E rândul lui Piersic Jr. (Esquire, martie 2008)

Mâine are premiera în România “Călătoria lui Gruber”, un film de Radu Gabrea cu Florin Piersic Jr. în rolul principal. E un film care a fost oarecum motorul unui text pe care l-am scris despre FPJ acum un an jumate. Pe-atunci, scriam că filmul va fi lansat în câteva luni, poate chiar în primăvara lui 2008.

A trecut primăvara, toamna şi apoi încă două anotimpuri. Nu ştiu ce spune asta despre modul în care funcţionează industria locală de cinematografie; eu nu pot decât să sper că ideea poveştii mele de atunci stă în picioare şi azi.

O găsiţi mai jos. Fotografiile au fost făcute de Roald Aron, iar designul de Raymond Bobar. Când a apărut numărul respectiv din Esquire am făcut şi un jurnal al naşterii acestui text.

Florin Piersic Jr, Esquire Romania, martie 2008

=============
E RÂNDUL MEU
=============

Toţi au o părere despre cine e Florin Piersic Jr. şi de ce ia luat atâta timp să prindă un rol principal într-un film. Puţini ştiu că ăsta e drumul pe care şi-a ales să meargă. A ajuns. E timpul lui.

Fotografii de Roald Aron
Esquire, martie 2008

Mesele din clubul Prometheus sunt mici şi pătrăţoase, atât de înghesuite încât de la uşă pare o expoziţie de mobilă pentru păpuşi. Sunt din lemn maroniu lăcuit, cu un blat de sticlă numai bun pentru ocheade la gamba fină ca plasticul a păpuşii cu care iei ceaiul. Drăguţ, îţi spui, dar omul ăsta încape la masă? Va fi ciudat – Gulliver la o bere cu piticii, înainte ca nenorociţii să-l lege fedeleş şi să-i facă poze pe care să le pună pe blog.

Omul întârzie 10 minute şi, când intră, îşi duce cei 1,90 de parcă timpul ar fi o glumă proastă. Şi-a îmbrăcat forma într-un palton gri, cu umerii tapetaţi cu piele neagră, care-l prelungeşte şi mai mult, iar după gât are un fular vişiniu de la GAP – semn că nici un bărbat neglijent nu e complet fără o pişcătură de studenţism. Cară o pungă cu o cutie de pantofi şi nişte şosete – asta dacă trebuie să apară şi altceva în poze în afară de adidaşii care scot limba şi-şi flutură ameninţător şireturile.

Planul e să-l aşezi pe uriaş în scaun, să-i dai cu pămătuful pe faţă, cu fâs-fâs prin păr şi apoi să-l pozezi. Dacă se lasă. Pune punga pe-o masă şi se aşează, atent, la alta. A încăput – chiar şi cu paltonul pe el. Aşezat, pare blând, şi când ridică privirea către echipa care i-a pregătit şedinţa foto, mai că ţi se face milă de el. Când vorbeşte, mai mult o şoaptă leneşă, pare şi mai vulnerabil.

L-ai mai văzut. L-ai şi auzit. Totuşi nu poţi îndepărta senzaţia că e însoţit de-o prezentare de vodevil scârţâind dintr-o portavoce. „Lume, lume, doamnelor şi domnilor – Florin Piersic Jr. – femeia cu mustaţă, înghiţitorul de săbii, copilul cu trei capete, acrobatul fără mâini, bărbatul care se lansează dintr-un tun şi nimereşte în altul. Toate acestea, doamnelor şi domnilor – şi asta numai în primul act! Veniţi, vă-nghesuiţi, scoateţi portofelele. Staţi şi pentru al doilea act, în care actorul nostru joacă o unghie încarnată şi apoi întrupează un ştiulete…”

Read more

Despre acurateţe şi alţi demoni

Acurateţea informaţiilor pe care le prezinţi într-un text e sfântă. Interpretarea şi subiectivitatea sunt moduri de a manipula o informaţie (mai mult sau mai puţin cinstit în funcţie de cine şi cum o face), dar informaţia aia ar trebui să fie corectă, iar jurnaliştii ar trebui să îşi (re)amintească zilnic că orice greşeală de nume, de titlu, de timp ciobeşte integritatea şi credibilitatea întregului text.

