Despre reviste indie şi 3 ani de DoR
Oskar Wyers şi Dennis Gaens locuiesc în Olanda, în Nijmegen, unde scriu, fac spectacole şi încearcă să întreţină viaţa culturală a unui oraş cu peste 150 de mii de locuitori, care în 2005 a sărbătorit 2.000 de ani de existenţă. (Da, am scris corect – 2.000 de ani.)
În 2011, Dennis a făcut un spectacol/expoziţie la care au venit vreo opt oameni, printre care şi un tip din afara oraşului. Simţindu-se vinovat ca n-a fost îmbulzeală la eveniment, s-a gândit să facă ceva să-i deconteze omului biletul de tren. Aşa că el şi Oskar au făcut Kutgitaar, o revistă literară – un zine în format A6, scos în 20 de exemplare –, cu texte de la poeţi şi autori prieteni, pe care au vândut-o ca să strângă cei 8 euro pentru bilet. (Numele revistei e dintr-un vers dintr-o poezie de-a lui Oskar, cu un tip care cânta ca dracu’ la o chitară de căcat. De acolo vine Kutgitaar – chitară de căcat. Tocmai au scos numărul 3, făcut tot de mână. Nu se mai găseşte niciun exemplar.)
I-am văzut pe Oskar şi pe Dennis la Facing Pages, un festival dedicat revistelor independente care a avut loc în Arnhem, Olanda, în weekendul trecut. Kutgitaar a fost doar unul din zecile de exemple pe care le-am auzit, văzut, răsfoit – reviste independente, majoritatea concepute prin baruri şi finisate prin bucătării, unele făcute de mână, altele folosind cele mai avangardiste tehnologii de imprimare, toate făcute din dragoste pentru actul de a face o revistă şi a împărtăşi ceva cu alţii.
În prima zi de conferinţă nu am auzit nici măcar o singură dată cuvântul „iPad”; în a doua un singur om a vorbit de faptul că hârtia s-ar putea să devină o tehnologie secundară pentru media. Iar despre bani s-a vorbit cu relaxarea celor care nu ştiu să-i facă şi care nu s-au apucat de făcut reviste ca să scoată bani. (Nu că ar fi ceva rău cu asta, dar voi reveni).
M-am simţit în largul meu printre ei, pentru că eram în sfârşit într-un grup de oameni fără soluţii, fără răspunsuri şi mândri de produsele lor. Oameni care s-au apucat să facă propriile reviste pentru că revistele comerciale îi tratau (şi îi tratează) doar ca pe nişte statistici de vândut advertiserilor, pentru că au ceva de spus despre un subiect (mâncare, artă contemporană, fotbal etc.) şi pentru că puţine produse culturale funcţionează atât de bine pe post de capsule ale timpului. M-am simţit în largul meu pentru că nimeni nu mi-a reamintit că hârtia moare, că nimeni nu vrea să citească, că fără model de business nu poţi începe nimic, că tirajele mici nu vor aduce niciodată bani de la advertiseri etc.
Oamenii de la Kutgitaar, Komfort din Cehia, Der Wedding şi mono.kultur din Germania, Strak din Olanda, dar şi nume mai cunoscute ca Little White Lies şi It’s Nice That din Marea Britanie au vorbit despre probleme şi obstacole (pe care le avem şi noi la Decât o Revistă), dar au insistat pe momentul magic în care au început şi pe plăcerea cu care continua să împingă la deal bolovanul.
Poveştile lor au venit la momentul perfect.
Astăzi, 23 aprilie, ideea Decât o Revistă împlineşte trei ani, trei ani de la propriul nostru moment magic, în care ne-am hotărât că avem ceva de zis. (Spun „ideea” pentru că de la idee la primul număr au trecut şapte luni).
Era o seară de aprilie, 23 aprilie 2009 mai precis, într-o joi. O mică gaşcă de editori salariaţi şi sictiriţi ne-am dus să-l auzim pe prietenul nostru Raymond Bobar, un graphic designer excepţional, conferenţiind despre designul de revistă în cadrul unui eveniment Zeppelin. Nu-l mai văzusem de vreo jumătate de an – slăbise, parcă întinerise şi vorbea cu vervă despre lipsa de coerenţă din revistele româneşti.
În loc să ne inspire, ne-a morcovit. I-am mulţumit că ne-a amintit că revistele la care lucram nu se preocupau de detalii, ne-am luat la revedere şi ne-am dus să bem în Bordello’s, pe atunci pustiu şi încă frecventabil.
