Căşti şi placaje (Bucharest Warriors)
În august, prietena mea a găsit pe un stâlp un anunţ care spunea că o echipă de fotbal american din Bucureşti caută oameni. În aceeaşi zi, am intrat pe site-ul Bucharest Warriors şi le-am trimis un e-mail celor patru căpitani. Le-am spus că mă interesează să scriu despre ei.
Timp de două luni am asistat la antrenamente şi i-am văzut progresând de la o gaşcă entuziastă de băieţi în pantaloni scurţi şi tricouri, până la o echipă în devenire, cu echipament şi scheme. Articolul despre ei a apărut în numărul de noiembrie al Esquire (puteţi să-l descărcaţi de aici în format PDF).
Warriors au continuat să crească şi în acest weekend joacă primul amical oficial în România, contra celor de la Chişinău Barbarians. Dacă vreţi să-i vedeţi, mergeţi sâmbătă, 19 aprilie de la ora 17:00 pe terenul “Parcul Studenţesc” din complexul Tei.
Pozele pentru articol au fost făcute de Andrei Pungovschi. Articolul - aşa cum a apărut el în revistă - e aici.
A scrie despre celebrităţi
M-a întrebat cineva recent dacă mi s-a întâmplat să fiu dezamăgit de cât reporting am făcut la un articol. Întotdeauna. Nu există text pentru care să nu-mi fi dorit să mai citesc ceva, să mai văd un loc, să mai vorbesc cu o persoană. Cred că această nemulţumire e necesară - altfel rişti să cazi în capcană şi să spui: “Ajunge. Am totul.”
Nu cred că ai vreodată totul. Ai cât ai reuşit să strângi până în momentul în care trebuie să te aşezi şi să scrii, pentru că-ţi suflă deadline-ul în ceafă. Ca să scrii bine trebuie să scrii cu informaţii şi, ca să scrii cu informaţii, trebuie să-ţi petreci cea mai mare a timpului din procesul de lucru la un articol făcând reporting.
Am recunoscut însă că frustarea e mai mare când vine vorba de celebrităţi. Atunci simt cel mai intens că se putea mai mult. E probabil rezultatul faptului că nu ai atâta control asupra procesului. Trebuie să te mulezi pe timpul persoanei respective, trebuie să accepţi nivelul de acces pe care ţi-l dă, iar, uneori, chiar şi limite în ceea ce priveşte subiectele abordate. Dacă vrei să faci un interviu care să fie publicat în format întrebare/răspuns, e mai simplu. Pregăteşti întrebările, le pui, transcrii răspunsurile şi gata.
Dacă vrei să scrii altceva, un text care transmite o experienţă, e mai mult de muncă. Un telefon sau o întâlnire la o cafenea nu ajunge. Vrei să faci ceva cu persoana respectivă, să o vezi interacţionând cu mediul din jurul lor. Asta deobicei îţi mai temperează frustrarea că nu ai ajuns săpat destul de adânc. George Clooney e recunoscut pentru modul în care facilitează aceste experienţe. Nici el nu vrea ca ce se scrie despre el să fie un Q&A plictisitor. Îşi înţelege rolul, şi vrea măcar să permită reporterului să scrie ceva amuzant. De aceea a acceptat invitaţia la cină a lui Joel Stein de la Time şi apoi la googlit a lui A.J. Jacobs de ls Esquire.
Şi dacă vorbim de scris despre celebrităţi, vroiam să va atrag atenţia asupra lui Scott Raab, unul dintre scriitorii (writers) de la Esquire-ul american, un reporter nervos cu o atitudine tranşantă. Scriu d-astea, dar le scriu cum vreau eu, şi probabil articolul va enerva persoana respectivă. Raab a scos recent o colecţie de articole scrise despre celebrităţi, Real Hollywood Stories, şi a punctat într-un interviu modul în care-şi face munca ca să minimizeze frustrarea de a nu putea face atât reporting cât ai fi făcut la un articol care nu e bântuit de celebrităţi.
ESQ: After reading Real Hollywood Stories, you don’t seem particularly impressed by famous people. In fact, you seem to openly loathe them. Why?
