Te-a făcut mama pesimist? (FHM, aprilie 2007)

Mi-am început dimineaţa cu o discuţie despre tabloidizare (inspirată de Cristina) şi am ajuns la una despre ghetto-urile culturale româneşti, despre preţiozitatea unora dintre ele şi intenţionata inaccesibilitate a altora, şi, inevitabil, despre cinismul care domină România (în care trăim şi care ne ocupă tot timpul).

De aici a fost doar un pas la textele pe care le scriu cu plăcere în FHM, o şansă de-a îmbrăţişa fără pretenţii realul românesc sub toate formele lui – joase sau mai puţin. Textul de mai jos a fost scris acum aproape doi ani, pe când locuiam în Boston şi împachetam valize, gata să mă întorc în România după patru ani de exil. L-am ales pentru că vorbeşte – oarecum – despre cele de mai sus.

Avertisment: Textul conţine glume îndoielnice şi nu e o mostră de jurnalism narativ. E ceva de weekend.

——–

Te-a făcut mama pesimist? Ghinionul tău.
FHM, aprilie 2007

Astăzi stau şi bifez o listă cu lucrurile de care trebuie să scap înainte să mă întorc în România după patru ani de zile de bântuit America: un laptop, un aparat foto, chiloţii speciali cu gaură şi cartela de fidelitate de la cafeneaua de la colţ. Când mă voi plictisi de bifat, voi începe să îndes cărţi în cutii.

Scenariul de mai sus e ideal pentru muci şi behăieli de înmuiat perna cu lacrimi. Transhumanţele transatlantice sunt perfecte pentru perioade de depresie în care stai pe closet şi te joci alba-neagra cu târâtoarea pe care ai prins-o sub talpă. Astea sunt momente profunde de introspecţie în care te gândeşti cum ar fi decurs viaţa ta de tânăr român dacă Prunea ar fi ajuns la mingea pe care i-au băgat-o suedezii în poartă în ’94 (sau dacă şi-ar fi folosit monstrul ce zace inghinal).

Sau cum s-ar fi aliniat astrele dacă ne-am fi strecurat în NATO în zilele în care Florin Călinescu, pe atunci mai important decât chel şi buhăit, se holba spre vest, şi noi după el ca turma după Mioriţa. Sau, mai recent, cum ar fi fost dacă Ernest câştiga Big Brother 1? Poate ar fi prezentat o emisiune despre cărţi de citit, nu una în care aleargă cu „fraţii” după „jegoasele” din Eforie care trădează băieţii ce o iubeşte.

Dar indiferent câtă vreme petrec pe budă (ce-i drept, beau cam multă cafea), nu mă învăluie nicicum gândurile negre. Recent, am fost chiar excesiv de entuziasmat. Mă bucur şi dau din fund, iar când mă plictisesc, dau din fund şi mă bucur. Mă simt ca în genialul moment Vacanţa Mare din epoca Iosif Sava: Ce faceţi când nu ascultaţi muzică? Derulez!

Problema multora dintre noi – tineri sau bătrâni – e că ne place mizeria. Nu mizeria în sensul propriu, cu păr în chiuvetă, jeg în cadă şi mămăliga putredă în frigider. Mizerie în sensul baudelairian sau în stilul filmelor europene în care iobagii o iau pe la spate de la boieri cu burdihan în timp ce în fundal duduie o cobză. Nu suntem chiar atât de fatalişti precum ruşii, dar ne e ruşine să fim prea binedispuşi; să fim „pop” dacă vreţi. Noi suntem marşuri funerare în care eroul moare înainte să se nască, filme româneşti ce miros a parizer mai ceva ca un vagon de personal, şi calupuri de durere ce ne fac să exclamăm: „Viaţa e o curvă, iar apoi murim.”