O serie de halbe de Holsten nefiltrat au acompaniat sesiunea de înjurături şi văicăreli. Odată ce berea şi-a făcut efectul, lucrurile au luat o altă turnură.
Ne-am întrebat cum ar fi să facem o revistă aşa cum ne dorim noi. Fără presiunea departamentului de business, fără „target” impus. Cu texte-spectacol şi vizual şlefuit.
Apoi am început să propunem nume. Nu mai ţinem minte nici unul înainte de „Decât Revista”. Aici s-a aprins un bec; apoi i-am adăugat un „o”.
Am decis că e un nume perfect pentru că vorbea despre o problemă contemporană, cum trebuia să facă toată revista. Era puţin obraznic, dar şi corect în sintagma „Citesc Decât o Revistă”. Aveam şi scuza s-o publicăm doar o dată, ca să ne dovedim atât nouă, dar şi industriei, că din respect pentru jurnalismul de calitate şi designul creativ poţi scoate o revistă care să te absoarbă.
Unul dintre noi a început să ia notiţe. În ciuda Holstenurilor, a scris curat şi precis: Decât o Revistă avea să fie o revistă generalistă, despre ce trăim astăzi în România, despre punctele „unde se intersectează pornografia cu filosofia, politica cu tehnologia, sexul cu sexul”.
Apoi am inventariat câteva subiecte potenţiale: Dobro, biciclete, Mircea Badea, Bahoi, fenomenul Free Gigi.
Am plecat acasă euforici. A doua zi i-am scris lui Ray şi l-am rugat să ni se alăture. Şapte luni mai târziu, aveam DoR #1 în mână. Copleşiţi de feedbackul primit, am decis că ar fi păcat să rămână un experiment singular.
***
Ştiţi restul poveştii. De la DoR #1 au apărut o mulţime de alte reviste independente în România, unele online, altele în print. Toate aceste titluri dovedesc că publishingul comercial încă nu realizează cât public pierde sau pentru câte mii de oameni e irelevant. Scăderea cifrelor de vânzări nu are legătură doar cu internetul; are legătură şi cu o lipsă de calitate şi relevanţă.
Editorii şi designerii pe care i-am văzut la Facing Pages fac reviste din pasiune şi pentru că alături de ei se bucură şi alţii – fie că acei alţii sunt 20, fie că sunt 1,000, fie că sunt 5,000. Niciunul nu vrea să construiască un imperiu de publishing. Foarte puţini trăiesc din ce fac. Şi mai puţini îşi plătesc oamenii împreună cu care creează. Komfort spun că mai au bani de un singur număr. It’s Nice That a găsit o posibilă soluţie în evenimente. Strak s-au decis să-şi scoată pielea la vânzare ca să finanţeze numărul #3.
O parte din viitorul revistelor s-ar putea să fie pe tabletă (mai ales dacă sunt ca Letter to Jane). O bună parte va rămâne pe hârtie. Ce nu se va schimba e că mereu vom căuta oameni care au ceva de spus şi care ne pot povesti – în text, fotografii, ilustraţii, design – ce se întâmplă astăzi în jurul nostru.
Aniversarea de trei ani a fost probabil, inconştiente, unul dintre motivele pentru care DoR #8 celebrează oamenii care îndrăznesc să facă lucrurile altfel – să cânte altfel, să facă politică altfel, să crească altfel. Am făcut cu această ocazie o copertă altfel – care se desface de două ori – şi cred că e o premieră. Coperta e despre Ada Milea, despre Ana Bănica, despre Lucia Popescu şi despre alţii ca ei pe care-i veţi găsi în paginile revistei.
Dar e şi despre noi. E despre chitara noastră de căcat, pe care o vom zdrăngăni până-i vor pocni corzile.
Cele mai bune poveşti din 2011
Am decis să alcătuiesc şi anul ăsta o listă subiectivă de texte care merită citite şi materiale audio care merită ascultate. Nu cred că poţi fi un jurnalist bun fără să citeşti/asculţi şi fără să încerci să înţelegi cum reuşesc să facă alţii ceea ce fac. (Citiţi şi sfaturile lui Scott Raab).