SR: This might sound like a joke, but part of the answer is that I’m from Cleveland. I’m an old shoe salesman. I’m an old bartender. Those are not metaphors — those are things I have done for money! I’m not wowed by anyone’s station in life. It’s the opposite. I’m really interested when people are cut down to size. To me — and not to harp on the Cleveland thing, but it’s a really big part of my personality — it’s a chance to try and get real with someone whose entire existence is an image. How do you get through that?
Câteva din profilurile făcute de Raab:
- Ewan McGregor
- Robert Downey Jr.
- Bill Murray
- Ryan Seacrest
Finaliştii pentru scriitură la Ellies ‘08
Săptămâna trecută s-au anunţat nominalizările pentru Ellies, premiile anuale acordate de asociaţia americană a editorilor de revistă (American Society of Magazine Editors). Ca şi Oscarurile, Ellies-urile au o gramadă de premii - de la design la fotografie la cea mai bună secţiune la cea mai bună revistă în categoria ei (categorie determinată în funcţie de tiraj).
Ce mă interesează pe mine sunt însă cele trei categorii principale de scriitură. Nominalizările mai jos:
REPORTING
This category recognizes excellence in reporting. It honors the enterprise, exclusive reporting and intelligent analysis that a magazine exhibits in covering an event, a situation or a problem of contemporary interest and significance.
- National Geographic: China’s Instant Cities, Peter Hessler.
- The New York Times Magazine: Where Boys Grow Up to Be Jihadis, Andrea Elliott.
- The New Yorker: The Taliban’s Opium War, Jon Lee Anderson.
- The New Yorker: The Black Sites, Jane Mayer.
- Vanity Fair: City of Fear, William Langewiesche.
FEATURE WRITING
This category recognizes excellence in feature writing. It honors the stylishness and originality with which the author treats his or her subject.
- Atlanta: You Have Thousands of Angels Around You, Paige Williams.
- GQ: Underworld, Jeanne Marie Laskas.
- New York: Everybody Sucks, Vanessa Grigoriadis.
- The New Yorker: Swingers, Ian Parker.
- Vanity Fair: Gone Like The Wind, Buzz Bissinger.
PROFILE WRITING
This category recognizes excellence in profile writing. It honors the vividness and perceptiveness with which the writer brings his or her subject to life.
- The Atlantic: Present at the Creation, Matthew Scully.
- Los Angeles: Casualties of War, Steve Oney.
- The New Yorker: Azzam the American, Raffi Khatchadourian.
- The New York Times Magazine: The Huckabee Factor, Zev Chafets.
- Vanity Fair: Pat Dollard’s War on Hollywood, Evan Wright.
Pentru a vedea toate nominalizările cu link-uri către articolele şi revistele respective, mergeţi aici.
În coabitare cu 46 mp
Acesta este ultimul text din seria eseurilor personale scrise de prima serie care a absolvit cursul de jurnalism narativ pe care îl predau la CJI. Textul Siminei excelează în simplitate şi e plin de imagini amuzante. Mi-a plăcut din prima clipă modul în care Simina a ales să provoace râsul. Umorul nu e căutat ori forţat; el reiese din naturaleţea descrierii scenelor. Puteţi citi restul eseurilor aici.
==================================
ÎN COABITARE CU 46 MP
De Simina Mistreanu
==================================
Unii oameni se apucă de scris doar după ce şi-au reglat scaunul la înălţimea potrivită, după ce şi-au aşezat cafeaua sau berea în dreapta tastaturii sau după ce şi-au aspirat covorul. Spaţiul trebuie să fie confortabil şi să îţi dea ghes să scrii.
Eu stau ghemuită pe o saltea gonflabilă, cu laptopul in braţe, străjuită de două aeroterme mici şi vânjoase şi de un calorifer electric. Încerc să ignor găleata cu mortar din stânga şi îmi fac curaj să mă trezesc la 6 ca să ajung în celălalt capăt al Bucureştiului, pentru un duş înainte de cursuri.
Sunt acasă.
Cum am fost învăţată să cred
Am ajuns la penultimul text din seria eseurilor personale. Sandra scrie despre Moş Crăciun şi despre cum e să continui să crezi şi să-ţi păstrezi o parte din inocenţa cu care priveai lumea când erai copil. Fascinaţia şi deschiderea sinceră faţă de lume e o boală recomandabilă când încerci să spui poveşti. Cu siguranţă mai sănătoasă decât cinismul. Citiţi restul eseurilor aici.
