Esquire US iPhone App

Demonstraţia aplicaţiei de iPhone de care vorbeam şi în postul trecut. Copy & paste-ul e minunat.

Demonstraţia

Vă spuneam recent că Esquire US a scos un număr de print cu o tehnologie numită “augmented reality”, care adaugă elemente virtuale experienţei de citire. Iată o demonstraţie făcută de David Granger, redactorul şef:

Esquire 3-D

La un an de la coperta cu cerneală electronică, Esquire US a scos o copertă cu elemente 3-D, vizibile pe un ecran de calculator când coperta e ţinută în faţa unui webcam. Citiţi mai multe despre această tehnologie – care se pare că a costat câteva sute de mii de dolari – aici sau aici.

Spune articolul din Associated Press: Esquire’s top editors are clearly enthused about the new technology, called “augmented reality.” “I felt like a caveman seeing fire for the first time,” says David Curcurito, the magazine’s art director.

Lectură de weekend: The Esquire Decade

M-am gândit că după anunţul de săptămâna asta (Realitatea-Caţavencu renunţă la divizia de reviste) ar trebui să ne înviorăm cu poveşti din epoca de aur a revistelor americane. The Esquire Decade este un articol minuţios documentat de către Vanity Fair despre – probabil – cea mai curajoasă şi mai inteligentă revistă publicată vreodată: Esquire-ul american al aniilor ’60. Sub mâna lui Harold Hayes revista a promovat o nouă formă de jurnalism, l-a găsit pe George Lois să creeze nişte coperţi unice şi a intrat în folclorul publishing-ului internaţional ca un standard de neatins, la care visăm în continuare, noi, cei care creăm conţinut:

Ce spune în acest articol Gay Talese despre Harold Hayes, editorul care i-a publicat cel mai memorabil articol de revistă din toate timpurile:

“Gay Talese says the complexity of his relationship with his editor is best described by something his Italian great-grandfather used to say: “Those who love you make you cry.” Despite their skirmishes, Hayes “was the editor who had the most meaning in my life,” Talese says. “I never had another relationship like that. Never.”

IUHUU! Mirela? (Esquire, Sept. 2009)

Săptămâna trecută e reînceput emisiunea Mondenii pe Prima TV – primul sezon al epocii post-Bendeac. Înainte ca aceste schimbări să fie ştiute, am petrecut puţin timp cu Mirela Zeţa. Rezultatul încercărilor mele de-a afla ceva despre ea îl puteţi citi integral, mai jos. Textul a apărut în septembrie în Esquire.

=======================================
IUHUU! MIRELA? IUHUU! MIRELA, TU EŞTI?
=======================================

Sau mic tratat despre Mirela Zeţa de la Mondenii, despre primele impresii, despre încercarea de a le nuanţa şi despre cum minţi şi te minţi cu frânturile de informaţie pe care le-ai strâns.

Fotografii de Alex Gâlmeanu
Esquire, septembrie 2009

Totul a început cu sânii Mirelei Zeţa.

Perechea aceea a fost prima mea impresie şi prima mea impresie a fost: ce pereche nepereche. S-a întâmplat în primăvara lui 2008, când am văzut-o în Restul e tăcere, unde s-au strecurat viclean, ca un buletin de vot fraudat, în cel mai neaşteptat loc: după mutra lui Marius Florea Vizante. Un geniu trebuie să fi montat acea secvenţă – să treci dintr-un cadru strâns cu Vizante într-unul larg dominat de o femeie pe jumătate goală e ca o interpretare greşită a unui diagnostic. Întâi ţi se spune că e negativ, apoi ţi se explică că negativ e bine. Nonşalanţa cu care personajul Emilia pozează pentru o hoardă de pictori amatori e covârşitoare. Contextul îţi perverteşte pornirea naturală de-a fantaza la curbele măslinii ale pielii ei şi te sileşte să le interpretezi cu sobrietate, ba chiar cu o preţioasă alonjă critică: înţeleg, vaga întărire a sfârcurilor suav centrate indică o întâlnire fortuită cu o briză, probabil cauzată de deschiderea uşii de către agentul tulburător al liniştii creative, în acest caz personajul lui Vizante care, după cum putem observa, transpiră ca oglinda după un duş fierbinte.

