David Granger şi nevoia de a inova
M-am trezit sâmbătă căutând nişte cuvinte de inspiraţie. Avusesem o serie de discuţii săptămâna trecută despre ce se poate şi ce nu se poate face editorial în România, şi vroiam să mă încarc puţin. Fusese şi o săptămână cu lansări pe piaţa revistelor româneşti şi obosisem de atâtea informaţii despre target, vânzări şi nişa de piaţă în care se plasează unii şi alţii.
Aşa am ajuns - ca şi altă dată - la David Granger, redactorul-şef al Esquire-ului american. Acum o lună l-am întâlnit pe Granger în biroul lui de la etajul 21 al Hearst Tower în New York City şi am fost fascinat. Biroul, care nu era ieşit din comun, privea de-a lungul 8th Ave.
Granger purta o pereche de blugi albaştri, puţin largi, un blazer peste o cămaşa albă şi pantofi negri întăriţi cu o placă de metal în talpă ca să reziste târşâielii. La 10 era deja în focuri. Am citit ulterior că se trezeşte la 5 dimineaţă. La 5:45 e în metrou în drum spre muncă. La 7 a trecut deja sumar prin New York Times.
I-am dat lui Granger numărul din martie al Esquire România - cel cu Florin Piersic Jr. pe copertă şi parfumul de la Bulgari inserat în ultima treime a revistei. S-a uitat la gaura din revistă şi a început să râdă. “Fuck man, this is great”, mi-a spus.
Trebuie să ştiţi ceva despre Granger. El e acelaşi om care spune “Fuck the old Esquire” . Sau spune că The New Yorker e plictisitor. Granger e omul care repetă obsesiv: “I wanna do stuff that’s never been done before”. Pentru el, insertul de parfum era o chestie nouă. Curajoasă. El n-ar putea să o facă, a adăugat, pentru că l-ar omorî Asociaţia Editorilor de Revistă (ASME). (Cu genul asta de publicitate, n-ar putea să-şi înscrie revista în concursurile asociaţiei - nici în categoriile de design şi nici în categoriile de editorial). Dar i-a plăcut că a văzut ceva nou.
E o chestie de subtilitate aici. Granger reacţiona la nou. Nu la găselniţa de marketing. Nu la succesul de publicitate. La nou. La curajul de a face altceva cu revista. De-a inova. De-a împinge limitele. Poate n-ar face aşa ceva. Dar e tare că cineva a încercat-o şi pe asta.
Mi-a spus că are o zi foarte proastă când o poveste pe care o citeşte e obişnuită. “Obişnuită” nu înseamnă “proastă”. Doar obişnuită. The New Yorker are multe poveşti bune, dar majoritatea sunt obişnuite.
Sâmbătă mi-am amintit de Granger şi de un discurs pe care l-a avut anul trecut la o conferinţă a industriei de revistă americană. Acolo, Granger a vorbit despre Esquire şi inovaţie. A povestit despre ziua în care i-a sosit numărul de octombrie (cu Benicio Del Toro pe copertă). Ştia că trimisese la tipar un număr bun, cu multe poveşti bune. Şi totuşi, când i-a picat în mână revista, reacţia lui a fost: “Fuck, I’m still making a magazine”.
Granger e fantastic pentru că e mereu nemulţumit, mereu gata să rişte. Chit că e vorba de o bucată de ficţiune despre moartea unui actor, sau de un articol de peste 16.000 de cuvinte, Granger vrea să facă altceva - chiar dacă acel altceva va fi un eşec total. Pentru că dacă nu ar face mereu altceva ar fi un editor obişnuit, care conduce o revistă obişnuită, ca toate celelalte de pe piaţă.
Urmăriţi mai jos speech-ul lui Granger. E inspiraţional pentru oricine care doreşte să schimbe domeniul în care lucrează - mai ales unul atât de conservator cum e presa tipărită (nu degeaba design director-ul lor e considerat un “influenţator” în industrie). Ascultaţi cum au schimbat titlurile de pe copertă, cum au revigorat bucăţile de ficţiune şi cum au ratat experimentele de-a face logo-ul revistei un element dinamic.
La un moment dat, spune despre una dintre propunerile pe care i le-a făcut un editor: “It was so large, so impossible, that I had to say ‘yes’”. Pentru că - punctează el foarte bine, mama invenţiei e disperarea. Iar Granger e disperat să producă ceva nou.
Şi mai mult Granger: Interviuri mai vechi la KCRW şi la Charlie Rose (1998 şi 2005).