==================================
CUM AM FOST ÎNVAŢATĂ SĂ CRED
De Alexandra Popescu
==================================
Pe la şase ani, în preajma Crăciunului, am văzut în vitrina unui magazin o caleaşcă de jucărie cu doi însurăţei. Ţin minte că preţul mi se părea enorm, că am mers atât de departe încât să-mi întreb părinţii cât câştigă, să fac calcule, să realizez că ar fi o risipă, că e imposibil, că nu merită.
Costa 20.000 - cât salariul mamei. Am ajuns acasă, am luat o foaie de hârtie şi, cu litere mari, caligrafice, abia învăţate, i-am scris Moşului. Am cerut jucăria de-abia la final, jenată parcă de preţ. I-am dat apoi scrisoarea tatălui meu să o pună la poştă şi am aşteptat.
O zi în jurul portocalei
Roxana a încercat în textul ei să transmită sentimentul pe care îl simţi când timpul şi spaţiul te separă de cea mai bună prietenă. E un eseu despre maturizare, despre schimbare, despre cine suntem şi cum ne schimbăm când păşim în etape de viaţă mai responsabile.
==================================
O ZI ÎN JURUL PORTOCALEI
De Roxana Ciucur
==================================
E vineri, ultima zi pe care o petrecem împreună. Am hotărât să petrecem aceste ultime ore pe o plajă privată, în Ostia, vechi port al Romei. Stăm tolănite pe şezlonguri din plastic alb, păzite de două umbrele albastre ce ţin departe razele unui soare nostalgic, de început de septembrie. Agitaţia zilelor toride de vară, de pe riviera italiană a trecut. Un nisip perfect întins şi fin se aşează la picioarele noastre. Valuri mici, copii care se joacă în apă, părinţi urmărindu-i cu privirea, de pe mal.
Port costumul cumpărat special pentru această vacanţă la Roma. E galben strălucitor, din două piese, fără imprimeuri sau zorzoane. Pe cap, am o pălărie albă, din pânză, cu boruri mari şi o panglică roşie. Mă uit la Cristina. O văd din profil, aproape adormită, sub cercul aruncat de umbrelă. Costumul dintr-o singură piesă, albastru cu flori mici, albe îi conturează şi mai bine sarcina ajunsă în luna a cincea. Îşi ţine ochii închişi. Are un zâmbet abia schiţat, iar genele negre, puternic rimelate, îi umbresc cearcănele abia ivite.
„Dormi?”
Moonlight Allegretto
Textul Cameliei este despre lucrurile făcute pe jumătate - dar asta o afli citindu-l. Nu iese din poveste ca să îţi spună asta; ţi-o arată prin anecdote (Show, don’t tell). Îmi place modul în care Cami reconstruieşte scenele. Are ochi pentru detaliu şi reuseşte să te ducă acolo. Şi da, detaliile sunt adevărate - Cami chiar a numărat cele 23 de trepte care duc spre intrarea Clubului Şcolar.
Găsiţi restul eseurilor personale din această serie aici.
==================================
MOONLIGHT ALLEGRETTO
De Camelia Bucioveanu
==================================
Nici nu împlinisem şapte ani, când, într-o zi de toamnă destul de blândă cât să mă pot îmbrăca cu rochiţa roşie cu mâneci trei sferturi, învăţătoarea m-a ridicat în picioare împreună cu alţi câţiva colegi, ne-a aşezat în şir indian şi ne-a condus către cabinetul de muzică.
Acolo, purtând bască şi-un pulover gri, un domn între două vârste aşezat pe un scaun din lemn cu spătar, a lovit uşor diapazonul de colţul catedrei. După câteva secunde de tăcere, am cântat în cor un „la” prelung. Apoi domnul s-a ridicat de pe scaun şi s-a plimbat cu pas cadenţat prin faţa fiecăruia dintre noi, uitându-se atent la mâini. Apoi ne-a separat aşa cum separi piesele negre de cele albe pentru un joc de şah. Pe tabla de joc, vioara, flautul sau chitara clasică nici măcar nu au intrat în discuţie. Mi s-a spus că mâinile mele nu erau potrivite decât pentru pian. Printr-o selecţie ad-hoc, nici acum nu ştiu bine cum, am ajuns să iau lecţii de pian.