În Boston, în două episoade separate, am consumat nişte spirtoase cu nişte românce şi am discutat acest subiect pe îndelete. Una dintre ele, împreună cu care am încercat să agăţăm o chelneriţă pe care o chema Aliana (nu a mers), spunea că se simte plină de momente de furie în care urăşte pe toată lumea şi în care are impresia că toţi îi vor răul. I-am zis că ştiu cum e, iar gândul mi-a fugit la asupriţii ce vor trage din sticlă şi ierbuţ când va descinde Marilyn Manson la Bucureşti. Dar, a adăugat ea, recent a mai astupat din gândurile negre folosind următoarea tehnică.

– De ce mă plâng? Doar puteam să fiu…

– În România? o întrerup eu.

Se strâmbă uşor, dar amabil.

– În România… sau în Somalia…

– Da, zic eu, înţelept oracol. Probabil e mai nasol în Somalia decât în Boston.

A două româncă cu care am împărţit gânduri mi-a spus că nu are timp de introspecţii, pentru că mereu iese din pasele astea „ca o patură udă”: prost dispusă şi profund neapreciată. Singura soluţie pe care am găsit-o a fost să-i trimit bancuri cu iepuraşi.

În poveştile amândurora am descoperit, pe lângă respingerea ideii că optimismul poate prima în faţa pesimismului carpato-danubian, şi un scepticism la ideea că poţi trece printr-o zi cu entuziasm debordant. Până la urmă, provenim dintr-o ţară în care „marile opere” predate la română sunt produse de domni grav traumatizaţi. Poetul naţional Eminescu moare de sifilis, marele gânditor Eliade flirtează cu nazismul, iar povestitorul Creangă, când nu scrie despre inocenţa copilăriei, scrie despre pule.

Mulţi dintre noi, deşi am văzut „Liceenii”, nu se permitem să rimăm „flori” cu „culori” cum face formaţia Vank (cea mai bună formaţie românească din ultimii 10 ani). E prea „penal” pentru un neam care respectă „floarea de mucegai” mai mult decât „dragostea din tei”.

Nu trebuie să fim cu toţii la fel de roz ca şi guma de mestecat, nici să plângem de bucurie împreună cu decolteul Andreei Marin. Dar când afară e soare şi e rost de schimbări pentru că te-a încălecat sistemul, şeful sau unchiul Ionel – bifează-le cu un rînjet. Sau, cum zicea formaţia Vank, care e veselă cu toate că e rârâită şi are păr pe piept: „Noi o scoatem la capăt, când se stinge lumina.”

Vremuri bune şi narative

Sunt vremuri bune pentru jurnalismul narativ în România. (Spun asta şi sub influenţa – dăinuitoare – a debutului, aseară, a unui nou curs la CJI). Spun asta pentru că încet-încet, oamenii care au înţeles (şi s-au înţeles cu) această formă îşi publică textele în tot mai multe locuri. Pe site-ul CJI am colectat ieri o serie de texte scrise (şi publicate) de absolvenţii cursului. Altele le puteţi găsi în Tabu-ul din februarie (sau în orice Esquire recent şi viitor).

Iar azi dimineaţă, a apărut unul scris de Sorana Stănescu pe HotNews.ro. Textul este despre Radu Bacalu, coordonator de public pentru emisiunile TVR. Dacă v-aţi întrebat vreodată cum lucrează un om care facea lumea să aplaude, citiţi textul Soranei.

Creierul uman iubeşte naraţiunea

Încă un studiu care arată că oamenii îşi derulează în minte un film când citesc o poveste. Gabi mi-a semnalat că a scris şi Cotidianul despre asta. Sper ca presa română să înţeleagă că naraţiune nu se găseşte doar în Cărţi. O poveste bună poate fi şi un articol de revistă. Ba chiar unul de ziar (!). Ca ăsta. Sau ca ăsta. Sau ca ăsta.

Tabu (Februarie ’09)

copertafebruarie

Ce vedeţi mai sus e coperta primului număr al Tabu la care am participat activ, iar acest post poate fi considerat un prim raport de pe front. Veştile sunt bune. Toate textele menţionate aici conţin elemente de narativ.

