Povestea mea în 10 cuvinte

Am făcut ieri la curs unul dintre exerciţiile mele preferate. Cursanţii lucrează acum la primul draft al eseului lor personal (exemple din trecut, aici) şi cu ocazia asta i-am rugat să-şi rezume textul în 10 cuvinte. Până acum am făcut-o cu şase cuvinte (aici şi aici), dar am decis că limba română are nevoie de ceva mai multe prepoziţii şi conjuncţii ca să lege o idee coerentă.

Iată poveştile la care lucrează grupa mea de acum. Nu-i aşa că abia aşteptaţi să citiţi varianta integrală?

Mihaela: Ticu sparge rutina unui traseu parcurs zilnic prin muzică, film şi prieteni.

Carla: Sora mea şi cu mine trăim aproape identic, dar ne desparte un ocean.

Matei: Povestea unui puşti de 18 ani care încearcă să devină bărbat.

Elena: Lipit cutii de mâncare chinezească, lipit afişe şi lipit plicuri.

Andrei: Ipohondria este o boală grea, dar nu te omoară din prima.

Sintia: Ziua în care l-am cunoscut pe băiatul cu care sunt într-o relaţie de trei ani.

Mihai: “Ultima” ţigară nu e niciodată ultima, mă învaţă experienţa.

Smaranda: Cum am învănţat ce înseamnă “definitiv” şi “adio”.

Dragoş: Textul va gravita în jurul solistului trupei rock KUMM.

Mihaela: Cum mi-am regăsit cea mai bună prietenă din copilărie.

Anca: Primul picnic primăvăratec se încheie cu ameninţarea unui nor radioactiv.

Sandra: Pianul ar fi trebuit să fie viaţa mea. N-am fost de acord.

Adelina: Cum mi-am învins frica de a înţelege ce înţelege cel care mă citeşte.

Karin: Şi la Paris sunt păduchi, dar mai ales prieteni.

TABU (Martie ’09)

tabu_martie09

Despre Oana Zăvoranu, subiectul copertei Tabu din această lună, numai de bine. A fost distractiv să lucrez acest material şi debitul Oanei e cuceritor. De aceea am şi citat-o atât de mult – atât în revistă, cât şi în bucăţile care nu au ajuns în pagină (cum ar fi fragmentul despre operaţiile estetice). Mai mult despre acest material găsiţi pe blogul making of al revistei.

Oana a avut propriile previziuni legate de cum va fi primit acest număr:

Unii vor zice: “Mamă ce mişto. E dilimancă gagica. Nu se dezice. Super tare. Inedit.” Sau o vor lua şi vor zice: “Ia, hai să vedem ce-a mai făcut nenorocita. Sigur, normal, ce să te aştepţi. E o sifilitică. Nu ştiu cum o rabdă Dumnezeu, dragă. Da’ n-are limite tu.” Da’ o cumpără. O ia acasă, la subţioară. “Ce crezi c-a făcut nenorocita, tu? Nu-i mai ajunge Pepe. Acum se apucă de se ţine-n braţe cu un schelet. Este revoltător.”

tedy_spread

Tot în numărul de martie veţi găsi o poveste cuceritoare despre Tedy Necula, un regizor tânăr pe cale să-şi lanseze primul film de lung-metraj. Ana-Maria Onisei e la prima încercare de acest gen şi s-a descurcat minunat cu o poveste grea, pe care a ţinut-o însă în frâu şi a avut grijă să n-o lase să cadă în patetic. Mai joc, unul dintre fragmentele mele preferate:

„Cât timp era stăpân pe situaţie nu se încăpăţâna”, spune Dana. „Însă aici era nebunia mea: trebuia să vin cu cât mai multe instabilităţi ca să-l fac să progreseze. În momentele alea mai avea puţin şi scotea sabia sau pistolul.” Odată, în timpul unei şedinţe de terapie, o colegă a intrat în sală, iar Tudor s-a speriat de sunetul vid al uşii care s-a deschis. Şi-a pierdut concentrarea, s-a dezechilibrat şi s-a prăbuşit. A privit-o dojenitor pe Dana, aşteptându-se să-şi certe colega. Dana l-a pus să se ridice. Pe genunchi, apoi cu totul. „Am să te spun lui tata şi o să te aresteze”, a răbufnit el. A doua oară, colega a intrat intenţionat şi Tudor n-a mai căzut.