Talent făcut cioburi
Gabriela a scris un text minunat despre talent, sau mai degrabă, despre căutarea lui. Mi-a plăcut ideea din primul moment pentru că încerca să “agaţe” un sentiment destul de greu de ilustrat. Căutarea şi poziţionarea anecdotelor au fost paşii esenţiali în cizelarea articolului, care s-a aşezat odată ce Gabi a găsit începutul şi sfârşitul poveştii. Nici o ruşine că a ajuns la al patrulea draft şi asta pentru că fiecare a fost mai bun decât cel dinainte. Ăsta e şi motivul pentru care textul se citeşte dintr-o suflare.
======================================
TALENT FĂCUT CIOBURI
Cǎutarea unui talent este, poate, primul semn cǎ nu ai nici unul
De Gabriela Piţurlea
======================================
Într-o zi de toamnǎ m-am urcat pe ,,miniscena” din vitrina coaforului de lângǎ piaţǎ. M-am întors cu spatele la geamurile prǎfuite şi pǎtate şi, dupǎ ce am studiat spectatoarele entuziaste, mama mi-a întins un pieptene, ca microfon. L-am refuzat. Mi-am tras ciorǎpeii albi, mi-am aranjat rochiţa roşie de lânǎ, am fixat o agrafǎ din bretonul scurt şi am început sǎ fredonez.
“Fatǎ dagǎ, nu fii tistǎ, fiin’cǎ e pǎcat.”
Mǎ mutam de pe un picior pe celǎlalt, mişcându-mi stângaci mâinile, concentratǎ exclusiv asupra cântecului abia învǎţat. Pelticǎ şi puţin rǎguşitǎ, dar cu seriozitate maximǎ. În faţa mea aşteptau nişte doamne drǎguţe, cu lucruri caraghioase în pǎr şi trebuia sǎ le distrez. Aveam patru ani.
Copiii se pupă la soare
Continuăm seria eseurilor personale. Astăzi un text minunat despre acea vreme când ai 13 ani şi te întâlneşti cu primul sărut. Miruna a făcut o chestie interesantă - folosind jurnalul ei din perioada aceea a reuşit să se regăsească ca elevă şi să adopte un ton de copil, scriind cu acelaşi entuziasm şi aceeaşi naivitate cu care şi-a trăit vârsta.
E greu să nu îţi judeci trecutul în scris, dar Miruna a reuşit să se păstreze în lumea copilului de 13 ani şi să puncteze un adevăr simplu. Ce ni se întâmplă nouă e o amintire mult mai puternică decât schimbarea socială pe fundalul căreia are loc povestea noastră.
==================================
ÎN VREMURI TULBURI, COPIII SE PUPĂ LA SOARE
De Miruna Cugler
==================================
El cânta la clarinet şi avea ochii verzi. Eu jucam fotbal şi încercam să par dură. Am trăit o idilă între revoluţie şi prima mineriadă.
La începutul lunii decembrie 1989, stăteam pe culoarul din faţa clasei cu Anamaria Hamza, colega mea de bancă şi prietena cea mai bună. Eram beistele (adică fetele de la B) şi îi urmăream cu un ochi critic pe aişti, care aveau clasa lângă a noastră. Mă enervau pentru că ne băteau cu regularitate la fotbal. I-am pus piedică unuia dintre ei - un tip cu un nume idiot, ochi verzi, despre care se zvonea că îl rade taică-său în cap dacă lua note proaste. Foarte bine îi făcea!
Luna decembrie trecea încet şi chiuleam din ce în ce mai des cu Anamaria, ca să discutăm despre angoasa treptei la liceu, despre notele mici la matematică din cauza cărora profesoara ne zicea că „o să dăm zăpada de pe şcoală cu băieţii de la A” şi despre cât mai multe moduri de a eluda purtatul cravatei şi bentiţei. Uneori drumurile noastre se intersectau cu acelaşi enervant Gabi Vătafu, care părea să ne caute compania, în special pentru a vorbi Anamaria (nu Hamza, ci Păun, cotată la bursa locală ca cea mai drăguţă fată de la noi din clasă). Întrucât iritarea mea vizavi de el şi de ea creştea de la o zi la alta, am fost forţată să-mi mărturisesc că ochii verzi ai inamicului de la A mă puseseră într-o postură jenantă. Îmi doream mai mult ca oricând să jucăm fotbal, ca el să apere şi eu să dau gol. Dinamo nu se îndrăgosteşte de Steaua, nu?