Materialul de copertă a făcut deja vâlvă datorită sarcinii Romaniţei Iovan (era gravidă la momentul pictorialului), dar eu vreau să vă atrag atenţia asupra textului în sine – o poveste simplă şi eficientă ce are loc în sufrageria ei -, şi asupra celor trei bucăţi extinse de dialog dintre Romaniţa şi fiul ei Albert (Bubu). Un exemplu:

De pe scara acoperită cu parchet ce duce la etaj, se aude lipăit de picioare goale. S-a trezit Albert, sau Bubu, sau Bubuleanu, sau Buburuz. Porţia de o oră jumate de somn l-a lăsat îmbujorat şi cu părul blond ciufulit. Stă culcat pe o treaptă şi se uită în jos, cu ochii albaştri încă somnoroşi. Romaniţa sare de pe canapea.

– Ce face Bubuleana? Buburuza, Buburuzaaaa, Bubuuu.

E somnoros şi când e somnoros e morocănos.

– Hai să vedem ce face Lola! C-a-nceput să latre. Ia uite-o pe Lola cum stă cuminte şi latră.

– Nu.

– Nu vrei să vezi?

– Nu.

– Stai acolo pe scări?

– Da.

Nu scot în evidenţă dialogul pentru conţinut ci pentru a puncta ceva mai primar. De cele mai multe ori, când suntem pe teren, avem obiceiul să considerăm orice pauză în conversaţia cu subiectul nostru ca pe o întrerupere. Dar dacă scopul tău e să spui povestea unui moment, să redai realitatea unei întâmplări, atunci aceste întreruperi devin mult mai interesante decât citatele lansate în eter către nimeni altul decât jurnalistul din cameră. Iar dialogul e mult mai veridic decât citatul.

dosarfebruarie

Walt Harrington spune că “e sărutul morţii pentru orice doreşte să facă jurnalism narativ să considere materialele pe care le face că fiind uşurele”, nimic mai mult decât nişte pastiluţe de “interes uman”. Ăsta ar fi pornirea instinctuală a unui om de ştiri şi probabil asta ar fi şi prima reacţie la întâlnirea unei colecţii de poveşti de iubire. Dar iubirea e un sentiment universal, o întâmplare prin care trecem cu toţii şi nu ne vom plictisi niciodată de poveşti din “banalul” vieţii.

În dosarul din acest număr sunt cinci poveşti despre gesturi din iubire, toate documentate serios şi scrise dinamic, în mai puţin de 1.000 de cuvinte. Citiţi printre altele despre cum i-a spus Ionuţ “La Mulţi Ani” Verei folosind litere gigantice, despre cum Horaţiu i-a donat din rinichiul său lui Sebi şi despre cum a spart Mircea un spaţiu părăsit pentru a expune trecătorilor hainele iubitei. (Fotografiile au fost făcute de Cosmin Bumbuţ.)

maria

Închei cu materialul mare, unul din lucrurile pe care le veţi vedea de acum încolo în Tabu (l-aţi văzut şi în decembrie în textul despre piesa de teatru “Lear” a lui Andrei Şerban). În acest număr, Gabriela Piţurlea spunea povestea Mariei Costache, o femeie de 39 de ani care pictează titluri de filme pentru panourile a trei cinematografe bucureştene. (Fotografiile îi aparţin lui Andrei Pungovschi). Maria ştie că aproape nimeni nu îi mai observă munca (ridicaţi capul din pământ data viitoare când treceţi pe lângă Scala sau Corso), dar continuă să deseneze pentru că asta e slujba ei de 18 ani. Într-o vreme, când cinematografele de stat erau îmbâcsite de oameni, Maria făcea parte dintr-o echipă de 15 graficieni care lucrau pentru peste 30 de cinematografe bucureştene. De şapte ani e singură.