Primul text e de departe preferatul meu, dar restul nu sunt ierarhizate. Sigur am ratat câteva, sigur sunt altele care au mişcat alţi cititori. Eu mă bucur că 2011 a fost un an excepţional pentru jurnalismul narativ şi poveştile mari, care devine tot mai uşor de găsit şi de consumat. Că devin mai uşor de publicat e mai greu de zis (mai ales la noi unde e încă multă confuzie), dar veştile sunt bune. (Ai citit din DoR, da?)
Dacă nu vă ajunge selecţia de aici, găsiţi numeroase alte sugestii în best of-urile de la Longform sau The Browser. Spor la citit. Şi folosiţi cu încredere Instapaper ca să mutaţi lecturile astea pe mobil, tablete sau e-book-uri.
• A Murder Foretold
De David Grann, The New Yorker
Moartea unui avocat în Guatemala dă naştere unuia dintre cele mai îmbârligate mistere despre politică şi corupţie. Numai un maestru al enigmelor cum e David Grann putea să-l scrie.
• The Apostate
Lawrence Wright, The New Yorker
Ce este şi ce face de fapt scientologia. O muncă titanică pentru a expune o religie ultra-protectivă şi un text cât un roman.
• You Blow My Mind, Hey Micky
De John Jeremiah Sullivan, The New York Times
Copilul-minune al eseisticii americane despre cum e viaţa la Disney World când eşti fumat.
• Farther Away
De Jonathan Franzen, The New Yorker
Am citit mult Franzen anul acesta şi chiar dacă mini-eseul lui despre social media a fost ca un pumn, am preferat meditaţia lui despre singurătate pentru că e de o frumuseţe rară.
• The Rules Can Set You Free
Radiolab
Un material radio despre table, şah, probabilităţi şi minunile pe care le aşteptăm în sport.
• Chat History
De Rebecca Armendariz, GOOD
Istoria unei relaţii în chatul de GMail. O modalitate inedită de a reda o poveste de dragoste.
• Gameboy Grows Up
This American Life
Despre un tânăr care coordonează angajaţii de vară dintr-un parc de distracţii. Dovada că fiecare dintre noi avem o poveste.
• There Is No Truth, He Said
De John H. Richardson, Esquire
Dintre toate materialele din Esquire aş fi ales Panic, de Chris Jones, dar nu e pe net. Aşa că îmi permit să postez alegerea de pe locul 2, o poveste despre adevăr şi ficţiune şi ce alegem să scriem.
• My Mother’s Lover
De David Dobbs, The Atavist
Autorul se întoarce în timp ca să afle cine era bărbatul de care a fost mama lui îndrăgostită toată viaţa.
• Autistic and Seeking a Place in the Adult World
De Amy Harmon, The New York Times
Probabil un viitor câştigător de Pulitzer. Amy Harmon a urmărit un tânăr autist timp de un an ca să vadă cum se poate integra în societate şi într-o slujbă.
Dudu (FHM, noiembrie 2009)
Publicat în FHM România, noiembrie 2009. Republicat aici de ziua de naştere a subiectului.
Cele mai importante schimbări survenite de când a fost scris acest text e că Dudu are job de vreo lună încoace şi termină masterul vara asta.
—-
DUDU
O apreciere a fratelui mai mic.
Fratele meu Dudu este un meseriaş. Nu în sensul de meseriaş care schimbă robinete, ci un bestial, un adevărat, aţi înţeles voi. Vă fac un bine povestindu-vă despre el, pentru că nu se ştie niciodată când îl veţi întâlni şi ar fi păcat să nu-i daţi o bere.
Nu ştiu de ce am început să-i spunem Dudu – în buletin e Andrei –, dar se zice că eu aş fi copt porecla, la puţin timp după ce mama a adus acasă de la spital un gomoloţ de copil. Apariţia lui a fost un fenomen interesant – sunt fotografii care atestă că studiam atent procesul de îmbăiere şi îmbrăcare. Fascinaţie au stârnit ani întregi şi cârlionţii lui, de parcă îl electrocutaseră cu bigudiuri. Nu mai ţin minte când i-au dispărut buclele; probabil pe când a început să iasă cu mine în curte la fotbal sau la o „nemţească”. Fiind printre cei mai mici, se descurca mai greu şi era candidatul ideal pentru eliminări. În scurt timp am început să muncim să-l ţinem în joc, ca nu cumva să fugă acasă să mă spună, ceea ce îl scotea pe taică-meu la geam, ceea ce însemna „acasă, cu minge cu tot”, ceea ce le strica tuturor ziua de joacă.