Mă plimbam ieri pe HotNews şi am dat peste un text inofensiv, menit să facă o introducere unui clip spectaculos. De obicei nu mă apuc să verific informaţiile din textele pe care le citesc (deşi e un joc pe care-l poţi juca cu spor cu presa română; şi cu rezultate triste), dar aici m-a prins titlul: “VIDEO NHL: Fundasul Sam Bradford si-a rupt mana dupa ce a plonjat peste doi adversari”.

Clipul era dintr-un meci de fotbal american, iar NHL e liga americană de hochei. Pentru că bucată era scurtă, am zis că ar fi interesant să văd dacă mai există şi alte greşeli. Mai jos, textul integral al ştirii şi rezultatele verificării:

S-a intamplat in NHL, in partida Oklahoma – Cowboys. Fundasul Sam Bradford, de la gazde, si-a rupt ligamentele de la mana dreapta la o faza teribila. A sprintat pe partea dreapta, a plonjat peste doi adversari, rostogolindu-se in aer si cazand in afara terenului. Totul se putea termina si mai rau pentru Sam, care va trebui acum sa stea 5 luni pe margine in urma cazaturii.

Erori:

Şapte erori factuale în 66 de cuvinte. Două-trei ştiri citite cu atenţie (să zicem astea – 1, 2, 3) ar fi prevenit greşelile. Erau doar cinci minute de muncă în plus. Jurnalistul nu trebuie să ştie totul despre tot; dar trebui să ştie unde să caute ca să verifice.

A fost o întâmplare că am dat peste acest text şi o întâmplare că a fost vorba de HotNews. Ni se întâmplă tuturor să scăpăm ceva. Greşeala e când spunem că nu contează, că doar: “cititorul nu ştie”. Doar că cititorul e cel mai important lucru şi primul motiv pentru care facem ce facem. Iar când ştie, şi când vede astfel de greşeli, s-ar putea să nu te mai citească niciodată.

Cum se naşte un text (Bonus)

Spusesem acum câteva zile că episodul cinci din seria “Cum se naşte un text” va fi ultimul. Uite că nu e aşa. Sunt trei motive pentru acest post bonus. Ordinea e aleatorie.

1. Textul. Ultima dată când l-am pomenit, textul era în stadiul de draft 3 şi mergea la o corectură la colegii din redacţie. Spre bucuria mea, n-am lăsat prea multe dude în el, aşa că versiunea puţin modificată a primit numele de 3.5. Asta era vineri, când am şi dat câte un print final pentru mine şi editorul meu personal (nu e o persoană fictivă, dar nici una care primeşte bani pentru a mă edita. Îi place s-o facă şi, deseori, mă salvează de mine însumi).

Duminică la prânz ne-am aşezat la masă, fiecare cu corecturile lui, şi am procedat în felul următor: am citit textul cu voce tare, propoziţie cu propoziţie, şi am discutat cuvintele pe care vroiam să le scoatem sau paragrafele care trebuiau modificate. Am netezit unele porţiuni (trei paragrafe ne-au dat reale bătăi de cap) şi am eliminat altele. Am introdus 4-5 propoziţii noi. (Iată una din cele eliminate, şi de care am râs copios: Mi-am scăpat de mult pixul în noroi şi-mi simt faţa plină de sudoare.)

Seara am introdus corecturile şi ele au dat naştere la draftul 4, numit şi FINAL. Cu tot cu titlu şi subtitlu, e un text de 5,676 de cuvinte.

2. Sentimentul. Există un sentiment special pe care îl simţi când ştii că ai terminat cu un text. E senzaţia că “ai scris” şi e una foarte copleşitoare – de tipul alergat prin casă de parcă ai fi adus victoria echipei în ceva finală mondială. “Am scris” e ca un val de veselie şi are tendinţă să eclipseze stările mai complicate asociate cu senzaţia de “scriu”. E mai bine să fii scris decât să scrii. Toţi cei care scriem simţim asta.

Dar provocarea e să facem actul de scriere în sine la fel de plăcut ca finalitatea lui. În mare pare, eu mă distrez scriind şi de data asta au fost momente când am fost chiar entuziasmat de posibilitatea de a mă întoarce la text.