În dosar veţi găsi o serie de poveşti minunate sub titlul “Lumea mea”. Cu actriţa Maria Dinulescu pe post de gazdă, veţi putea citi despre un bărbat care îşi petrece timpul în cavoul soţiei, o femeie care a reconstruit o piaţă din Bucureşti în spaţiul virtual, un bărbat care preferă realitatea oferită de secolul XIX şi alţii.

Toate materialele despre care v-am povestit au fost fotografiate de Cosmin Bumbuţ.

Supravieţuirea (FHM, noiembrie 2008)

Publicat în FHM România, noiembrie 2008. Acest text este pentru Florin, pe oriunde o fi el acum.

—-

Mi-a spus recent un coleg că cele mai bune două porecle pe care le-a auzit vreodată sunt Supravieţuirea şi încă una pe care am uitat-o. De la mine o ştie pe prima. E a unui prieten din copilărie şi s-a născut aşa: când am mers odată la munte cu colegii de liceu, l-am luat şi pe Florin, un vecin de bloc. Stăteam în cameră cu el şi încă doi băieţi. Într-o dimineaţă, la trezire, l-am găsit pe Florin, piele şi os cum a fost toată viaţa lui, înfulecând ca apucatul la masa de lângă geam. „De ce bagi mă aşa?”, l-am întrebat. „Supravieţuirea”, mi-a răspuns.

Am crescut în Târgu-Mureş la etajul doi al unui bloc de patru, vizavi de un deal care ne-a folosit ani de-a rândul ca derdeluş, apoi a devenit fundaţie pentru o biserică, a cărei construcţie era binecuvântată de câte ori pe an era nevoie de Adrian Păunescu şi ansamblul. De la mine nu-i vedeam behăind, dar îi vedeam perfect din balconul lui Florin, care stătea la patru. Mereu m-a fascinat balconul lui. Dădea înspre bulevard – o deschidere mai mare spre lume decât al nostru. De acolo ne-am zgâit la coloanele de manifestanţi la Revoluţie până să fim deportaţi – eu şi fratele meu – la bunici, pentru „protecţie”. De acolo vedeam dacă e liber terenul de fotbal de la şcoală. De acolo scuipam după oameni de la înălţime. Regulă: Când scuipi după cineva de la doi, riscurile de-a fi văzut şi auzit sunt mai mari.

Florin era copilul unei vânzătoare şi al unui ofiţer. Era atât de slab încât părea o radiografie cu păr. Asta a început să fie o povară abia pe la 14 ani, când mergeam la discotecă (probabil îmbrăcaţi în pulovăr) şi lui îi cereau buletinul la intrare. Era mai mare cu vreo doi ani, dar asta n-a fost o piedică pentru prietenia noastră. Nu mai ştiu ce ne-a apropiat, dar ştiu că în curtea blocului eram singurul care nu îl striga după porecla pe care i-au dat-o ăia mai mari: Gigantu’. Era mascota lor şi-l trimiteau deseori la farmacie să le cumpere protexuri. „Ce-i aia?”, îi întreba el. „Gumă”, îi răspundeau.

Deşi familia lui era modestă, întotdeauna l-am considerat pe Florin cool. Avea combină de la Electromureş (ne-am luat şi noi până la urmă), avea un calculator CIP-03 (ne-am luat şi noi HC 90) şi avea peşti (am primit odată doi papagali, care au murit de inanţie). Mai mult decât atât, ta-su’ aducea acasă tot felul de maculatură erotică. La ei în casă am citit povestea lui Anton, zugravul, care a venit cu ucenicul să văruiască apartamentul doamnei Cecilia. Ucenicul a avut întâietate la doamna pentru că era virgin, iar aura de bărbat-fatal a lui Anton a fost dublată de un tuşeu de filantropie. Tot acolo am citit şi cărticica cu nobilul francez precoce, care le-a tras-o tuturor femeilor de pe moşie, de la sor’sa pe care o spionase făcând pipi, la Ursula, menajera, la mătuşa care îl îmbăiase când era copil. Nobilul spunea la un moment dat, spre finalul cărţuliei, că era datoria lui patriotică să populeze Franţa.