E tentant să spun că pentru ei venisem când am cunoscut-o pe Mirela în carne şi oase, într-o zi caniculară de iulie, pe o stradă din centrul vechi al Bucureştiului. N-a fost aşa. (OK, recunosc, am aruncat o privire, cât să verific că erau acolo – cuibăriţi în decolteul rochiei albe văluroase.)

Venisem pentru că de la filmul lui Nae Caranfil încoace i s-au întâmplat multe lucruri actriţei de 27 de ani, cel mai important fiind succesul fulminant al emisiunii Mondenii la Prima TV, poate cel mai pe val produs TV al momentului (sezonul 7 începe toamna asta). Acolo s-a născut „Mirela de la televizor”, de mii de ori mai cunoscută decât „Mirela din film” şi de zeci de mii de ori mai cunoscută decât „Mirela din teatru”.

Venisem pentru Mirela din spatele tuturor acestor Mirele, una pe care-o bănuiam exponenţial mai vie decât cea desprinsă din interviurile din presă unde, constant, dădea răspunsuri suspect de anoste.

Pe ea vroiam s-o găsesc.
Read more

Interviu cu Chris Jones (Esquire)

Citiţi un interviu cu minunatul Chris Jones de la Esquire, autor – printre altele – al incredibilului “The Things That Carried Him”, articol care a câştigat un National Magazine Award pentru feature writing anul acesta. În acest interviu, Jones vorbeşte despre scris, documentat şi construit o structură care să susţină informaţia.

Un fragment, mai jos. Restul, aici:

Q: In “The Things That Carried Him,” you stick to a relentless structure, which moves backward in time. How do you decide what to leave out?

A: “The Things That Carried Him” was originally supposed to be 6,000 words, which is standard for an Esquire feature. But as I was working on it, I still thought that was possible. But there are 11 sections, and I had written two when I realized it was going to be way over 6,000 words.

I called my editor, Peter Griffin, who is the great editor—I mean that—he is always right. I called him up and said, “Peter, I think this might be a little long.” It ended up being 22,000 words, and then we cut it back to 17,000. It’s funny to talk about that story being tight, because it’s massive. I don’t think I’m good at staying on point. Writing [the story] backward was his idea.

Apropo de Andi Moisescu

În acest weekend reîncepe ApropoTV, emisiunea produsă şi prezentată de Andi Moisescu, ajunsă deja la al zecelea sezon. Textul de mai jos a fost documentat la începutul verii, când echipa punea la culcare sezonul nouă şi se pregătea de vacanţă. Ce am învăţat despre Moisescu în zilele în care am avut ocazia să-l urmăresc aflaţi mai jos.

================
ARHIVA DE VOIE BUNĂ
================

Fotografii de Roald Aron
Esquire, iulie-august 2009

Andi Moisescu e un bărbat ocupat: face Apropo TV la Pro TV, prezintă evenimente, păstoreşte un brand şi creşte doi băieţi. Muncii ăsteia îi spune joacă. O fi, dar e o joacă straşnic de ordonată.

Biroul Red Spike Film e într-o casă anonimă, într-un labirint de străduţe pitit în cotul format de două bulevarde centrale. E un adăpost secret, diversiune necesară într-un război de gherilă care nu poate fi câştigat decât cu un general concentrat asupra planului de luptă. E o după-amiază de marţi, 19 mai, iar generalul e probabil înăuntru, cel mai probabil la etaj, lipit de pupitrul de comandă. Ca să ajungi la el treci de videointerfon, de poarta albastră cu platoşă argintie, traversezi curtea îngustă, te strecori pe lângă camera în care omul lui de încredere îmblânzeşte scorpiile birocratice, tai holul spre dreapta şi scârţâi treptele de lemn până în sala de şedinţe.