Deşi aveam amândoi câte un pat în camera noastră, Dudu a dormit ani de zile cu maică-mea. Singura perioadă extinsă în care ţin minte că a stat în cameră cu mine a fost pneumonia din ’94, care l-a exilat în „salonul” nostru vreo două săptămâni. Când eram la liceu şi rămâneam amândoi singuri acasă şi prietena mea stătea peste noapte, mă chinuiam să-l trimit la culcare, insistând că somnul e o nevoie esenţială. Nu se lăsa nicicum convins şi astfel prelungea la infinit perioada de aşteptare până apucam să-i bag fetei mâna sub bluză.
Cum se întâmplă adesea cu fraţii separaţi de un ciclu şcolar, cel mare îl cam ignoră pe cel mic odată ce intră la liceu. Nu că l-ar fi deranjat prea tare pe Dudu, care era ocupat cu de-ale lui: să tragă prima ţigară în parc în clasa a VI-a, cu o colegă experimentatoare; să excrocheze pe Internet nişte americani creduli care îi trimiteau eşarfe şi sigle de cercetaşi, crezând că vor primi ceva la schimb; să facă şpagatul. Acum nu mai poate, dar ani buni i-a dat clasă lui Mircea Badea – avem pe undeva o fotografie estivală, Dudu în şpagat, eu cu burtă de adolescent.
Pe-atunci ascultam aceeaşi muzică, de obicei casete şi CD-uri pirat cu euro-dance nemţesc. A fost pe rând fan Snap, Fun Factory şi alte asemenea. Spre deosebire de mine, Dudu dansa. A dansat şi în ceva grup al şcolii şi a câştigat un concurs judeţean scuturându-se pe Push it de la Salt-n-Pepa. Pe când am plecat la facultate şi am intrat într-o fază târzie de rebeliune adolescentină, Dudu a-nceput să devină tipul care e acum: glumeţ, relaxat, binevoitor, mereu în centrul atenţiei, deseori liantul găştii, meserie ingrată când gaşca e de mărimea unui sfat popular. Asta a fost dintotdeauna diferenţa principală dintre noi: el se descurca de minune cu oamenii, mie îmi era frică de ei. (Mai demult îl rugam să dea telefoane în locul meu, pentru că mă temeam că mă voi bâlbâi de jenă.)
Nu cred că Dudu s-a revoltat vreodată, deşi în liceu a avut câteva momente în care a devenit mai ermetic. Poate pentru că toţi trăgeam de el să înveţe, iar unii făceau greşeala să mă dea pe mine exemplu, ceea ce era greşit. Am învăţat bine doar în clasele I-IV, când mi-au şi dat premiul I. În rest am fost mereu pe la mijloc, pendulând între 8 şi 9. Dar aşa s-a construit naraţiunea familiei, perpetuată până azi: ăla mare e studios, ăla mic e descurcăreţ.
Descurcăreţ sigur e – i-am observat aptitudinea asta mai ales în ultimii ani, de când a terminat facultatea. Nu numai că are o capacitate fascinantă de a negocia, de a vrăji oameni şi de a-i face să-şi dorească să-l ajute, dar are şi un instinct nepereche de a se scoate din rahat. Recent, ne-a oprit poliţia după ce a depăşit pe linie continuă. N-a încercat să dea şpagă ci şi-a recunoscut onest greşeala, blamându-se cu o stăpânire actoricească. Un singur lucru l-a rugat pe agentul de circulaţie: nu-mi luaţi carnetul, pentru că trebuie să ies cu maşina din ţară. „Sunt director la o firmă de IT şi îmi fac nunta în Ungaria în câteva zile”. Minciuni sfruntate, dar le-a spus pe un ton care te făcea să te gândeşti ce cadou de nuntă să-i cumperi. Poliţistul i-a urat casă de piatră şi l-a sfătuit să n-o mai calce. Nu ştiu dacă l-a crezut; dar mă îndoiesc că n-a fost impresionat de enormitatea poveştii.
Astăzi Dudu e la masterat în Cluj. Asta pentru că încă nu ştie ce vrea să facă, iar şcoala e cea mai bună ascunzătoare până i se iveşte ceva. În timpul liber e DJ. Nu pune tehno nemţesc, ci drum & bass cu care-mi terfeleşte timpanele la fiecare drum împreună. Se pare că are un talent pentru suprapus beat-uri, ca să nu mai vorbim că femeile îi spun mereu cât de bine îi stă la platane. Îşi zice Dudawles şi dacă-l prindeţi prin vreun club – cel mai probabil în Cluj – mergeţi să-l vedeţi. Luaţi-i o bere şi lăsaţi-l să vă binedispună. Nu uitaţi să-i mulţumiţi când plecaţi acasă. Meseriaşi ca el se găsesc greu.