Florin nu era cel mai tehnic fotbalist de la bloc, dar se descurca. Împreună am inventat şi coordonat tot felul de competiţii de dificultate atletică îndoielnică: aruncatul cu mingea la ţeava de gaz, gimnastică pe ciment şi coloratul în corturi amenajate pe iarbă – Florin avea voie să aducă o pătură afară, noi nu. Când era frig, organizam spectacole în uscătorie. Nu mai ştiu exact care era rolul lui – eu eram un fel de organizator-scenograf-prezentator – dar sigur foloseam pături de la el de-acasă pe post de cortină.

Mai târziu, când tata a primit un reportofon cu casetă mică, ne-am apucat să înregistrăm sketch-uri (băieţii din curtea blocului erau convinşi că asta înseamnă „vagin”). Majoritatea erau discuţii dintre un realizator radio şi un invitat imbecil. Când s-a mai ieftinit telefonia am început să sunăm necunoscuţi şi să-i anunţăm că au cîştigat electronice, sau să le spunem: „Sunt vecinul de sus. Aveţi apă caldă?” Odată ni s-a răspuns: „Stau la ultimul etaj. Ce vecin de sus?”

În liceu ne-am văzut mai rar. Eu ajunsesem la, se spune, cel mai bun din oraş, el era la forestier. Dar tot găseam weekend-uri pentru sketch-uri, de data asta filmate cu camera lui tata. Filmam în general la Florin, împreună cu frate-mio şi încă doi prieteni, cu o idee vagă de intrigă şi multă improvizaţie. Ba eram concurente la miss, ba liceeni la balul bobocilor, ba ştirişti, ba senseiul şi elevul. Odată am filmat la ştrand; eu eram blonda pe cale să se înece, el salvamarul săritor. Când a plonjat după mine, arăta ca un păstrăv încercând să salveze o balenă.

S-ar putea să greşesc, dar cred că ultima oară l-am văzut în 2002. Eram acasă de 1 mai şi urcasem până la Zoo cu un prieten. În aglomeraţia de la tiribombe l-am văzut pe Florin, la fel de scheletic cum mi-l aminteam. Mi-a spus ceva de America şi Bin Laden şi teoria conspiraţiei şi despre organizaţia de tineret a Partidului România Mare, din care făcea parte. Cică făceau chefuri mişto. Supravieţuirea, frate.

Eseuri personale pe Liternet

Începând de azi, în ritm de unul pe săptămână, veţi putea citi eseurile personale ale absolvenţilor cursului de jurnalism narativ şi pe Liternet. Primul publicat a fost scris de Gabriel Dobre, actualmente senior editor la Esquire. Găsiţi aici o explicaţie scurtă a acestui jurnalism personal.

Cele 10 elemente ale jurnalismului

Am avut ieri ocazia să-l cunosc pe Vlad Petreanu, un jurnalist pe care-l respect şi care produce una dintre puţinele emisiuni de reportaj TV din grila televiziunilor comerciale (probabil cea mai jurnalistică dintre ele). Ascultându-l pe Vlad povestind despre cariera lui şi tinerii pe care i-a angajat (sau, mai degrabă, nu) mi-am amintit una din marile tragedii ale jurnalismului românesc, una la care am ales să nu mă mai gândesc de ceva vreme. E vorba de lipsa unei direcţii profesionale. Nu vorbim de deontologie şi alte cuvinte care par a-şi fi pierdut sensul, ci de răspunsul la o întrebare relativ simplă: ce e şi cu jurnalismul ăla? Care e scopul lui? Şi de ce îl facem?

Mai jos sunt cele 10 elemente ale jurnalismului, aşa cum le-au identificat minunaţii Bill Kovach şi Tom Rosenstiel în deja clasicul volum The Elements of Journalism.

