Esquire US iPhone App

Demonstrația aplicației de iPhone de care vorbeam și în postul trecut. Copy & paste-ul e minunat.

Demonstraţia

Vă spuneam recent că Esquire US a scos un număr de print cu o tehnologie numită “augmented reality”, care adaugă elemente virtuale experienței de citire. Iată o demonstrație făcută de David Granger, redactorul șef:

Esquire 3-D

La un an de la coperta cu cerneală electronică, Esquire US a scos o copertă cu elemente 3-D, vizibile pe un ecran de calculator când coperta e ținută în fața unui webcam. Citiți mai multe despre această tehnologie – care se pare că a costat câteva sute de mii de dolari – aici sau aici.

Spune articolul din Associated Press: Esquire’s top editors are clearly enthused about the new technology, called “augmented reality.” “I felt like a caveman seeing fire for the first time,” says David Curcurito, the magazine’s art director.

Lectură de weekend: The Esquire Decade

M-am gândit că după anunțul de săptămâna asta (Realitatea-Cațavencu renunță la divizia de reviste) ar trebui să ne înviorăm cu povești din epoca de aur a revistelor americane. The Esquire Decade este un articol minuțios documentat de către Vanity Fair despre – probabil – cea mai curajoasă și mai inteligentă revistă publicată vreodată: Esquire-ul american al aniilor ’60. Sub mâna lui Harold Hayes revista a promovat o nouă formă de jurnalism, l-a găsit pe George Lois să creeze niște coperți unice și a intrat în folclorul publishing-ului internațional ca un standard de neatins, la care visăm în continuare, noi, cei care creăm conținut:

Ce spune în acest articol Gay Talese despre Harold Hayes, editorul care i-a publicat cel mai memorabil articol de revistă din toate timpurile:

“Gay Talese says the complexity of his relationship with his editor is best described by something his Italian great-grandfather used to say: “œThose who love you make you cry.” Despite their skirmishes, Hayes “œwas the editor who had the most meaning in my life,” Talese says. “œI never had another relationship like that. Never.”

IUHUU! Mirela? (Esquire, Sept. 2009)

Săptămâna trecută e reînceput emisiunea Mondenii pe Prima TV – primul sezon al epocii post-Bendeac. Înainte ca aceste schimbări să fie știute, am petrecut puțin timp cu Mirela Zeța. Rezultatul încercărilor mele de-a afla ceva despre ea îl puteți citi integral, mai jos. Textul a apărut în septembrie în Esquire.

=======================================
IUHUU! MIRELA? IUHUU! MIRELA, TU EȘTI?
=======================================

Sau mic tratat despre Mirela Zeța de la Mondenii, despre primele impresii, despre încercarea de a le nuanța și despre cum minți și te minți cu frânturile de informație pe care le-ai strâns.

Fotografii de Alex Gâlmeanu
Esquire, septembrie 2009

Totul a început cu sânii Mirelei Zeța.

Perechea aceea a fost prima mea impresie și prima mea impresie a fost: ce pereche nepereche. S-a întâmplat în primăvara lui 2008, când am văzut-o în Restul e tăcere, unde s-au strecurat viclean, ca un buletin de vot fraudat, în cel mai neașteptat loc: după mutra lui Marius Florea Vizante. Un geniu trebuie să fi montat acea secvență ““ să treci dintr-un cadru strâns cu Vizante într-unul larg dominat de o femeie pe jumătate goală e ca o interpretare greșită a unui diagnostic. Întâi ți se spune că e negativ, apoi ți se explică că negativ e bine. Nonșalanța cu care personajul Emilia pozează pentru o hoardă de pictori amatori e covârșitoare. Contextul îți pervertește pornirea naturală de-a fantaza la curbele măslinii ale pielii ei și te silește să le interpretezi cu sobrietate, ba chiar cu o prețioasă alonjă critică: înțeleg, vaga întărire a sfârcurilor suav centrate indică o întâlnire fortuită cu o briză, probabil cauzată de deschiderea ușii de către agentul tulburător al liniștii creative, în acest caz personajul lui Vizante care, după cum putem observa, transpiră ca oglinda după un duș fierbinte.