Generalul Andi Moisescu e imediat în stânga, într-o cameră oarecare, cu pereţi albi, trei birouri negre, banale, şi mochetă de tăvăleală. E într-adevăr la pupitru, scurs într-un scaun cu spătar înalt, cu degetele încovoiate deasupra curcubeului de taste cu care imprimă cadenţa materialelor de la Apropo TV. Are braţe subţiri, acoperite spre umăr de mânecile unui tricou bleumarin, fără imprimeu, atât de întins încât ar putea fi nou. Picioarele, trântite sub masă de parcă ar fi fost scoase la uscat, sunt îmbrăcate în blugi albaştri şi terminate cu o pereche de tenişi negri. La 36 de ani, Moisescu arată în continuare ca un puşti trimis să facă treaba unui adult. Te-ai aşteapta să sară de pe scaun în orice moment şi să anunţe că vrea afară, la joacă. Doar că el e deja la joacă. Priveşte-l de aproape – zâmbeşte. Apasă în draci pe mouse şi pe SPACE – întrerupând înregistrarea ca s-o ciuntească, s-o mute, s-o alipească – şi zâmbeşte. A zâmbit atâta la viaţa lui încât obrajii au săpat tranşee în jurul buzelor, iar pielea de la tâmple refuză să se întindă chiar şi atunci când stă nemişcat. Munceşte mai puţin, joacă-te mai mult, spune unul dintre crezurile lui, cules din sloganul de la Xbox.

Read more

Fursecul Mecanic (Esquire, decembrie 2008)

Fursecul

Vă aduceţi aminte de Fursecul Mecanic, proiectul culinar-interactiv care a făcut valuri toată vara şi toamna lui 2008? Omul care făcea fursecuri de tot felul şi le dădea oamenilor care dovedeau că le merită? Astăzi e ziua de naştere a lui Dan Tobescu, iniţiatorul şi creierul din spatele Fursecului. Dan locuieşte de aproape un an la Berlin, unde a pornit o variantă comercială a ideii, sub numele de I Am Cookie.

Anul trecut, acest proiect m-a făcut foarte curios ca editor, aşa că am rugat-o pe Gabriela Piţurlea să scrie un text care să pună întrebări mai profunde decât majoritatea textelor ce apăreau pe bandă rulantă în presa noastră – mai toate un elogiu adus samariteanului care aduce dulciuri.

Gabriela s-a dus mult mai departe de atât şi a adus înapoi o poveste, când dulce, când amăruie, despre fapte bune, motivaţii şi – după cum s-a dovedit – despre despărţirea de România. Acum puteţi în sfârşit s-o citiţi integral.

=======================
MECANICA FURSECULUI
=======================

Stă ore întregi în bucătărie şi face fursecuri pe care le livrează personal şi gratuit unor străini. De ce ar face un bărbat aşa ceva?

De Gabriela Piţurlea
Esquire, decembrie 2008

Dan Tobescu intră în casă, iar faldurile albe şi semi-transparente ale perdelei de la uşă îi flutură moale în urmă. Pune câteva pachete pe un bufet din bucătărie, se spală vârtos pe mâini şi orânduieşte arsenalul: cântar, cratiţă, zahăr alb, zahăr brun, ouă, făină, unt, ciocolată amăruie şi ciocolată cu lapte, extract de vanilie. „Te avertizez că este prima oară când nu gătesc acasă, deci nu ştiu ce-o să iasă”, îmi spune. Soţia lui, Cristina, încă doarme, aşa că vocea un pic ascuţită îi este acum domoală.

Nu-l deranjează prezenţa mea, nici că nu este pe teren propriu. Problema e că vila în care ne aflăm, şi în care îşi petrece un mini-concediu, nu are cuptor, deci va trebui să coacă fursecurile în bucătăria Fănuţei, menajera. Compoziţia o prepară însă aici.

Bucătăria deschisă ciupeşte spaţiu dintr-un living pe ale cărui geamuri mari se văd dealurile verzi din Prahova, bătute aspru de soarele lui iulie. Dulapurile crem, retro, răcoarea calmă a canapelei şi şemineul gol conferă pregătirilor lui Tobescu (echipat în jeanşi, tricou şi converşi) un aer rebel, de parcă treaba asta cu gătitul e doar un mod de a sparge liniştea. Pe măsură ce el amestecă ingredientele, mirosind din când în când compoziţia, decorul îşi acceptă bucătarul atipic şi contrastul scade. Puţin după ora 12, Fănuţa vine să ne ia.