Lectură de weekend: Best of DoR
Săptămâna asta am publicat un top cu cele mai apreciate articole din primele patru numere ale Decât o Revistă – conform voturilor primite de la cititori. Iată-le. Spor la lectură.
Alte texte superbe din 2010
Iată o anexă la lista pe care am publicat-o la sfârşitul anului – încă vreo 20 de articole din 2010 care merită citite. Au fost alese de colegii reporteri şi editori de la Decât o Revistă. Lectură plăcută.
Cele mai bune poveşti din 2010
Datorită unor spaţii curatorice fantastice, ca Longform, Nieman Storyboard sau Gangrey, jurnalismul narativ pare într-o formă mai bună ca niciodată. Poveştile sunt inventariate, împărtăşite, citite şi prezente peste tot – indiferent că apar pe hârtie sau sunt publicate digital.
N-am apucat să citesc decât un fragment minuscul din tot ce mi-aş fi dorit. Dintre toate poveştile, am ales 10 articole care m-au impresionat în 2010. E o listă subiectivă, desigur. Dacă vreţi să parcurgeţi şi altele, puteţi începe de aici sau de aici.
Mi-ar plăcea să văd şi listele voastre.
• Letting Go, Atul Gawande, The New Yorker.
Despre dificultatea doctorilor de a decide cum să trateze pacienţii cu boli terminale.
• Roger Ebert: The Essential Man, Chris Jones, Esquire.
Unul dintre cei mai buni tineri scriitori americani despre legendarul critic de film.
• Zadie Smith vs. Alexis Madrigal, The New York Review of Books | The Atlantic Online.
Doi eseişti redutabili. Două texte despre Facebook. Unul contra, celălalt pro.
• Couple’s wedding vows put to immediate test, Helena Oliviero, The Atlanta Journal-Constitution.
Ziua nunţii poate fi începutul sfârşitului.
• The guiltless pleasure, Rick Bragg, Gourmet.
Elogiu maionezei. Epic!
• Eleven Lives, Tom Junod, Esquire.
Povestea a 11 oameni morţi în dezastrul ecologic produs de BP.
• Outdoors and Out of Reach, Studying the Brain, Matt Richtel, The New York Times.
Cinci oameni de ştiinţă explorează pustietatea, încercând să-şi deconecteze creierul de la tehnologie.
• The Anosognosic’s Dilemma, Errol Morris, The New York Times.
Un eseu în cinci părţi despre lucrurile pe care nu ştim că nu le ştim.
• Burger Queen, Lauren Collins, The New Yorker.
Mâncare simplă, execuţie de excepţie şi un bucătar obsesiv.
• Beware of Greeks Bearing Bonds, Michael Lewis, Vanity Fair.
O cronică a colapsului financiar al Greciei.
Cristi Puiu (text din DoR #3)
Mi-am dorit ani de zile să scriu despre Cristi Puiu. Marfa şi banii e filmul meu românesc preferat, iar Lăzărescu m-a făcut pulbere când l-am văzut. Când Puiu a decis să scoată Aurora în lume la TIFF 2010 mi-am spus că ăsta e momentul, chiar dacă nu aveam teoretic timpul pe care mi-ar fi plăcut să-l am.
Acest text, publicat în numărul de vară al Decât o Revistă este rezultatul câtorva săptămâni de muncă la începutul verii. Nu ştiu dacă Puiu este mai puţin un mister după ce-l citeşti. (Apasă pe imagine pentru full page.) Cert este că eu continui să-l admir la fel de mult.
(Fotografii de Carmen Gociu. Design de Raymond Bobar.)
Mitul Portiţei (FHM, sept 2010)
>>> Publicat în FHM România în septembrie 2010. <<<
Mitul Portiţei
Taxa de vină pentru locurile de la capătul civilizaţiei.
La sfârşitul lui iulie am stat patru zile la Gura Portiţei, o limbă de pământ izolată, undeva la 40 de km de Tulcea, între Lacul Goloviţa şi Marea Neagră. Portiţa e un experiment de concesiune de pământ de Deltă unei entităţi cu bani, o mini-staţiune-monopol unde nu se poate ajunge decât cu vaporaşul sau cu şalupa, construită să ofere o izolare post-modernă all-inclusive, cu semnal la telefon, cablu TV şi Wi-Fi.