În 2001 echipa se redusese la două graficiene şi un pictor. Maria lucra cu Stela, care scria ilizibil cu pixul, dar dumnezeiesc cu pensula – până şi beată trăgea linii perfecte. Odată, Stela a ţipat la poliţistul din stradă să înceteze cu fluieratul, că o face să tresară când desenează, iar poliţistul s-a oprit. Pictorul era Dan Dumitrescu, un om cât uşa, care avea mereu un creion în mână şi făcea desen după desen, până se umplea camera de hârtii. Dumitrescu a pictat odată pe frontispiciu o femeie goală, în poziţie-capră, de l-a sunat directorul şi i-a zis „Îmbrac-o dracului pe aia”, iar Dumitrescu s-a urcat pe copertină şi a îmbrăcat-o cu un bikini minuscul. Prăjeau pâine pe reşou când nu mai aveau bani de mâncare. Dacă nu reuşeau să termine lucrările la timp, înnoptau în atelier. În 2002, Dumitrescu s-a pensionat. Înainte să plece, a spus: „Maria, să nu ne faci de râs.” Câteva luni mai târziu a plecat şi Stela.

“Ştiri pe care le simţi”

Am încercat un mic experiment în pregătirea cursului de jurnalism narativ care începe săptămâna viitoare. De obicei, după prima sedinţă, le dau participanţilor să citească câteva texte de “teorie”. De data asta, le-am dat textele înainte, din dorinţa de a folosi primul curs pentru a găsi un punct comun de plecare.

Unii dintre participanţi mi-au împărtăşit deja din reacţiile lor la acele texte. Una din cele mai comune se învârte în jurul a câtorva întrebări complementare: pot aplica asta în munca mea? E fezabil în România sau va fi doar o sursă de frustrare? Pot eu să fac aşa cum mă sfătuiesc oamenii ăştia?

Pentru majoritatea, obişnuită cu graba şi neglijenţa multor redacţii, jurnalismul narativ şi profunzimea cerută de această formă – în special în partea de documentare şi de structurare a textului – pare o utopie. E frumos, spectaculos, dar imposibil de făcut în redacţia mea. N-am să-mi conving şefii niciodată.

Reciteam aseară unul din aceste texte de “teorie” în care Walt Harrington explică motivele pentru care a ales să abandoneze ştirile în favoarea jurnalismului narativ (el îi spune “intimate journalism”):

We all know news editors who instinctively salivate at a good news or investigative story but whose eyes, if you were to tell them that your goal was to render the “feeling of a living experience,” would glaze over as they assigned you to the ranks of the muddleheaded. This attitude has consequences.

The kind of journalism we end up doing is shaped by the way we think about our mission. If we think that a vital part of our job is to uncover, describe and evoke the texture, tone and meaning — the warp and woof, as people say — of the everyday lives of our readers, then the crucial role of intimate journalism comes suddenly and inevitably to the fore. This kind of journalism often gives up something in breadth and on-high authority in return for something gained in evocation and humanity. It is not “news you can use,” as the modern catchphrase goes but “news you can feel.”

Probabil vă întrebaţi cum naiba îi explici editorului tău că vrei să scrii “ştiri pe care le simţi”, jurnalism care transmite o experienţă şi un sentiment pe lângă informaţii. Păi, nu îi explici. Îi dai să citească.

Acest post a fost inspirat de două e-mailuri, primite la distanţă de o săptămână. Ambele erau FWD-uri, iar eu eram la capătul unui viral virtual care îndemna la citirea unui text. Subiectul unuia dintre e-mailuri suna aşa: “Fwd: pt cand ai timp. merita…citit!” În corpul ambelor mesaje era acelaşi lucru, un text pe care l-am mai recomendat aici şi pe care îl iubesc la nebunie.

