Decât o Revistă #4

DoR #4 se lansează joi și va fi disponibil la distribuitori din acest weekend. Îl veți găsi în rețelele Cărturești, Inmedio, Humanitas (din București și din țară) și în alte câteva locuri (consultă lista de distribuitori).

Dacă vreți să susțineți jurnalismul independent și bine făcut, cumpărați-o.

Puteți citi editorialul din DoR #4 aici.

Mitul Portiţei (FHM, sept 2010)

>>> Publicat în FHM România în septembrie 2010.  <<<

Mitul Portiței
Taxa de vină pentru locurile de la capătul civilizației.

La sfârșitul lui iulie am stat patru zile la Gura Portiței, o limbă de pământ izolată, undeva la 40 de km de Tulcea, între Lacul Golovița și Marea Neagră. Portița e un experiment de concesiune de pământ de Deltă unei entități cu bani, o mini-stațiune-monopol unde nu se poate ajunge decât cu vaporașul sau cu șalupa, construită să ofere o izolare post-modernă all-inclusive, cu semnal la telefon, cablu TV și Wi-Fi.

Ne-am dus o gașcă mare, 13 oameni, cu toții obosiți după câteva săptămâni de tras tare la finalizarea unui proiect. Doar doi mai vizitaseră locul înainte; restul am acceptat idea inițiatoarei excursiei pentru că știam că numai determinarea unui prieten ne va târî în afara coșmarului climatizat al apartamentelor de cartier. Sorana ne-a spus că această Portița e un soi de paradis, natură virgină delicat atinsă de câteva spații de locuit și trei terase. Apa cică era ca în burta mamei, iar noaptea răbufnea într-o explozie de lumină cauzată de hoardele de licurici de apă. Complexul turistic se numea sugestiv Eden, și era vândut ca atare în literatura de promovare: “Eden a conservat farmecul și naturalețea pe care a avut-o de pe vremea când primul El și prima Ea au călcat limba de nisip”.

Înainte de a vă spune de ce Edenul ăsta nu era conform cu prezentarea, trebuie să știți că îmi plac excursiile în natură la fel de mult ca vizitele la dentist. Da, apreciez bogăția naturii, o fotografiez, cataloghez pe foldere în calculator și apoi, la câțiva ani distanță, mă uit contemplativ la imagini și descriu cu precizie îndoielnică: “Asta e o stâncă”, “Ä‚sta era un soi de copac sacru”, “Lacul ăsta are ceva poveste legată de temperatura fluxului și sirenele care se scăldau în el”. Călătorul din mine preferă aglomerările urbane, unde pot vâna șaorme locale, mă pot holba la clădiri decrepite sau la conglomerate corporatiste de sticlă, beton și artă motivațională, mă pot înghesui în metrouri și pot cere o halbă cu berea locului.

Pe șleau, sunt mai interesat de locurile care nu se prefac virgine, de locurile care, din contră, se laudă cu tăvăleala umană.

Nu prea mai există locuri nedescoperite, iar numărul de oameni care mai au o urmă de genă de supraviețuitor și explorator e minuscul. Majoritatea, deși îndoctrinați să iubim sălbăticia, suntem prea urbanizați s-o mai înfruntăm. Nu putem fără confort, fără all-inclusive, fără apă cu temperatură reglabilă, fără cel puțin un chioșc cu trei feluri de gumă de mestecat. Dar ne păcălim că măcar odată pe an ne vom salva sufletul cu o vacanță acolo unde e ca atunci, un stagiu de purificare umană într-un loc uitat de timp, unde “prețurile sunt accesibile, mai ales dacă ținem cont de faptul că întregul complex se află amplasat într-o pustietate de început de lume.”

Citatul e din prezentarea Portiței. N-ai cum să-i învinuiești. Proprietarii au înțeles că nu vând ceva autentic, ci posibilitatea de a te întoarce acasă și a spune că ai accesat ceva autentic, pentru că știu că prea puțini dintre noi mai au curajul și disponibilitatea de a o face pe bune. Restaurantul, căsuțele, discoteca, înghețata la frigider și ansamblul de lipovence sunt o taxă de vină îmbinată cu nostalgie. Vină pentru că în adâncul nostru știm că n-am putea să supraviețuim într-un pustiu adevărat. Nostalgie pentru că ne permite să trăim într-o lume pe care ne-o imaginăm ca aparținând trecutului, mai pură decât ce am lăsat în urmă la oraș, unde șeful ne-a umilit și ne-a micșorat salariile, unde vecinul ne-a rupt oglinda de la mașina cumpărată în leasing după ce la întâlnirea de zece ani am văzut că suntem singurii care mai conduc Dacia lui tata. (Nostalgia, de cele mai multe ori, înseamnă tânjală pentru ceva ce nu a existat niciodată).