1. Prima obligaţie a jurnalismului este faţă de adevăr.
2. Prima loialitate e faţă de cetăţeni.
3. Esenţa lui este o disciplină a verificării.
4. Practicanţii trebuie să fie independenţi de cei despre care scriu.
5. Trebuie să fie un monitor independent al puterii.
6. Trebuie să ofere un forum pentru critică şi compromis.
7. Trebuie să încerce să facă semnificativul interesant şi relevant.
8. Trebuie să producă conţinut comprehensiv şi proporţionat.
9. Practicanţii trebuie să fie lăsaţi să-şi exercite propria conştiinţă.
10. Şi cetăţenii au drepturi şi responsabilităţi când vine vorba de jurnalism.

25 de lucruri despre scris concis

Recent a trecut prin Facebook un val  de jocuri şi lepşe care ademeneau la dezvăluiri personale. Printre ele, o listă de 25 de lucruri pe care lumea nu le ştie despre tine. Roy Peter Clark, unul din trainerii de la Poynter (şi autorul unei cărţi geniale despre scris) a luat ideea şi a transformat-o într-o listă de 25 de lucruri despre scris concis.

Iată câteva exemple:

Pentru adepţii Twitter sună a biblie, dar şi pentru noi restul e o listă foarte utilă. A avea mult spaţiu nu e o garanţie pentru un text de calitate. Se pot scrie poveşti minunate în 1,000 de cuvinte, doar că trebuie ceva efort pentru a le îmblânzi. Cum spune şi Clark, citându-l pe unul dintre mentorii lui: Concizia e rezultatul selecţiei, nu al compresiei.

Două exemple de poveşti concise în dosarul despre dragoste din revista Tabu:
Hainele iubitei de Ani Sandu
Todo por el amor de Miruna Cugler

Lectură de boală – un tratament narativ

Scos puţin din uz de o răceală, am folosit statul în pat ca să citesc. Am citit din gigantul cu texte istorice, am reuşit să subţiez teancul de New Yorker-uri care stăteau necitite lângă pat şi am mai bifat câteva dintre textele care s-au luptat pentru premii anul trecut la National Magazine Awards. O scurtă selecţie pentru cei care plănuiesc două-trei zile de zăcut şi nu ştiu ce non-ficţiune de calitate să citească:

* My Favorite Teacher, Robert Kurson. Kurson e autorul unuia dintre textele mele preferate. În “My Favorite Teacher”, încearcă să înţeleagă motivele pentru care îl admira şi îl admiră încă (oarecum) pe profesorul lui de biologie din şcoală, un domn ciudat, ulterior condamnat la închisoare pe viaţă pentru omor.

* What Do You Think of Ted Williams Now?, Richard Ben Cramer. Publicat în 1986, textul e printre cele mai bune şapte bucăţi apărute vreodată în Esquire. Cramer, cunoscut pentru stilul exhaustiv de documentare, face portretul unui om care a vrut să fie cel mai bun – atât în baseball (a jucat 21 de sezoane în MLB), cât şi mai târziu în pescuit. Asta în ciuda furiei care l-a consumat întreaga viaţă.

* Chef on the Edge, Larissa MacFarquhar. Textul ăsta m-a făcut să visez (din nou) la un restaurant. MacFarquhar face portretul lui David Chang, un chef tânăr şi manical, care are trei restaurante în New York şi pentru care munca lui e cel mai important lucru din lume. “You guys have to ask yourself as cooks, how bad do you want this? Life and death is what it means to me.”

* City of Fear, William Langewiesche. Langewiesche e genul de reporter care merge în locurile din care majoritatea încearcă să scape. În acest text, autorul investighează o serie de atacuri armate ce au avut loc în mai 2006 pe străzile din Sao Paolo şi foloseşte această ocazie să pună o întrebare ameţitoare: ce faci când e limpede că statul nu te mai poate proteja?

Cum publici poveşti într-un cotidian

Un text care foloseşte elemente de jurnalism narativ nu trebuie neapărat să se întindă pe pagini întregi şi să aibă între 6.000 şi 10.000 de cuvinte. O poveste bună poate fi spusă şi în 1.000 de cuvinte (vezi superba serie “This Land” din New York Times). Şi poate fi spusă în orice media – chiar şi într-un cotidian. Spun “chiar şi într-un cotidian” pentru că mulţi jurnalişti de ziar confundă platforma în care se exprimă cu un loc care trebuie să fie cât mai sec şi mai burduşit de informaţie. Dar o poveste bună poate face multe lucruri deodată: poate da informaţii şi poate transmite un sentiment. Poate ilustra un fenomen şi poate creiona şi o lume.