E vorba de “Pearls Before Breakfast“, textul-experiment cu care Gene Weingarten de la Washington Post a câştigat în 2008 premiul Pulitzer pentru feature writing. Ideea pare simplă: un violonist de talie mondială coboară într-o staţie de metrou din Washington, D.C. şi cântă şase compoziţii clasice. Vor realiza cei peste 1,000 de oameni care trec pe lângă el în 43 de minute ce li se întâmplă?

De ce a ajuns acest text un viral care circulă şi prin România? Pentru că orice editor visează să publice o poveste în peste 7,000 de cuvinte? Nu. Ci pentru că transmite emoţie. Pentru că vorbeşte despre cum trăim azi şi cât de absorbiţi suntem de propriile probleme. Şi nu spune asta direct, nu face părerologie cum vedem mai pe peste tot, ci ARATĂ: scenele şi vorbele oamenilor spun povestea. De aceea acest text a luat cinci luni de la concepţie la publicare.

Dacă nu l-aţi citit, citiţi-l. Asta poate face o poveste bine documentată şi bine scrisă. Daca l-aţi citit odată, recitiţi-l şi urmăriţi cum Weingarten creează suspans, cum reuşeşte să vorbească cu trecătorii.

Întrebaţi-vă apoi, la final, cum se face că un articol de ziar reuşeşte, pornind de la un experiment inocent la gura de metrou, să creioneze imaginea lumii în care trăim şi a relaţiei pe care o avem cu ea.

Cum îşi permite să scrie ştiri pe care le poţi simţi? Ce, ăsta-i jurnalism? Da. De o mie de ori, da.

Formula blocajului

Pentru că s-a tot vorbit de căni în ultima vreme, mă gândesc serios să-mi iau una pe care să scrie „Uită de n”.

Cristi ne-a spus de multe ori mie şi colegilor de la curs că jurnaliştii pe care îi citim şi-i admirăm aveau peste 30 de ani când au scris textele noastre preferate. Că trebuie să avem răbdare, să exersăm şi să nu ne deprimăm comparându-ne cu ei.

Contraexemplu trist. Când dau de un text care-mi place, scad vârsta mea din cea pe care o avea jurnalistul când l-a scris, ca să văd dacă am vreo şansă cât de mică să fac ceva atât de bun peste n ani (orice n > 15 pare o distanţă foarte prietenoasă). De curând, am citit The Devil and John Holmes, un articol de Mike Sager pe care vi-l recomand. M-am uitat la data publicării: 1989. Şi am aplicat formula. Sager avea, atunci, 33 de ani. Când am văzut că el – eu < 15 , m-am pleoştit (= n-am mai vrut să scriu nimic).

Deşi te face să vrei mai mult de la tine, comparaţia are şi un revers. Intimidează. De-asta mă gândesc că un mesaj pe o cană ar putea fi un tratament bunicel.

Înainte să plec la cafea, vă propun încă un text ce face referire la filmele pentru adulţi. The Devil in Greg Dark îl are în prim-plan pe Gregory Dark, care în anii ’90 făcea filme explodând de violenţă pornografică, iar la începutul anilor 2000 lucra la videoclipurile virginelor muzicii pop din America: Britney Spears, Mandy Moore etc. E un text amărui, care îmi place atât pentru cum dozează surpizele, cât şi pentru ce reuşeşte să transmită.

Autorul? Tom Junod. În cazul lui, nici n >25 n-ar fi liniştitor.

– Gabi

* Data viitoare, variaţiuni pe The Passion of the Christ.

Frunzărind prin criză

Criza economică nu e foarte blândă cu revistele – nici la noi, nici afară. În lipsa banilor din publicitate, publisherii mari închid titlurile mici din portofoliu şi fac giumbuşlucuri ca cele mari să nu sufere prea mult. Un studiu făcut pe un eşantion de 241 de reviste americane arată că doar 42 au reuşit să-şi crească în 2008 paginile de publicitate. Restul au pierdut; în medie 12 la sută faţă de 2007 (unele chiar spre 40).