Putea să fie baby
După cum am promis, voi posta pe blog o parte din eseurile personale pe care le-am adunat la cursul de Jurnalism Narativ. La finalul fiecărui eseu autorul - astăzi Gabriel Dobre - răspunde la câteva întrebări legate de procesul de scriere. Puteţi să-l întrebaţi şi voi.
===============================
PUTEA SĂ FIE BABY
Uneori un nume de alint are în spate o poveste
De Gabi Dobre
===============================
Am vorbit prima dată la telefon într-o miercuri. Era seară, târziu, iar eu îmi făceam bagajele.
„Gabi? Bună! Andreea sunt.”
Numele nu mi-a spus nimic. Ştiu cel puţin patru Andreea.
„Am auzit că pleci de mâine. Aş vrea să merg şi eu.”
Da, Andreea era. Andreea, noua colegă. Andreea despre care nu ştiam prea multe dincolo de nume. Ne salutam dimineaţa, lângă filtrul de cafea. Uneori discutam despre muzică – muzica pe care ea o asculta, în căşti, atât de tare încât se auzea în tot biroul. Eram ca doi necunoscuţi ce nimeresc unul lângă altul într-un compartiment de tren şi, stingheriţi, simt nevoia să lege o conversaţie.
Cu două, trei zile în urmă, la birou, se plănuise o scurtă ieşire la mare. În ultimul moment, hotărâsem să plec cu o zi mai devreme.
„Se poate?” m-a întrebat. „Trebuie să mă întorc mai repede în Bucureşti, aşa că aş prefera să merg de mâine.”
„Desigur! Nici o problemă!” am răspuns.
Am stabilit toate detaliile şi la final i-am spus „vorbim mâine”. În timp ce împachetam ultimele lucruri am realizat că acel “vorbim mâine” era mai degrabă un ideal decât o certitudine. “Nu o cunosc, nu mă cunoaşte, despre ce o să vorbim?”, „Despre orice!”, „Da? Şi apoi?”. Când împarţi un compartiment de tren cu nişte necunoscuţi, preţ de câteva ore, dialogul nu e o necesitate. Când însă pleci la drum cu cineva cu care abia începi să te cunoşti lucrurile se complică.
A doua zi, într-un tren plin de adolescenţi vorbăreţi, undeva în vagonul cu numărul 22, stăteam faţă în faţă cu ea. Eram înarmat cu două ziare, o revistă şi o cameră foto. Printre ele speram să fie şi nişte subiecte despre care să poată vorbi doi necunoscuţi. Ea, pe de altă parte, era înarmată cu un mp3-player şi o pereche de căşti. Moartea conversaţiei, marca Sony.
„Şi, de când n-ai mai fost la mare?” am întrebat-o uşor stângaci în timp ce cu privirea căutam, pe furiş, o salvare pe prima pagină a unuia dintre ziare. Preţ de câteva secunde, până să îmi răspundă, am realizat cât de încet se mişca trenul. “Rapid pe mă-sa!”
„De doi ani” mi-a răspuns. M-a întrebat de când n-am mai fost eu. De vara trecută. M-a întrebat dacă îmi place marea. Mi-a plăcut. A râs. „Cum aşa?”. Am crescut la şaizeci de kilometri de mare. Vara ajungeam de acasă pe plajă mai repede decât ajung acum, la oră de vârf, de la Moghioroş la Universitate! A râs din nou. Avea un râs sincer, bucuros, plin.
Cumva, în timp ce trenul îşi vedea de drum, conversaţia şi-a găsit ritmul. Ziarele au rămas neatinse şi mp3-playerul a tăcut. Ea a vorbit mai mult decat mine, iar eu mai mult decât de obicei. Am început să o privesc mai atent. Avea o faţă rotundă, încadrată de un păr negru, lung şi cârlionţat. Atunci când tăcea, fixa gânditoare fereastra compartimentului. Când vorbea, chipul i se anima cu o mulţime de expresii, fiecare frază era însoţită de o mimică distinctă. Când vorbeam eu, mă privea atent, cu nişte ochi şi verzi şi căprui, în timp ce cu două sau trei degete se juca prin păr cu o şuviţă pe care ba o îndreptată, ba o încreţea.