Ce contează e să ai respectul necesar pentru actul de scris. Pentru cititorul pentru care spui această poveste. Pentru acurateţea informaţiilor cu care scrii (pentru că un jurnalist, oricât de frumos ar reuşi uneori să lege cuvintele, scrie cu informaţii). Pentru proces. Plăcerea de-a scrie va deveni mai puternică în timp; poate vor fi chiar momente când va fi mai acută chiar decât plăcerea de-a fi scris. Dar, până atunci, poţi începe prin a trata actul cu respect.

Stephen King are un fragment emoţionant în On Writing (tradus la noi Misterul Regelui. Despre Scris.). Îl citez în engleză pentru că îmi place să mi-l imaginez pe King citindu-l.

You can approach the act of writing with nervousness, excitement, hopefulness or even despair – the sense that you can never completely put on the page what’s in your mind and heart. You can come to the act with your fists clenched and your eyes narrowed, ready to kick ass and take down names. You can come to it because you want a girl to marry you or because you want to change the world. Come to it any way but lightly. Let me say it again: You must not come lightly to the blank page.

I’m not asking you to come reverently or unquestioningly; I’m not asking you to be politically correct or cast aside your sense of humor (please God you have one). This isn’t a popularity contest, it’s not the moral Olympics, and it’s not church. But it’s writing, damn it, not washing the car, or putting on eyeliner.

3. Golf. V-am povestit că de vreo două luni tind să-mi întrerupt ziua de lucru cu nişte golf pe Wii. Asta era miercuri, când recordul meu era -5, adică terminam circuitul cu un total de lovituri cu 5 mai mic decât cele normal necesare (aşa se punctează la golf). Convingerea mea era că se poate ajunge cu puţin noroc la -6 sau -7. ieri, în pauzele de editare, am pus mâna din nou pe “crosă”. Am făcut un -6 neaşteptat pe la prânz, iar seara, contaminat cu sentimentul veseliei de-a fi scris, am făcut un senzaţional şi incredibil -8. Aşa că dacă scrisul nu schimbă lumea, cel puţin te focalizează îndeajuns ca să ai o partidă spectaculoasă de Wii Golf. Vedeţi şi voi mai jos.

BONUS: Citiţi întreaga serie “Cum se naşte un text” urmând linkurile de mai jos:

* Ziua 1
* Ziua 2
* Zilele 3-4
* Zilele 5-6
* Bonus

Lectură de weekend: Ce am învăţat

Ca lectură de weekend vă propun nişte ultime gânduri ale cursanţilor mei narativi din sesiunea de primăvară. Sunt sfaturi pertinente pentru orice jurnalist care speră la ceva mai multă profunzime în munca pe care o face.

Puteţi citi o parte din textele pe care le-au scris aici.

* A scrie e a rescrie şi e incredibil cât de diferit arată un text la al treilea draft. O prietenă mi-a arătat ieri un articol din Jurnalul Naţional despre un tânăr actor de 20 de ani şi mi-a zis: “Uite, un portret aşa cum îţi trebuie ţie”. L-am citit şi i-am spus că acela e cel mult un al doilea draft. Pentru că aşa era. M-am surprins şi pe mine zicând asta.

* Înainte de curs nu obişnuiam să scriu cu o schiţă sau cu o structură a textului în faţă. Scriam şi credeam că merge şi aşa, iar ideile îmi veneau pe parcurs. Al doilea text m-a învăţat că nu este suficient să mă aşez în faţa foii de hârtie, că o persoană nu este unidimensională şi că un interviu bun nu se face telefonic. Că trebuie să citeşti mult, oricât de chinuitor sau fără sens ar putea să fie şi că rescriind un text îl faci mai bun. Că fiecare cuvânt îşi are locul lui într-o fază şi nu altul. Că detaliile şi structura sunt importante.