E tentant să spun că pentru ei venisem când am cunoscut-o pe Mirela în carne și oase, într-o zi caniculară de iulie, pe o stradă din centrul vechi al Bucureștiului. N-a fost așa. (OK, recunosc, am aruncat o privire, cât să verific că erau acolo ““ cuibăriți în decolteul rochiei albe văluroase.)

Venisem pentru că de la filmul lui Nae Caranfil încoace i s-au întâmplat multe lucruri actriței de 27 de ani, cel mai important fiind succesul fulminant al emisiunii Mondenii la Prima TV, poate cel mai pe val produs TV al momentului (sezonul 7 începe toamna asta). Acolo s-a născut “Mirela de la televizor”, de mii de ori mai cunoscută decât “Mirela din film” și de zeci de mii de ori mai cunoscută decât “Mirela din teatru”.

Venisem pentru Mirela din spatele tuturor acestor Mirele, una pe care-o bănuiam exponențial mai vie decât cea desprinsă din interviurile din presă unde, constant, dădea răspunsuri suspect de anoste.

Pe ea vroiam s-o găsesc.
Read more

Interviu cu Chris Jones (Esquire)

Citiți un interviu cu minunatul Chris Jones de la Esquire, autor – printre altele – al incredibilului “The Things That Carried Him”, articol care a câștigat un National Magazine Award pentru feature writing anul acesta. În acest interviu, Jones vorbește despre scris, documentat și construit o structură care să susțină informația.

Un fragment, mai jos. Restul, aici:

Q: In “œThe Things That Carried Him,” you stick to a relentless structure, which moves backward in time. How do you decide what to leave out?

A: “œThe Things That Carried Him” was originally supposed to be 6,000 words, which is standard for an Esquire feature. But as I was working on it, I still thought that was possible. But there are 11 sections, and I had written two when I realized it was going to be way over 6,000 words.

I called my editor, Peter Griffin, who is the great editor””I mean that””he is always right. I called him up and said, “œPeter, I think this might be a little long.” It ended up being 22,000 words, and then we cut it back to 17,000. It”™s funny to talk about that story being tight, because it”™s massive. I don”™t think I”™m good at staying on point. Writing [the story] backward was his idea.

Apropo de Andi Moisescu

În acest weekend reîncepe ApropoTV, emisiunea produsă și prezentată de Andi Moisescu, ajunsă deja la al zecelea sezon. Textul de mai jos a fost documentat la începutul verii, când echipa punea la culcare sezonul nouă și se pregătea de vacanță. Ce am învățat despre Moisescu în zilele în care am avut ocazia să-l urmăresc aflați mai jos.

================
ARHIVA DE VOIE BUNÄ‚
================

Fotografii de Roald Aron
Esquire, iulie-august 2009

Andi Moisescu e un bărbat ocupat: face Apropo TV la Pro TV, prezintă evenimente, păstorește un brand și crește doi băieți. Muncii ăsteia îi spune joacă. O fi, dar e o joacă strașnic de ordonată.

Biroul Red Spike Film e într-o casă anonimă, într-un labirint de străduțe pitit în cotul format de două bulevarde centrale. E un adăpost secret, diversiune necesară într-un război de gherilă care nu poate fi câștigat decât cu un general concentrat asupra planului de luptă. E o după-amiază de marți, 19 mai, iar generalul e probabil înăuntru, cel mai probabil la etaj, lipit de pupitrul de comandă. Ca să ajungi la el treci de videointerfon, de poarta albastră cu platoșă argintie, traversezi curtea îngustă, te strecori pe lângă camera în care omul lui de încredere îmblânzește scorpiile birocratice, tai holul spre dreapta și scârțâi treptele de lemn până în sala de ședințe.