Pe 16 august 2007, Rapidul 13933 a făcut drumul Bucureşti-Constanţa în şapte ore în loc de cinci. Niciodată întârzierea unui tren nu m-a deranjat mai puţin. La nouă seara, când am ajuns în cele din urmă pe plaja din Vama Veche, deja mă îndrăgostisem.
Plaja răsuna de muzica teraselor şi de zumzetul oamenilor care roiau într-o parte şi în alta. Din când în când, pe lângă noi, treceau în fugă tineri care se aruncau în mare. Ne-am plimbat o vreme prin decorul gălăgios şi vesel până când am ajuns pe malul mării. S-a descălţat, a intrat în mare şi a început să păşească încet până când apa i-a ajuns la genunchi. “Nu e chiar rece. Nu intri?”. M-a stropit şi a început să râdă. Din nou râsul ei sincer, bucuros şi plin pe care nu îl mai auzisem până în acea zi.
În zilele ce au urmat am încercat să o învăţ să înoate, am mâncat clătite cu nume amuzante, am fost la concerte şi i-am făcut o mulţime de poze. Mai târziu, mi-am dat seama că în ele marea se vedea doar accidental. Uneori, când discutam, eram nevoit să o întrerup: “Mai zi-mi o dată cuvântul ăla”. Avea obiceiul să inventeze cuvinte sau să le pronunţe într-un fel amuzant. Aşa am aflat că „richicios” înseamnă “parvenit” şi că părul meu nepieptănat avea un aspect „sovaj”, deci sălbatic. La terasa unde am băut prima cafea împreună a luat unul dintre plicurile de zahăr, l-a privit puţin şi l-a bagat în poşetă. “Le colecţionez!” mi-a spus. “Pe ăsta îl ai?” am întrebat-o la următoarea terasă.
Înainte ştiam foarte puţin despre ea, mai nimic în afară de nume. Un nume care, pentru că începusem să o cunosc, ajunsese să îmi pară insuficient. Doar cunoşteam alte trei “Andreea”! Când ea îmi spunea pe nume ceva din tonul vocii sale făcea ca plaja veselă din Vamă să devină un birou tăcut din Bucureşti.
Am doi prieteni, Ştefan şi Mirabela, care îşi spun unul altuia „amoré”. Îşi spun astfel de nouă ani, de când sunt împreună, iar când s-au căsătorit şi-au inscripţionat pe verighete: „Amoré, taimé”. Poceala francofonă era felul lor intim de a-şi spune „te iubesc”.
Eu, de-a lungul timpului, am fost alintat de femeile din viaţa mea cu nume precum creţulinul, pui sau iepure. Da, iepure! Iepuraş a murit repede, din raţiuni de orgoliu masculin în plină formare. Am avut chiar o relaţie unde numele de familie juca rolul numelui de alint. Tonul vocii sau contextul în care era folosit îi dădeau farmec şi îl încărcau de sensul de care avea nevoie pentru a fi intim. Probabil că, de când am fost strigat prima dată „la catalog”, numele meu de familie nu fost pronunţat în atâtea feluri. Şi niciodată până atunci nu a însemnat mai mult.
Când auzi rostite în jur un „da, pisi!” sau un „haide, baby”, îţi spui că n-o să cazi niciodată în capcana dulcegăriilor ieftine. Totuşi numele de alint apar. Sunt necesare dimineaţa, când ea are ochii încă umflaţi de somn şi tu eşti ciufulit. Când nu mai iese din baie şi tu faci ture prin faţa uşii. Când ieşiţi la o plimbare seara, ea te ţine de braţ şi tu te împiedici. Când vă certaţi şi o calmezi spunându-i numele într-un fel ce aduce a rugă complice. Momente intime care au nevoie de un vocabular pe măsură.