Citiţi acest text despre Ion Cristoiu apărut recent în Adevărul (pe prima pagina!) – o schiţă de portret care are acţiune, descriere, emoţie. Eu unul prefer oricând un astfel de text unui Q&A care, de cele mai multe ori, nu-mi spune mai nimic despre omul respectiv.

Apoi, citiţi mai jos ce spune Andreea Lupu, reporterul, despre cum s-a născut textul respectiv. Mie îmi place să le spun cursanţilor mei că depinde în special de ei să scrie mai bine (şi mai narativ). Nu va veni editorul într-o bună zi să le spună că de azi vor putea scrie scene, descrieri, înlocui citatele cu dialog etc. Dar dacă tu aduci aşa ceva în redacţie, există mari şanse să placă. Sigur, vei pierde unele bătălii, dar vei câştiga altele. Povestea acestui text despre Ion Cristoiu e una dintre victorii:

O sa incep cu ceva ce nu am facut. Nu am propus subiectul cu Ion Cristoiu in redactia mare a Adevarului pentru mi-a fost teama sa nu fie multi ochi pe text care ar fi putut sa modifice subiectul. Eu nu voiam sa scriu despre resentimentele celor care au lucrat cu Ion Cristoiu, scandaluri sau procese, nu am vrut un articol de investigatie in care sa pun personajul la colt pentru ceva ce a facut acum 15 ani.

Am preferat sa discut despre subiect doar cu editorul cu care lucrez, Petre Barbu, care a acceptat ideea si mi-a dat mana libera pe partea de documentare, iar eu l-am informat după fiecare intalnire unde ajungeam cu subiectul, ce as vrea să fac cu el, ce mai vreau sa stiu, cum il vad scris. Asa ca cei din redactia mare au aflat de subiect abia in ziua in care l-am avut gata scris. Nu stiu daca li s-a parut foarte bun subiectul, nu stiu daca l-au citit cap coada. Cert este ca inainte de ora predarii am aflat ca intra pe prima pagina.

As fi vrut sa iasa altfel, as fi vrut ca informatiile din casete sa fie inglobate intr-un text compact, dar pentru ca „nu poti sa scrii intr-un cotidian un text compact pentru ca cititorul nu trece de primele doua paragrafe” a trebuit sa il sparg in mai multe parti: Cristoiu-omul care vrea sa scrie si regreta ca jurnalismul i-a tocit talentul, Cristoiu-omul de televiziune si Cristoiu-conducatorul de gazete implicat in foarte multe procese. Doua pagini am avut de la inceput (mai mult de 10.000 de semne), dar asta dintr-un noroc: nu erau suficiente subiecte care sa acopere toate paginile pentru ziua respectiva si trebuia un spread, oricare ar fi fost acela.

Nu am ştiut de la inceput ce sa scriu despre Ion Cristoiu. Am pornit cu ideea ca marii oameni de presa, cei care au creat si dezvoltat ziare au devenit dintr-odata analisti. Am pornit cu o indignare de fapt. Cu personajul am avut mai mult de munca decat cu redactia pentru ca i s-au luat multe interviuri pana la 61 de ani si pentru ca de obicei vorbeste doar cu oamenii pe care ii cunoaste si in care are incredere. L-am sunat, i-am explicat ce vreau sa fac si ca nu vreau doar un interviu intrebare-raspuns. Am crezut ca l-am convins atunci cand mi-a zis ca e de acord, insa m-a amanat alte doua saptamani. Ultimul mesaj pe care i l-am trimis suna ceva de genul: „pot sa inteleg refuzul, dar sa-l stiu si eu”. M-am gandit la Caragiale si la schitele pe care Cristoiu le scrisese in tinerete.