Gura Portiței nu e un capăt de lume. E doar o limbă de nisip unde se ascultă autenticele acorduri ale muzicii dance românești, un soi de templu a tot ce suna a Inna ““ adică a gol sufletesc ““, unde țânțarii sunt cea mai bună dovadă că locul e colonizat (rezistă la toate produsele, oricât de chimice), unde n-am văzut licurici în apă și unde am mâncat o listă întreagă de mâncăruri fără gust ““ chiar și “celebrele preparate de pește”.

Sesizați ironia, nu? Odată ajuns într-un loc în care cerul întâlnește nisipul e de porc să faci fițe, e burghez, e jenant, te comporți ca un orășean cu videofon la bloc. Doar că locul în sine promite că îmi va satisface nevoile orășenești, trâmbițând standarde europene, grupuri sanitare proprii, aer condiționat, un “teritoriul în care tentaculele tranziției nu te mai pot ajunge”. Adică e cald și bine și borșul de pește e de restaurant cu stele, nu de sobă gâtuită, manevrată de un bucătar începător, cu papilele gustative pârjolite.

Dacă mi-a plăcut la Portița e pentru că am fost cu gașca. Dacă nu mi-a plăcut e pentru că mi-a confirmat că nu poți vinde o experiență pură, pentru că a trebuit s-o depurifici ca să-i poți pune un preț. Prezentarea Portiței spune așa: “într-un secol de civilizație, începutul de lume apare drept o alternativă tentantă.”

Începutul de lume costă câteva sute de lei pentru un weekend ““ se acceptă și cash și carduri.

Motive să faci jurnalism (sau să continui)

Connie Schultz e unul dintre cei mai titrați jurnaliști americani. Lucrează pentru Cleveland Plain Dealer și scrie de câteva ori pe săptămână despre ceva sau cineva din orașul ei. Slujba ei se traduce ca “editorialist”, doar că ea e un editorialist-reporter, care bate străzile înainte să exprime o opinie. Are și un Pulitzer care îi atestă valoarea și impactul. V-o prezint ca să vă recomand un eseu pe care l-a scris săptămâna asta pentru Poynter.

Se numește “Why Connie Schultz Won’t Give up on the Fight for Good Journalism”.

Nu e o pledoarie pentru “hârtie”, nici pentru “ziare tipărite” și ar fi păcat să ne blocăm în faptul că ea e un om crescut în lumea aia. E o pledoarie pentru un fel de a lucra, de a căuta informații și de a încerca să repari micile nedreptăți pe care le observi în societate sau pe care ți se le semnalează cei care au încredere în tine.

Începe așa:

Shortly before I started writing this essay, I listened to a voice message from a reader named Ellen who wanted me to know about the tip jar at her niece’s place of employment.

“She works the fish fry on Friday’s,” she told me. “Mother of three. Last Friday, they served 1,300 people. At the end of the night, the owner told the 20 servers they had to split the tips. Then he told them the total amount of tips was $30, to be shared among them. Do you believe that, Connie?”

No, I don’t.

This is why I got into journalism 30 years ago. This is why I stay.

La noi, probleme apar la toate nivelurile. Nici jurnaliștii nu știu să vorbească despre un rău fără să urle, nici oamenii nu au încredere că vreun jurnalist îi consideră importanți. Sigur că și un om fără carte de muncă într-o instituție de presă poate face bine. Dar trebuie să bată străzile ca să-i iasă.

E la fel ca atunci când încerci să scoți bani de la oameni pentru afacerea ta. Oricât de virtuală și online și geek-friendly ar fi creația ta, ca s-o dai lumii trebuie să bați străzile (și nu numai pe cele din jurul blocului sau casei tale). O spune foarte bine Răzvan Tirboacă într-un text scris de Sabrina Răileanu pentru decatorevista.ro: “Businessul online e în primul rând un business offline.”

La fel e și cu jurnalismul; indiferent de platformă.