* Includerea elementelor de jurnalism narativ (JN) în anumite articole este benefică până la un punct, întrucât aminteşte lumii că în ştiri e vorba de oameni şi permite răspândirea unor anumite valori în societate. Din acest pdv, jurnalismul de poveste trebuie promovat în România. După ce se atinge un anumit grad de saturare cu poveşti, mie îmi pare că umanul din text ar putea deveni banal, indiferent de subiect. Iar dacă ar deveni banal, ar fi şi mai puţin preţuit. Articolele de JN sunt grozave tocmai din cauza că sunt o picătură de umanitate într-o societate rapidă, informaţională, pragmatică şi până la urmă rece. Acest contrast dă o valoare mai mare acestor materiale. Mă întreb dacă promovarea JN în toate mediile nu ar însemna de fapt şi devalorizarea acestui fel de jurnalism şi odată cu el, a valorilor pe care le susţine, cu toate că desigur ar însemna obiceiuri de informare şi calitate mai bună per total în media românească.

* E super să scrii despre tine, chiar dacă e greu să te distanţezi şi să priveşti din afară.

* În procesul de documentare, am învăţat ca nu trebuie să-mi fie frică să rog persoana cu care vorbesc să se deschidă, să povestească, să mă ducă cu amintirile cât de departe poate pentru că orice detaliu poate conta în ansamblul textului; chiar să o întreb, de exemplu, de ce are tabloul pe care îl are pe perete sau de ce bate cu pumnul în masă după ce termină de vorbit. Toate detaliile acestea mărunte pot însufleţi un text şi pot apropia jurnalismul de om. Nu mai vreau să citesc texte cu fraze standard, întrebari-tip si răspunsuri gândite dinainte. Vreau o poveste care curge, care să mă facă să-l vad în fata ochilor pe omul despre care citesc şi să mi-l pot imagina în acţiune, făcând ceea ce îi place.

* Am aflat despre mine că, dacă voi reuşi vreodată să scriu un text precum If I Die (sau mai bine zis, precum primul draft din If I Die aşa cum trebuie să fi arătat el) mă voi considera mulţumită

* Cred că dacă ai ce spune textul curge şi nu pune prea multe probleme de stil. Şi întotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu materie in exces. Prefer să las pe afară decât să nu am ce pune. Deci, timp petrecut cu oamenii.

* Am învăţat ca scrisul necesită răbdare cu carul. Nu am învăţat, totuşi, cum să fac rost de aceasta răbdare şi nu am desluşit de ce as face orice numai să nu ma aşez la birou şi să mă apuc de scris.

* Despre documentare am aflat că se încheie abia după ce ai terminat de scris. Şi poate nici atunci. Ca să spui o poveste nu poţi delimita paşii în documentare-scris-editat. De fapt, documentarea intervine în mai multe etape ale procesului, iar cu cât eşti mai dispus să pui noi întrebări, cu atât povestea devine mai bogată. Asta cu condiţia ca între timp să-ţi dai seama ce vrei să spui şi să urmăreşti firul care duce spre acest rezultat, altfel rişti să te pierzi în detalii. Planificarea ţine foarte mult de uneltele pe care vrei să le foloseşti pentru a spune povestea. Nu poate decât să-ţi fie util să ai la dispoziţie cât mai multe unelte, iar cele mai multe dintre ele se culeg citind şi scriind. Foarte important, am constatat, e să fii atent cu scheletul textului, să îl ai. Obişnuiam să-mi construiesc structura unui text mai mult intuitiv, pentru că îmi plăcea să îl las să curgă, acum mi se pare că e în interesul poveştii să fie organizată. Nu-i vorba de o planificare la rece de genul: acum scriu o conjuncţie, acum un adverb, acum o frază mai lungă… E vorba să fii conştient de ce anume faci în fiecare etapă a textului şi să nu te laşi purtat prea tare de val, pentru că s-ar putea să-l îndepărtezi pe cititor de malul la care voiai să-l aduci.

* Şi alţi oameni trec prin ce trec eu.

Making of “Familia călătoare″ (din Esquire iunie)

Când scrii un text care trece de 2.000 de cuvinte sau chiar mai departe, structura devine esenţială supravieţuirii (asta nu te scuteşte de ea la texte mai scurte). Uităm deseori că nu scriem pentru noi şi ne apucăm să punem în text informaţie cu lopata, bucuroşi că am putut executa ceva lung.