M-a sunat inapoi si mi-a zis ca am tupeu, am intrat in pamant de frica si apoi m-a chemat la biblioteca, locul unde isi bea cafeaua si isi fumeaza tigarile intr-una din cele doua pauze pe care si le permite intr-o zi. M-am intalnit cu el de doua ori la Biblioteca si o data la Antena 3, la emisiune. Am avut de fiecare data 40 de minute. Marea mea victorie a fost momentul in care nu mi-a mai spus „fatuca”. Apoi am vrut sa stiu mai mult: am vorbit cu cei pe care i-a „crescut” in presa si cu dactilografa care ii scrie textele. Ea mi-a intarit ideea ca omul se teme ca nu isi va putea termina cartea, ca e suparat ca nu e recunoscut ca scriitor, chiar daca are noua carti publicate. Si am mers pe asta. Nu stiu daca a fost o alegere buna pentru ca am avut 2 zile sa scriu subiectul si a intrat in pagina aproape needitat la nivel de structura. Am inceput cu imaginea dactilografei care ii scrie textele pentru a sublinia putin din rutina in care Cristoiu traieste si pentru a arata teama ca romaul la care viseaza de mult timp (aproape 20 de ani) s-ar putea sa nu apara. Am continuat cu frustrarea lui ca jurnalismul i-a tocit talentul si ca l-a impiedicat sa fie scriitor.

Textul nu e complet, ar fi fost nevoie de mult mai multe, cum ar fi prima carte pe care a publicat-o si pe care isi bazeaza atat restul volumelor, cat si munca lui de ziarist, de cautator de stiri despre oamenii mici.

Concluzie: poti sa scrii povesti intr-un cotidian pentru ca de cele mai multe ori trec fara dezbateri aprinse. Mie mi-au dat voie pentru ca nu au stiut, de interzis nu aveau cum sa il interzica pentru ca era spatiu in ziar de umplut. Si, cateodata, trec pentru ca sunt ceva cu care nu si-ar bate nimeni capul, pentru care multi nu s-ar trezi dimineata si pentru ca de cele mai multe ori nasc intrebari de genul: „Dar chiar se poate? Chiar ai facut asta?”.

– Andreea Lupu

Despre ce scriem

Pe Gay Talese nu mi-l pot imagina decât îmbrăcat într-un costum cu croială impecabilă, vorbind despre poveştile din jur în felul acela aşezat şi senin care te face să vezi cât de mult crede în jurnalismul pe care-l face. În cazul lui, narativ. Totul pare să se rezume la: “You don’t have to make anything up—because life is fantastic. Ordinary life is extraordinary. It is. You know this. It’s just a matter of being able to see it, to see it and being able to write it.”

În 2006 The Morning News a publicat un interviu amplu cu Talese, în care vorbeşte despre obiceiul de a merge la restaurant pentru a observa oamenii, la modul lui de a căuta şi a găsi poveşti.

Un exemplu. În 1999, 90.000 de oameni s-au dus la finala mondială de fotbal feminin dintre SUA şi China. Printre ei, şi Talese, care nu înţelegea mai nimic din fotbalul european şi era acolo mai mult ca să vadă ce-i cu toată agitaţia. La final, când s-au dat lovituri de 11 metri, o singură jucătoare a ratat-o pe a ei: o chinezoaică de 24 de ani, iar Talese a ştiut că dacă e o poveste de spus acolo, cheia se află la acea femeie. Raţionamentul care a urmat meciului este expus în interviu şi arată cât de mult o potenţială poveste aprinde imaginaţia unui om care scrie şi cum se pot naşte marile idei.

Şi încă ceva: Talese a plecat de la NYT când avea 32 de ani, pentru că voia să dedice mai mult timp reportingului şi scrisului despre oameni ale căror vieţi şi acţiuni înglobează sensuri mult mai profunde decât cele căutate de o ştire – nişte everymen. A arătat mereu că piedicile ar trebui să conteze mai puţin decât posibilităţile şi a reuşit să scrie unele dintre cele mai frumoase bucăţi din istoria jurnalismului narativ. Iată de ce:

When I was 24, they were saying the same thing. I teach courses and the writers say, “Oh, I don’t think you’d get these stories in the paper today as you did back when you were doing this thing, back in 1958, let’s say.” In 1958 I was having trouble getting in the paper. In 2006 you’ll have trouble. But that doesn’t mean that you can’t do it. You are not going to bat a thousand. You may not even be a .500 hitter. Let’s say you get four out of 10—but it’s worth it. Because those four, if you get four good ones, those stories are stories that you will like to read a month from now. Or maybe a year from now. The stories that you have trouble getting in the paper are difficult because they do not fit the conventional mold of the rounded-headed editor. And if you wanted to play games with the editors you are going to wind up being an editor, someday being miserable.