Ne-am dus o gaşcă mare, 13 oameni, cu toţii obosiţi după câteva săptămâni de tras tare la finalizarea unui proiect. Doar doi mai vizitaseră locul înainte; restul am acceptat idea iniţiatoarei excursiei pentru că ştiam că numai determinarea unui prieten ne va târî în afara coşmarului climatizat al apartamentelor de cartier. Sorana ne-a spus că această Portiţa e un soi de paradis, natură virgină delicat atinsă de câteva spaţii de locuit şi trei terase. Apa cică era ca în burta mamei, iar noaptea răbufnea într-o explozie de lumină cauzată de hoardele de licurici de apă. Complexul turistic se numea sugestiv Eden, şi era vândut ca atare în literatura de promovare: „Eden a conservat farmecul şi naturaleţea pe care a avut-o de pe vremea când primul El şi prima Ea au călcat limba de nisip”.
Înainte de a vă spune de ce Edenul ăsta nu era conform cu prezentarea, trebuie să ştiţi că îmi plac excursiile în natură la fel de mult ca vizitele la dentist. Da, apreciez bogăţia naturii, o fotografiez, cataloghez pe foldere în calculator şi apoi, la câţiva ani distanţă, mă uit contemplativ la imagini şi descriu cu precizie îndoielnică: „Asta e o stâncă”, „Ăsta era un soi de copac sacru”, „Lacul ăsta are ceva poveste legată de temperatura fluxului şi sirenele care se scăldau în el”. Călătorul din mine preferă aglomerările urbane, unde pot vâna şaorme locale, mă pot holba la clădiri decrepite sau la conglomerate corporatiste de sticlă, beton şi artă motivaţională, mă pot înghesui în metrouri şi pot cere o halbă cu berea locului.
Pe şleau, sunt mai interesat de locurile care nu se prefac virgine, de locurile care, din contră, se laudă cu tăvăleala umană.
Nu prea mai există locuri nedescoperite, iar numărul de oameni care mai au o urmă de genă de supravieţuitor şi explorator e minuscul. Majoritatea, deşi îndoctrinaţi să iubim sălbăticia, suntem prea urbanizaţi s-o mai înfruntăm. Nu putem fără confort, fără all-inclusive, fără apă cu temperatură reglabilă, fără cel puţin un chioşc cu trei feluri de gumă de mestecat. Dar ne păcălim că măcar odată pe an ne vom salva sufletul cu o vacanţă acolo unde e ca atunci, un stagiu de purificare umană într-un loc uitat de timp, unde „preţurile sunt accesibile, mai ales dacă ţinem cont de faptul că întregul complex se află amplasat într-o pustietate de început de lume.”
Citatul e din prezentarea Portiţei. N-ai cum să-i învinuieşti. Proprietarii au înţeles că nu vând ceva autentic, ci posibilitatea de a te întoarce acasă şi a spune că ai accesat ceva autentic, pentru că ştiu că prea puţini dintre noi mai au curajul şi disponibilitatea de a o face pe bune. Restaurantul, căsuţele, discoteca, îngheţata la frigider şi ansamblul de lipovence sunt o taxă de vină îmbinată cu nostalgie. Vină pentru că în adâncul nostru ştim că n-am putea să supravieţuim într-un pustiu adevărat. Nostalgie pentru că ne permite să trăim într-o lume pe care ne-o imaginăm ca aparţinând trecutului, mai pură decât ce am lăsat în urmă la oraş, unde şeful ne-a umilit şi ne-a micşorat salariile, unde vecinul ne-a rupt oglinda de la maşina cumpărată în leasing după ce la întâlnirea de zece ani am văzut că suntem singurii care mai conduc Dacia lui tata. (Nostalgia, de cele mai multe ori, înseamnă tânjală pentru ceva ce nu a existat niciodată).
Gura Portiţei nu e un capăt de lume. E doar o limbă de nisip unde se ascultă autenticele acorduri ale muzicii dance româneşti, un soi de templu a tot ce suna a Inna – adică a gol sufletesc –, unde ţânţarii sunt cea mai bună dovadă că locul e colonizat (rezistă la toate produsele, oricât de chimice), unde n-am văzut licurici în apă şi unde am mâncat o listă întreagă de mâncăruri fără gust – chiar şi „celebrele preparate de peşte”.