Generalul Andi Moisescu e imediat în stânga, într-o cameră oarecare, cu pereți albi, trei birouri negre, banale, și mochetă de tăvăleală. E într-adevăr la pupitru, scurs într-un scaun cu spătar înalt, cu degetele încovoiate deasupra curcubeului de taste cu care imprimă cadența materialelor de la Apropo TV. Are brațe subțiri, acoperite spre umăr de mânecile unui tricou bleumarin, fără imprimeu, atât de întins încât ar putea fi nou. Picioarele, trântite sub masă de parcă ar fi fost scoase la uscat, sunt îmbrăcate în blugi albaștri și terminate cu o pereche de teniși negri. La 36 de ani, Moisescu arată în continuare ca un puști trimis să facă treaba unui adult. Te-ai așteapta să sară de pe scaun în orice moment și să anunțe că vrea afară, la joacă. Doar că el e deja la joacă. Privește-l de aproape ““ zâmbește. Apasă în draci pe mouse și pe SPACE ““ întrerupând înregistrarea ca s-o ciuntească, s-o mute, s-o alipească ““ și zâmbește. A zâmbit atâta la viața lui încât obrajii au săpat tranșee în jurul buzelor, iar pielea de la tâmple refuză să se întindă chiar și atunci când stă nemișcat. Muncește mai puțin, joacă-te mai mult, spune unul dintre crezurile lui, cules din sloganul de la Xbox.

Read more

Fursecul Mecanic (Esquire, decembrie 2008)

Fursecul

Vă aduceți aminte de Fursecul Mecanic, proiectul culinar-interactiv care a făcut valuri toată vara și toamna lui 2008? Omul care făcea fursecuri de tot felul și le dădea oamenilor care dovedeau că le merită? Astăzi e ziua de naștere a lui Dan Tobescu, inițiatorul și creierul din spatele Fursecului. Dan locuiește de aproape un an la Berlin, unde a pornit o variantă comercială a ideii, sub numele de I Am Cookie.

Anul trecut, acest proiect m-a făcut foarte curios ca editor, așa că am rugat-o pe Gabriela Pițurlea să scrie un text care să pună întrebări mai profunde decât majoritatea textelor ce apăreau pe bandă rulantă în presa noastră – mai toate un elogiu adus samariteanului care aduce dulciuri.

Gabriela s-a dus mult mai departe de atât și a adus înapoi o poveste, când dulce, când amăruie, despre fapte bune, motivații și – după cum s-a dovedit – despre despărțirea de România. Acum puteți în sfârșit s-o citiți integral.

=======================
MECANICA FURSECULUI
=======================

Stă ore întregi în bucătărie și face fursecuri pe care le livrează personal și gratuit unor străini. De ce ar face un bărbat așa ceva?

De Gabriela Pițurlea
Esquire, decembrie 2008

Dan Tobescu intră în casă, iar faldurile albe și semi-transparente ale perdelei de la ușă îi flutură moale în urmă. Pune câteva pachete pe un bufet din bucătărie, se spală vârtos pe mâini și orânduiește arsenalul: cântar, cratiță, zahăr alb, zahăr brun, ouă, făină, unt, ciocolată amăruie și ciocolată cu lapte, extract de vanilie. “Te avertizez că este prima oară când nu gătesc acasă, deci nu știu ce-o să iasă”, îmi spune. Soția lui, Cristina, încă doarme, așa că vocea un pic ascuțită îi este acum domoală.

Nu-l deranjează prezența mea, nici că nu este pe teren propriu. Problema e că vila în care ne aflăm, și în care își petrece un mini-concediu, nu are cuptor, deci va trebui să coacă fursecurile în bucătăria Fănuței, menajera. Compoziția o prepară însă aici.

Bucătăria deschisă ciupește spațiu dintr-un living pe ale cărui geamuri mari se văd dealurile verzi din Prahova, bătute aspru de soarele lui iulie. Dulapurile crem, retro, răcoarea calmă a canapelei și șemineul gol conferă pregătirilor lui Tobescu (echipat în jeanși, tricou și converși) un aer rebel, de parcă treaba asta cu gătitul e doar un mod de a sparge liniștea. Pe măsură ce el amestecă ingredientele, mirosind din când în când compoziția, decorul își acceptă bucătarul atipic și contrastul scade. Puțin după ora 12, Fănuța vine să ne ia.