Ăsta e climatul în care Esquire a scos $250.000 de la Discovery Channel pentru o reclamă ascunsă în copertă. Ideea a venit de la editorial, de la acelaşi neobosit David Granger, care e hotărât să încerce orice strategie posibilă ca să inoveze domeniul şi să păstreze revistele în viaţă.

Mai jos, coperta şi reclama (din NYT):

Încă o cană

Dacă tot am vorbit de căni acum câteva zile, vă prezint cel mai nou membru al colecţiei. Am primit-o de la Gabriela, şi spune aşa: “Instant editor. Just add coffee”.

V-o prezint la pachet cu nişte gânduri despre editare de la Chuck Klosterman:

Editors who self-identify with writers tend to look at pieces and think how they would’ve written them. But there’s a certain kind of editor who actually wants to be an editor. That is their aspiration, and they tend to be really good at it.

Litere care punctează (FHM, mai 2007)

Acum vreo două luni, l-am întrebat pe Eddie Ţone de la FHM, omul indirect vinovat de ce-am făcut în ultimul an-jumate, dacă îmi permite să pun pe blog din textele pe care le scriu de ceva vreme pentru o rubrică lunară în revista lui. Nici o problemă, mi-a spus Eddie. “Poţi să scoţi şi carte dacă vrei. Numai să spui că au fost publicate în FHM”.

N-am ştiut cu ce text să încep până ieri, când am citit un text spectaculos despre Scrabble în The New Yorker. Scrabble-ul competitiv e un subiect despre care mi-ar plăcea la nebunie să scriu (sau să editez pe cineva care scrie despre el). Până la o poveste documentată mai e. Primul pas, şi acum fac legătura cu FHM, e acest text de opinie publicat în mai 2007, inspirat de nişte partide năprasnice de Scribo (varianta mai săracă a jocului original).

Avertisment: Textul conţine glume îndoielnice şi cuvinte explicite – majoritatea sub formă de CUVINTE de pe tablă.

——–

LITERE CARE PUNCTEAZĂ
FHM, mai 2007

Pe 12 octombrie 2006, Michael Cresta, un tâmplar din Lexington, Massachussetts, a zdrobit recordul nord-american şi mondial pentru cele mai multe puncte obţinute într-un joc de scrabble: 830. Recordul american anterior era de 770 de puncte şi rezista din 1993. Cresta, un jucător amator, a avut norocul tâmplarului, punctând 365 cu QUIXOTRY (scheme vizionare) şi 239 cu FLATFISH.

Pe 13 aprilie 2007, Geo, un prieten din Târgu Mureş, cartierul Tudor, a zdrobit recordul apartamentului meu, punctând 509 cu FURCĂ—ce-i drept, într-o versiune mai jenantă (şi mai ieftină) a jocului adevărat.

Despre Cresta s-a scris în toate ziarele şi a apărut la cele mai importante buletine de ştiri. Geo s-a bucurat modest, s-a clătit cu o duşcă de vin şi s-a-nfruptat dintr-un drob de miel mixat cu salată de cartofi cu ceapă. Duhnind în gură ca niciodată, şi-a chemat un taxi şi a plecat acasă. Scorul lui Cresta a fost o anomalie statistică. Geo în schimb punctase 417 cu doar un tur în urmă (cu CHIT) şi 480 cu ceva zile în urmă (cu ARGAT).

Ştiu la ce vă gândiţi. Voi sunteţi de părere că indiferent de cât punctează cu cuvintele lor, atât Cresta cât şi Geo (implicit şi eu) sunt nişte fătălăi care din lipsă de femei, se joacă cu litere. Dragii mei, femeile au fost cucerite mai des de cuvinte decât de burţi odihnite pe volanul unei maşini străine. Geo până una-alta, cu toate că puţea a frigider dezafectat, a plecat acasă cu o femeie. Un campion!