Dar cineva trebuie să te citească şi, ideal, să povestească şi altora despre ce a citit. Şi atunci trebuie să fii atent la structură. Şi trebuie să gândeşti fiecare decizie şi să poţi justifica fiecare paragraf. Un text reuşit e o succesiune de decizii mici, luate de la un draft la altul.

Textul despre familia călătoare e unul dintre cele mai frumoase din numărul de iunie. Eu i-am editat Georgianei doar primul şi ultimul draft (un alt editor minunat a făcut restul), dar ţin minte că la primul nu i-am spus cu mai mult decât: Nu merge. Nu transmite emoţia pe care o simt când povesteşti despre el. Încearcă să găseşti o structură care nu doar te va ajuta să scrii mai cu viaţă, ci va fi şi reprezentativă pentru poveste.

Aşa s-a născut ideea de a-i oferi fiecare personaj un spaţiu de mişcare. Mai multe despre structură şi despre cum se schimbă un paragraf, vă spune chiar Georgiana:

==================================
Cum mi-am structurat textul

De Georgiana Ilie
==================================

Îi spuneam ieri unei colege ziariste că m-am documentat 6 luni pentru “Cinci călători pe ici pe colo”. Uluirea de pe chipul ei a spus totul. Uitasem că lumea trăieşte într-un ritm mult mai rapid decât cel al unui scriitor la revistă.

Familia Pouzet Oprean călătoreşte în jurul lumii cu rulota. Un stil de viaţă plănuit pentru câţiva ani. Mi-ar fi plăcut să merg cu ei, în camper, măcar o săptămână, ca să pot scrie despre atmosfera de acolo, să mă joc şi să învăţ cu copiii, să stau de vorbă cu Marilena şi Dan. Dacă ar fi fost măcar pe acest continent, aş fi făcut asta. Dar eu am aflat despre ei când erau în Mexic, după aproape un an petrecut în SUA şi Canada. Şi le-am urmărit călătoria prin Mexic şi America Centrală. Aşa că tot ce am putut să facem a fost să ne scriem pe email, de multe ori, şi să citesc şi să recitesc jurnalul călătoriei de pe site-ul lor. De aceea a durat atât. Şi pentru că e greu să construieşti o relaţie de încredere într-un mediu atât de artificial precum e-mailul. Nu căutam informaţii, ci motivaţie. Nu voiam descrieri de peisaje, ci momente din viaţa lor în călătorie. Din fericire, cei doi părinţi sunt povestitori minunaţi. Şi au văzut la mine şi entuziasmul personal şi pe cel profesional. Au avut încredere.

Am fost atât de copleşită de ei încât primul draft a fost prost. Mi se părea nenatural să fiu atât de entuziasmată, aşa că am lăsat toate sentimentele pe dinafară. M-am concentrat pe proces, când vedetele erau de fapt ei, fiecare în parte.

Cristi a văzut că aveam nevoie de o structură pe care să lucrez, altfel voi fi în continuare obsedată de formă, nu de conţinut. Şi a venit cu soluţia ca fiecare parte a poveştii să fie spusă de câte un membru al familiei, inclusiv rulota – ei se referă la rulotă ca la unul dintre copii. Începutul şi sfârşitul urmau să puncteze un moment prezent, marcat de un fel de tensiune – alesesem de la început vizita la fluturii monarh – apoi totul între cele două să fie secvenţe în care să se audă vocile tuturor. Aici mă puteam juca, puteam povesti anecdote din călătorie, puteam individualiza fiecare personaj. Şi ar fi fost păcat să nu fac asta. Fiecare are o personalitate aparte, copiii sunt diferiţi şi fermecători; până şi Simon, rulota, are ceva de spus amuzant.

Am devenit, aşadar, un povestitor omniscient. Aşa am renunţat şi la citate, pentru că nu mai aveau sens în poveste. Am păstrat ritmul discursului lor, dar am făcut să fie consecvent de-a lungul restul textului.

Îmi place cum a evoluat textul, de la şirul de informaţii aruncate de-a valma în al doilea draft (pe primul mi l-am scos din minte) la eficienţa fermecătoare din ultimul. Meritul unor editori care au devenit şi ei la fel de entuziasmaţi de prietenii mei călători.