La 32 de ani, Tobescu e un zdravăn, are un început de chelie, ascultă muzică electronică şi rock industrial, vorbeşte cursiv germană şi colecţionează telefoanele mobile făcute de Ericsson până în 2001, când firma suedeză a fuzionat cu Sony. Pe când era student la Jurnalism, a lansat Pro Motor la Pro TV (în copilărie putea recunoaşte o marcă de maşină după faruri). A lucrat la Prima, apoi a renunţat la viaţa de angajat pentru a fi complet independent. Şi-a făcut o firmă de producţie TV, a început o afacere cu dulciuri personalizate, a deschis şi a închis o cafenea.

Acum se dedică aproape exclusiv unui proiect iniţiat la sfârşitul lui mai: în fiecare săptămână găteşte dulciuri şi le livrează gratuit bucureştenilor care intră pe blog-ul lui, furseculmecanic.blogspot.com, şi îi trimit un mesaj prin care îl conving că merită.

Read more

Mirela Zeţa şi Johnny Răducanu în Esquire de septembrie

În ultime două săptămâni, am pus două poze cu o femeie a cărei identitate era obscurată ba de o perdea, ba de un reflector. Acum a sosit timpul să aflaţi cine era:

Mirela Zeta

Probabil aţi recunoscut-o pe Mirela Zeţa, cunoscută pentru personajele interpretate la Mondenii şi pentru rolul de muză voluptoasă din filmul lui Nae Caranfil, Restul e tăcere. A fost o experienţă interesantă să scriu despre Mirela, care e o persoană foarte privată. A ieşit un text despre “primele impresii, despre încercarea de a le nuanţa şi despre cum minţi şi te minţi cu frânturile de informaţie pe care le-ai strâns”.

Articolul începe aşa:

Totul a început cu sânii Mirelei Zeţa.

Perechea aceea a fost prima mea impresie şi prima mea impresie a fost: ce pereche nepereche. S-a întâmplat în primăvara lui 2008, când am văzut-o în Restul e tăcere, unde s-au strecurat viclean, ca un buletin de vot fraudat, în cel mai neaşteptat loc: după mutra lui Marius Florea Vizante. Un geniu trebuie să fi montat acea secvenţă – să treci dintr-un cadru strâns cu Vizante într-unul larg dominat de o femeie pe jumătate goală e ca o interpretare greşită a unui diagnostic. Întâi ţi se spune că e negativ, apoi ţi se explică că negativ e bine. Nonşalanţa cu care personajul Emilia pozează pentru o hoardă de pictori amatori e covârşitoare. Contextul îţi perverteşte pornirea naturală de-a fantaza la curbele măslinii ale pielii ei şi te sileşte să le interpretezi cu sobrietate, ba chiar cu o preţioasă alonjă critică: înţeleg, vaga întărire a sfârcurilor suav centrate indică o întâlnire fortuită cu o briză, probabil cauzată de deschiderea uşii de către agentul tulburător al liniştii creative, în acest caz personajul lui Vizante, care, după cum putem observa, transpiră ca oglinda după-un duş fierbinte.

Citiţi restul în numărul de septembrie al Esquire România.

Tot acolo găsiţi şi alte fotografii cu Mirela, semnate Alex Gâlmeanu. Numărul de septembrie este aniversar – revista împlineşte doi ani -, iar pe copertă este omul care a apărut la rubrica “Ce am învăţat” din numărul inaugural: Johnny Răducanu. Dacă atunci, într-o singură pagină, apăreau numeroase vorbe de duh de tipul: “Ţineţi minte că toţi artiştii care au ceva de spus au încontinuu – indiferent că şi-o exprimă sau nu – obsesia fututului”, imaginaţi-vă câte are de spus în câteva pagini întregi, într-un material semnat de Dia Radu (ceea care l-a intervievat şi acum doi ani).

CoverESQ_Sept09

Mai găsiţi în numărul de septembrie:
Mihai Barbu, fotoreporter, visător şi vânzător de kilometri, spre Mongolia, călare pe o motocicletă pe nume Doyle.
– O întrebare despre vocea lui Ion Caramitru.
– Pe şosea cu Marcel Iureş.
– Ce a învăţat Francis Ford Coppola.
– Ce spune Paula Seling despre bărbaţi.

Femeia pe care o iubim (avanpremieră)

O femeie pe care o iubim. Acesta este al doilea teaser (primul aici). Săptămână viitoare o găsiţi împreună cu povestea aferentă şi fotografii mai clare în Esquire-ul de septembrie.

previewsept2

Next Page →