Better that you should take the chance of trying something that is close to your heart, you think is what you want to write, and if they do not publish it, put it in your drawer. But maybe another day will come and you will find a place to put that. You will take it out of your drawer and do something else with it. I wrote a whole book when I was 24, I wrote a book called New York: A Serendipiter’s Journey. It was my first published work. It was a slender volume and I got a photographer friend to illustrate some of those stories.

And these stories mainly, were stories that had been rejected by the New York Times city editor. Why? Because they didn’t seem to have any meaning. They didn’t make any sense. They weren’t relevant. And I said, “By whose standard not relevant?” I am writing about people who are alive in the city of New York during mid-20th-century America. And these people are like a character in a play or they are figures in a short story or a novel. They are the sort of people that Arthur Miller wrote about when he wrote Death of a Salesman. Don’t tell me Willy Loman is not significant. Don’t tell me Willy Loman isn’t important. Yes, he is not a great salesman but I know a lot of people who are not great salesmen, who weren’t newsworthy and don’t have a face that people recognized. But they could be given a face by the writer, they could be brought alive like Mr. Willy Loman is brought alive, not only for American audiences but all over the world. You find Willy Loman in China, you find him in India. In New Zealand. This play by Miller, such a play that it is an international play. And what is it about? A guy that didn’t make it. You know, his wife says to his children, “Attention must be paid.” Well, I think attention must be paid, as the great Arthur Miller said, in his play, to a lot of people who aren’t having any attention paid to them. So the city editor tells me, “Oh, we aren’t going to print that, they spiked it.” You know what “spiked” means. Well, you let it be spiked and pull it off the spike and you think about it and there will come a day that attention must be paid and you will get it printed. So I say to the student of 2006, no less than the student I used to be in 1958, you have to do what you have to do with what you see, and you have a way of seeing people and caring about people and describing your city, describing what you see. It is your realm, your world. And you do it. Nobody is going to like it, necessarily, but you do it.

– Gabi

Bilanţ

Cei care au participat la atelierul de toamnă de la CJI (un fel de modul pentru avansaţi al cursului obişnuit) au avut un scop precis în cele trei weekend-uri în care ne-am întâlnit: să încerce să ducă la capăt o poveste şi să încerce să o publice. Acum, la aproape două luni de când ne-am despărţit, se poate face un mic bilanţ.

Din cei 11 participanţi, unul a fost “absolvit” de obligaţia de a scrie un text şi transformat într-un al doilea editor. Din cei 10 care au muncit la o poveste, o bună parte şi-au schimbat ideea cu care veniseră pentru că nu era fezabilă. (Pont: cu cât mai mică e povestea, cu atât ai mai multe şanse să-ţi iasă).

Şapte din cele 10 texte au fost finalizate până în acest moment. Trei – din câte ştiu – sunt încă în stadiul de documentare. Iată ce s-a întâmplat, sau se va întâmpla, cu cele şapte: (Vă împărtăşesc soarta lor ca să vedeţi că nu glumeam când spuneam că – în ciuda crizei, lipsei de spaţiu, fondurilor etc. – trăim vremuri bune pentru jurnalismul narativ):

– portretul ministrului culturii, Theodor Paleologu, a apărut în numărul de ianuarie-februarie al Esquire.
– portretul Mariei Costache, graficiana de la RomâniaFilm, a apărut în numărul din februarie al Tabu.
– despre cum se adună publicul care aplaudă la emisiuni TV (şi cine face treaba asta), aţi putut citi pe HotNews.
– de ieri, găsiţi pe 9AM, povestea primului turneu prin care a trecut Marius Crăciun după ce a devenit campion mondial la jocul FIFA.
– celelalte trei texte, despre care vă voi spune mai multe în momentul în care vor apărea, le veţi găsi în curând în Esquire, Tabu şi într-un număr viitor al revistei Pilot Magazin.

Next Page →