Sesizaţi ironia, nu? Odată ajuns într-un loc în care cerul întâlneşte nisipul e de porc să faci fiţe, e burghez, e jenant, te comporţi ca un orăşean cu videofon la bloc. Doar că locul în sine promite că îmi va satisface nevoile orăşeneşti, trâmbiţând standarde europene, grupuri sanitare proprii, aer condiţionat, un „teritoriul în care tentaculele tranziţiei nu te mai pot ajunge”. Adică e cald şi bine şi borşul de peşte e de restaurant cu stele, nu de sobă gâtuită, manevrată de un bucătar începător, cu papilele gustative pârjolite.
Dacă mi-a plăcut la Portiţa e pentru că am fost cu gaşca. Dacă nu mi-a plăcut e pentru că mi-a confirmat că nu poţi vinde o experienţă pură, pentru că a trebuit s-o depurifici ca să-i poţi pune un preţ. Prezentarea Portiţei spune aşa: „într-un secol de civilizaţie, începutul de lume apare drept o alternativă tentantă.”
Începutul de lume costă câteva sute de lei pentru un weekend – se acceptă şi cash şi carduri.
Dorinţe 2010
>>> Publicat în FHM România în ianuarie 2010. Ediţia de anul trecut e aici.
Ce-mi doresc eu mie (şi celorlaţi) în debutul noii decade
E al treilea an în care îmi expun public dorinţele şi am tot mai multă încredere în acest proces. O spun încurajat de bilanţul anului trecut. Mi-am propus să fac muşchi, de exemplu. Nu există la momentul scrierii, dar în vară am avut nişte vizitatori – în special în zona pectorală – datorită unei perioade disciplinate în care făceam câte 50 de flotări dintr-un foc. Mi-am luat şi bormaşină, ca să bifez anul răzbunării, deşi n-am reuşit să montez decât două rafturi. Am primit şi candidatul surpriză pe care l-am cerut, dar mai importantă – şi mai de viitor – a fost sosirea berii cu gust de fructe. Nu e Bergenbier Lubeniţă cum speram, dar e un început. Să trecem la 2010:
O SECRETARĂ. Nu ştiu exact la ce aş folosi-o, nici unde aş pune-o având în vedere că lucrez şi locuiesc într-o garsonieră. Dar îmi imaginez că ar putea să facă tot felul de lucruri: cafea, răspuns la mailuri, telefoane şi mai ales transcrieri de interviuri. Ştiu că aş fi un şef model şi ar avea dreptul să aleagă ce piese vestimentare crede ea că îi vor completa cel mai bine cizmele negre din piele, înalte cât un copil de trei ani. Vin cu recuzita, n-am ce să le fac.
UN BRAND DE ŢARĂ. Imediat se fac 10 ani de când România se străduieşte să-şi coacă o identitate vandabilă. Au încercat cei din sectorul privat, a încercat şi statul şi degeaba. Nu reuşim să depăşim faza fabulospiritelor mereu surprinzătoare ori a bazaconiilor lingvistice gen „land of choice”. E limpede că ne trebuie ceva dacă mai e să sperăm la o mişcare puternică de colonizare dinspre Vest. Am două soluţii. Prima e o comisie formată din istorici specializaţi în antichitate şi în Evul Mediu care să răspundă unei întrebări simple: de ce au trecut cotropitorii cu plăcere pe la noi. A doua – şi am senzaţia că răspunsurile pot fi legate – o implică pe secretara mea şi cizmele ei negre din piele.
DISCIPLINĂ. Nu mai pot. De ce? Să vă explic puţin cum stau lucrurile. Mă trezesc devreme în fiecare dimineaţă, pus pe fapte mari. Apoi intră peste mine Gmail şi Facebook şi Twitter şi GReader şi intru într-o transă de refresh din care nu mă scoate decât foamea, undeva pe la prânz. N-am produs nimic în afară de vină şi durere, mă culc. Mă reactivez pe la trei, de-a dreptul panicat. Anul 2010 e anul concentrării şi disciplinei electronice monastice. Dacă nu voi reuşi singur să-mi prioritizez viaţa, voi adăuga la recuzita secretarei mele o armă de răpus procrastinarea – probabil un bici care să se asorteze cu cizmele negre din piele.