La 32 de ani, Tobescu e un zdravăn, are un început de chelie, ascultă muzică electronică și rock industrial, vorbește cursiv germană și colecționează telefoanele mobile făcute de Ericsson până în 2001, când firma suedeză a fuzionat cu Sony. Pe când era student la Jurnalism, a lansat Pro Motor la Pro TV (în copilărie putea recunoaște o marcă de mașină după faruri). A lucrat la Prima, apoi a renunțat la viața de angajat pentru a fi complet independent. Și-a făcut o firmă de producție TV, a început o afacere cu dulciuri personalizate, a deschis și a închis o cafenea.

Acum se dedică aproape exclusiv unui proiect inițiat la sfârșitul lui mai: în fiecare săptămână gătește dulciuri și le livrează gratuit bucureștenilor care intră pe blog-ul lui, furseculmecanic.blogspot.com, și îi trimit un mesaj prin care îl conving că merită.

Read more

Mirela Zeţa şi Johnny Răducanu în Esquire de septembrie

În ultime două săptămâni, am pus două poze cu o femeie a cărei identitate era obscurată ba de o perdea, ba de un reflector. Acum a sosit timpul să aflați cine era:

Mirela Zeta

Probabil ați recunoscut-o pe Mirela Zeța, cunoscută pentru personajele interpretate la Mondenii și pentru rolul de muză voluptoasă din filmul lui Nae Caranfil, Restul e tăcere. A fost o experiență interesantă să scriu despre Mirela, care e o persoană foarte privată. A ieșit un text despre “primele impresii, despre încercarea de a le nuanța și despre cum minți și te minți cu frânturile de informație pe care le-ai strâns”.

Articolul începe așa:

Totul a început cu sânii Mirelei Zeța.

Perechea aceea a fost prima mea impresie și prima mea impresie a fost: ce pereche nepereche. S-a întâmplat în primăvara lui 2008, când am văzut-o în Restul e tăcere, unde s-au strecurat viclean, ca un buletin de vot fraudat, în cel mai neașteptat loc: după mutra lui Marius Florea Vizante. Un geniu trebuie să fi montat acea secvență ““ să treci dintr-un cadru strâns cu Vizante într-unul larg dominat de o femeie pe jumătate goală e ca o interpretare greșită a unui diagnostic. Întâi ți se spune că e negativ, apoi ți se explică că negativ e bine. Nonșalanța cu care personajul Emilia pozează pentru o hoardă de pictori amatori e covârșitoare. Contextul îți pervertește pornirea naturală de-a fantaza la curbele măslinii ale pielii ei și te silește să le interpretezi cu sobrietate, ba chiar cu o prețioasă alonjă critică: înțeleg, vaga întărire a sfârcurilor suav centrate indică o întâlnire fortuită cu o briză, probabil cauzată de deschiderea ușii de către agentul tulburător al liniștii creative, în acest caz personajul lui Vizante, care, după cum putem observa, transpiră ca oglinda după-un duș fierbinte.

Citiți restul în numărul de septembrie al Esquire România.

Tot acolo găsiți și alte fotografii cu Mirela, semnate Alex Gâlmeanu. Numărul de septembrie este aniversar – revista împlinește doi ani -, iar pe copertă este omul care a apărut la rubrica “Ce am învățat” din numărul inaugural: Johnny Răducanu. Dacă atunci, într-o singură pagină, apăreau numeroase vorbe de duh de tipul: “Å¢ineți minte că toți artiștii care au ceva de spus au încontinuu ““ indiferent că și-o exprimă sau nu ““ obsesia fututului”, imaginați-vă câte are de spus în câteva pagini întregi, într-un material semnat de Dia Radu (ceea care l-a intervievat și acum doi ani).

CoverESQ_Sept09

Mai găsiți în numărul de septembrie:
Mihai Barbu, fotoreporter, visător și vânzător de kilometri, spre Mongolia, călare pe o motocicletă pe nume Doyle.
– O întrebare despre vocea lui Ion Caramitru.
– Pe șosea cu Marcel Iureș.
– Ce a învățat Francis Ford Coppola.
– Ce spune Paula Seling despre bărbați.

Femeia pe care o iubim (avanpremieră)

O femeie pe care o iubim. Acesta este al doilea teaser (primul aici). Săptămână viitoare o găsiți împreună cu povestea aferentă și fotografii mai clare în Esquire-ul de septembrie.

previewsept2

Next Page →