu stăpâneşte subiectul uzând de o înşiruire de subordonate care odată ce le-ai dat gata te-au făcut să uiţi de unde ai pornit.
Mi-a amintit de asta şi Monica, care face o bine meritată apologie punctului. Monica vorbeşte şi despre punctele de suspensie, despre care am mai vorbit aici.
Şi pentru că nici o idee nu e completă fără o anecdotă care să o ilustreze, uitaţi o poveste despre punct din cartea lui Jack Hart, A Writer’s Coach.
A newsroom legend tells of a cub reporter who flooded the city desk with long, flowery stories. His sentences warmed up slowly, curled around a long phrase or two, eventually ambled up to a weak verb, then trailed off in a thicket of subordinate clauses.
The cigar-chomping city editor (in those days city editors were always cigar-chomping, desk-thumping, and whiskey-swigging) bellowed across the newsroom, summoning the cub. While the kid sat trembling before him, the old curmudgeon rolled a sheet of copy paper into his typewriter and began pounding away with one finger. Eventually he filled the page and handed it to the cub. It was completely covered with black dots.
“Here,” he said. “We call those periods. We have lots of them around the newsroom. Use all you want. Anytime you run out, just come on back and I’ll give you some more.”