Duminică ne-am întors în Bucureşti. Am făcut drumul înapoi însoţiţi şi fără întârzieri. Am vorbit puţin. Eu tocam mărunt tot ce se întâmplase în cele patru zile, iar ea, după privirea pe care ajunsesem să i-o cunosc, făcea acelaşi lucru. Când am ajuns, la despărţire, nu am îndrăznit să o sărut. Oricât de firesc încheie un astfel de gest unele filme, în acel moment nu ar fi fost decât un act ratat. Am strâns-o în braţe, mi-am trecut mâna prin părul ei şi am pupat-o uşor pe frunte.
„Vorbim” i-am spus.
„Da, vorbim” mi-a răspuns şi a plecat.
M-a sunat câteva ore mai târziu. Abia dacă reuşisem să îmi desfac jumătate din bagaje.
„Dudé, trebuie să vorbim!”
Nu îmi spusese pe nume. Am zâmbit. În engleză cuvântul ar fi fost banal, dar aşa cum îl pronunţase ea, pocindu-l de parcă ar fi vorbit de dudele ce cresc în pomi, avea ceva specific. Chiar intim. Putea să fie „baby”, sau, mai rău, „motănel”. Însă ceva din ce se întâmplase în ultimele zile o făcuse să-mi spună „dudé”. Iar felul în care îl rostise a făcut ca, pentru o clipă, un apartament din Bucureşti să pară o plajă din Vama Veche.
===============================
Un discuţie scurtă cu Gabi despre munca la acest text. Am subliniat câteva chestii care mi se par importante.
1. Cum ai ales subiectul si ce-ai vrut sa transmiti?
Am vrut să vorbesc despre ceva comun, poate chiar banal. Să povestesc o experienţă recentă prin care am trecut şi care m-a făcut să privesc cu mai multă indulgenţă numele de alint. Chiar şi pe cele ce iniţial îmi par excesiv de “dulci”. Poate că şi “motănel” şi “pisi” au povestea lor.
2. Cum a fost procesul de lucru?
Începutul a fost dificil. Cel mai greu a fost să înţeleg unde vreau să ajung cu textul. După ce am reuşit să scriu primul draft lucrurile au mers mai repede. Am încercat să urmez o structură, să alternez părţile mai active cu cele reflexive pentru a mă îndrepta uşor către ideea mare: o relaţie are nevoie de o doza de complicitate, de intimitatea, ce poate veni şi dintr-un banal nume de alint.
3. Cat de diferită e versiunea publicata fata de primul draft?
Foarte diferită. Nu atât ca idee, asta mi-a fost clară de la început, dar structura şi textul s-au schimbat radical de la o variantă la alta. Cel mai important, când am trecut la cel de al doilea draft am scos multe din părţile de “monolog interior”, părţile pe care le scrisesem parcă doar pentru mine. Apoi am încercat să aduc mai multă coerenţă în acţiune, ceva mai multe detalii. Nu e un text dramatic şi nici nu e punctul de plecare într-o poveste de dragoste de tip “love story” aşa că am încercat, atât cât am putut, să îmi editez pornirile excesiv de lirice. Desigur, nu am reuşit peste tot, aşa că o parte importantă din modificări au venit în urma feedback-ului. Aşa mi-a fost mai clar ce să modific, ce să spun mai clar, ce nu e necesar ş.a.m.d.
4. Ce tehnici ai descoperit muncind la acest text?
În primul rând rescrierea. Asta e cea mai importantă lecţie cu care plec după acest text. Chiar dacă varianta finală nu mă mulţumeşte pe deplin, faptul că pot vedea de unde a plecat textul şi unde a ajuns e o lecţie extrem de utilă. Ar mai fi structura. La primul draft am spart povestea în câteva secţiuni şi în dreptul fiecăreia am scris două, trei cuvinte cheie despre tema respectivei secţiuni. Aşa am putut urmări mai clar, pe măsură ce avansam cu textul, succesiunea ideilor. Asta m-a ajutat şi la rescriere pentru că aşa am înţeles mai uşor unde m-am întins prea mult şi unde nu am dezvoltat suficient. Nu ştiu cât întră la capitolul tehnică, dar am descoperit că, dacă se poate, e o idee bună să laşi textul din mână o vreme. Atunci când te întorci la el ai o privire ceva mai obiectivă şi îl poţi îmbunătăţi.