SĂ-MI FAC REVISTĂ. Am lucrat la o revistă pentru bărbaţi, apoi la una pentru femei. Ce-am învăţat din experienţele asta sunt următoarele: 1. E mereu un Gregory’s în preajmă care să te scuture de bani cu foietaje mai uscate decât o vacanţă de iulie în Dobrogea. 2. Aerul şi liniştea pentru un birou sunt ca dinozaurii pentru istoria speciilor. 3. Indiferent pentru cine scrii, tot femeile citesc. A sosit timpul să încerc pe cont propriu. Voi avea nevoie de oameni care să mă ajute şi de bani cu care să-i plătesc. Oameni se găsesc – vezi dăruirea secretarei mele. Banii intră la categoria dorinţe.
SĂ PLEC. Din ţară. Nu de tot. Nu neapărat departe. Măcar câteva luni. Să mă pot gândi la altceva. Să mi se facă dor. Secretara va prelua mesajele. Câte poate. Şi va ţine revista. Cât poate. O să mă găsească pe mail. Şi la telefon. Măcar de două ori pe săptămână. O voi recompensa. Cum pot. Probabil cu o pereche nouă de cizme negre din piele neagră.
Căutări (Editorialul din DoR #3)
Editorialul pe care l-am scris pentru DoR #3, care se lansează astăzi. Detalii aici. La final găsiţi un sample de 30 de pagini din cele 176 ale revistei. Sper să vă facă curioşi.
CĂUTĂRI
E bizar, dar nu-mi amintesc nimic de la petrecerea de 16 ani. Poate nici n-am avut una. Ţin minte că eram destul de posomorât pe-atunci – mi se dăduseră papucii cu puţin timp înainte şi îmi petreceam serile de vară oscilând între poezii răzbunătoare şi cele în care „doresc” rima cu „iubesc”. În nici câteva luni, mă simţeam mai bine. Conduceam ziarul şcolii, noua Miss Boboc avea o slăbiciune pentru mine şi – dacă nu mă înşală memoria – tata a cedat şi mi-a pus net.
Nu am avut viaţa lui Otto, personajul nostru de copertă, dar îl înţeleg. Şi eu, şi tu am avut vârsta lui, vârsta la care am căutat răspunsuri şi am exersat identităţi, mai mereu convinşi că lucrurile pe care le ştim sau credem sunt cele corecte. Ce e frumos când ai 16 ani e că ele chiar sunt.
Unul dintre motivele din spatele Decât o Revistă e dorinţa noastră de a pune accentul pe similitudinile dintre noi. Nu vrem să separăm lumile, nu vrem să împărţim oamenii în buni şi răi, valoroşi şi inutili, plăcuţi şi deranjanţi. Lumea în care trăim are mult mai mult gri decât ne permite comoditatea noastră să acceptăm. Cu toții ne recunoaştem, în oarecare măsură, în povestea altuia, iar DoR face jurnalismul pe care-l face pentru a crea acest context de regăsire, de empatie, în speranţa că dacă înţelegem ce ne apropie vom reuşi să construim împreună.
Acest al treilea număr vorbeşte despre căutări. Nu doar ale lui Otto, ci şi ale regizorului Cristi Puiu, care încearcă să exprime în film lucrurile pe care nu le poate spune cu cuvinte. Pentru Puiu, filmul nu e un produs final, tăiat, împachetat şi pus pe raft, ci o cercetare despre lume şi oameni, care începe de la o idee şi – ideal – nu se termină niciodată. Despre Vama Veche veţi afla – dintr-un dublu eseu, fotografic şi scris – că este rezultatul căutării neîntrerupte a unui loc nou, pe care să-l colonizăm, să-l apropriem, iar mai apoi, când l-au descoperit şi alţii, să-l abandonăm.
DoR în sine e o căutare a unui centru în care să ne regăsim pe măsură ce lumea devine tot mai fragmentată. Nu vânăm subiecte la extreme, nu căutăm noul de dragul de a ajunge primii la ceva, ci încercăm să înţelegem – documentând, întrebând, observând – cine suntem, ce gândim, ce vrem şi ce facem. Nu e nici pe departe o imagine completă a României de azi, dar e câte o felie ocazională pe care vrem s-o împărţim şi s-o disecăm împreună cu voi.
Dacă credeţi că rezultatele acestei căutări aduc un plus în viaţa voastră, cumpăraţi revista şi susţineţi jurnalismul pe care încercăm să-l facem.