Draft 2:

Dan are 40 de ani şi este un bărbat cu multe talente: construieşte stadioane în formă de vulcan în Guadalajara, desenează case pe plajele din Alaska, găteşte, face fotografii, conduce o rulotă şi nu poate să folosească lasso-ul, deşi a primit lecţii chiar în ziua de Crăciun.

Draft 3:

Dan are 40 de ani şi este un bărbat cu multe talente: construieşte în Guadalajara un stadion în formă de vulcan, desenează case în timp ce face baby-sitting pe o plajă din California, găteşte, face fotografii, conduce o rulotă şi nu poate să folosească lasso-ul, deşi a primit lecţii chiar în ziua de Crăciun de la un mexican, în Los Guayabos.

Draft 4:

Dan are 40 de ani şi este un bărbat cu multe talente: construieşte în Guadalajara un stadion în formă de vulcan, desenează case în timp ce face baby-sitting pe o plajă din California, găteşte, face fotografii, conduce o rulotă. Cu toate acestea, nu poate să folosească lasso-ul, deşi a primit lecţii chiar în ziua de Crăciun de la un mexican, în Los Guayabos.

Draft 5:

Dan are astăzi 40 de ani şi este un bărbat cu multe talente: construieşte un stadion în formă de vulcan în Guadalajara, desenează case în timp ce face baby-sitting pe o plajă din California, găteşte, face fotografii, conduce o rulotă. Talentele sale nu includ şi mânuitul lasso-ului, deşi a primit lecţii chiar în ziua de Crăciun de la un mexican în Los Guayabos. Înalt, cu fruntea lată, puţin încărunţit, priveşte lumea cu ochi pătrunzători din spatele ochelarilor de vedere. Are o ţinută relaxată, cu umerii puţin aplecaţi şi în general pare să se bucure de tot ce îi arată drumul.

Draft 6:

Dan are 40 de ani şi este un bărbat cu multe talente: construieşte un stadion în formă de vulcan în Guadalajara, desenează case în timp ce supraveghează copiii, găteşte, face fotografii, conduce rulota. Talentele sale nu includ şi mânuitul lasso-ului, deşi a primit lecţii chiar în ziua de Crăciun de la un mexican în Los Guayabos. Înalt, cu fruntea lată, puţin încărunţit, priveşte lumea cu ochi pătrunzători din spatele ochelarilor de vedere. Are o ţinută relaxată, cu umerii puţin aplecaţi şi pare să se bucure de tot ce îi arată drumul.

Unealta zilei: Punctul

Ieri am discutat la curs despre câteva tehnici de a-ţi face proza mai dinamică. Unul din lucrurile pe care am insistat a fost alternanţa dintre propoziţiile lungi şi cele scurte. O propoziţie lungă e o călătorie, una scurtă e o frâna. Citesc prea des propoziţii lungi şi înflorate în România, de parcă cel care scrie ar vrea să ascundă faptul că nu stăpâneşte subiectul uzând de o înşiruire de subordonate care odată ce le-ai dat gata te-au făcut să uiţi de unde ai pornit.

Mi-a amintit de asta şi Monica, care face o bine meritată apologie punctului. Monica vorbeşte şi despre punctele de suspensie, despre care am mai vorbit aici.

Şi pentru că nici o idee nu e completă fără o anecdotă care să o ilustreze, uitaţi o poveste despre punct din cartea lui Jack Hart, A Writer’s Coach.

A newsroom legend tells of a cub reporter who flooded the city desk with long, flowery stories. His sentences warmed up slowly, curled around a long phrase or two, eventually ambled up to a weak verb, then trailed off in a thicket of subordinate clauses.

The cigar-chomping city editor (in those days city editors were always cigar-chomping, desk-thumping, and whiskey-swigging) bellowed across the newsroom, summoning the cub. While the kid sat trembling before him, the old curmudgeon rolled a sheet of copy paper into his typewriter and began pounding away with one finger. Eventually he filled the page and handed it to the cub. It was completely covered with black dots.

“Here,” he said. “We call those periods. We have lots of them around the newsroom. Use all you want. Anytime you run out, just come on back and I’ll give you some more.”