De ce vă spun toate astea? Pentru că am realizat recent că frecarea, amestecarea şi aşezarea haotică a literelor sunt treburi care nu numai că excită femeile care ştiu alfabetul, ci şi bucură sufletul mai abitir decât meciurile din Liga I. Aşa că ascultaţi la mine cum trebuie să faceţi ca să vă preafericiţi pe tablă:

* În primul rând trebuie să renunţaţi la ideea că scrabble-ul (sau scribo-ul, dacă jucaţi varianta jenantă) e un joc pe care îl joci când ţi s-a rupt tăblia de rumi. Pune mâna şi organizează în locuinţă o partidă de scrabble piperată cu nişte vin şi vei vedea cum stau domniţele la coadă la dozatorul de litere sperând să le pice „X” (statistic se ştie că cine are „X” va încerca imediat să pună un SEX pe tablă).

* În al doilea rând trebuie să înţelegeţi că scrabble-ul e cea mai bună scuză să enumeri toate cuvintele care se agită în tine. E chiar încurajat să priveşti tabla pensiv şi să spui: „Unde pun şi eu o LABĂ?” Sau, cu un ochi către DEX (Dumnezeu al cuvintelor ce e el) şi cu altul către partenerele de joc, să întrebi: „Oare este FUT în dicţionar?” La care ele vor exclama neîntinându-se nicicum: „Păi dacă este, eu pun PUŢĂ sau CURULEŢ!” Să-mi spuneţi mie BOU dacă o astfel de partidă se poate termina cu tine înnoptând de unul singur jinduind la reclamele pentru vibratoare de pe canalul porno.

* În al treilea rând, un joc bine plănuit îţi permite să gâdili misterul creativităţii umane. Oare eşti mai inspirat, mai literat şi mai amuzant când bei? Ia-ţi o tablă şi cercetează. O prietenă de-a mea făcuse un experiment în facultate în care le-a dat oamenilor de băut, iar apoi le-a testat creativitatea. A observat că până la un moment dat, alcoolul îi făcea mai expresivi. Aşa e şi cu tabla. Butelca bine drămuită face minuni. Dovada că alcoolul funcţionează ca şi dezinhibitor sunt scorurile, care cresc la fiecare joc. Dacă primul s-a câştigat cu 400-500 de puncte, în al doilea bătălia se dădea pe la 600, iar în al treilea s-a mutat spre 700.

Ca să adaugi dinamism şi puţină confuzie e recomandat să joci fiecare joc sub alt nume. În seara în care Geo ne-a distrus am jucat primul joc sub numele de Cristi, al doilea sub porecla fratelui meu (Dudu), iar al treilea sub pseudonimul Hahubfa, un cuvânt inventat din literele existente la un moment dat pe tablă. În ciuda excesului de zel creativ, n-am putut să-l stăvilesc pe Geo, care a cutreierat prin runda întâi ca şi George, în a doua a fost Fufi, iar in cea de-a treia a fost Licurg (depersonificarea nu a făcut decât să-l ajute).

Dacă nu v-am convins încă, mai trebuie menţionat că o seară de scrabble poate fi un lubricant pentru violenţă. La un moment dat, survolând carnagiul pe care l-a lăsat în urmă, Geo a spus: „Am făcut o FURCĂ cu BĂŞINA aia”. Păi să nu scoţi tabla la el?

Obamează-te

Şi înainte şi după alegerile americane, o mulţime de reviste au ales să-l pună pe Obama pe copertă (l-aţi văzut şi la noi pe Men’s Health). Una din cele mai folosite imagini a fost design-ul lui Shepherd Fairey, pe care l-aţi văzut şi pe coperta Time în momentul în care Obama a fost desemnat omul anului. Cu aceeaşi imagine s-a jucat şi Esquire-ul american de februarie.

obama_covers

Paste Magazine s-au gândit să pună design-ul la muncă şi au creat Obamicon.me, care te lasă să-ţi faci propriul poster iconic, cu mesaj cu tot. Cam aşa (după cum se vede, nu m-am chinuit prea mult):

scrie_obama

Next Page →