Sesiunea de keynotes a Power of Storytelling

Dacă v-aţi decis târziu să participaţi la conferinţa de jurnalism narativ pe care o organizăm în weekend cu Decât o Revistă trebuie să ştiţi că nu e speranţa pierdută. Chiar dacă cele 100 de locuri iniţiale (pentru toată ziua) au fost date, am pus la dispoziţie bilete pentru sesiunea de discursuri de dimineaţă.

Costă 20 de euro.

Sesiunea de keynotes înseamnă trei ore de poveşti de la patru jurnalişti fenomenali, care vor vor vorbi fiecare despre un alt subiect, îmbinând poveşti personale cu sfaturi.

Laurie Hertzel, care va deschide, va vorbi despre puterea poveştilor bine scrise.
Pat Walters va vorbi despre inovaţie în partea de producţie şi livrare a conţinutului.
Alex Tizon va vorbi despre documentare şi munca jurnalistului.
Jacqui Banaszynski va închide sesiunea de dimineaţă cu un discurs despre etica jurnalismului narativ şi despre relaţiile dintre povestitor şi subiect.

Descrierea completă a acestor discursuri o găsiţi pe site. Tot acolo găsiţi şi formularul de înregistrare – va fi activ până vineri dimineaţă.

Cum se scriu poveştile de Pulitzer

UPDATE: Înscrierea a fost sistată pentru că am atins numărul maxim de participanţi. Dacă doriţi să fiţi trecuţi pe o listă de aşteptare, scrieţi la inscriere@decatorevista.ro.

—-

Vrei să afli cum se pregăteşte şi se scrie un articol câştigător de Pulitzer? Vrei să afli mai multe despre jurnalismul narativ? Vrei să afli nişte tehnici pe care să le foloseşti în munca ta de zi cu zi? Vino pe 30 iunie la prezentarea organizată de Decât o Revistă susţinută de Jacqui Banaszynski, un reporter-editor-trainer cu 30 de ani de experienţă de presă şi un Pulitzer în tolbă. (Formularul de înscriere e aici.)

Prima oară am văzut-o pe Jacqui Banaszynski predând la un curs numit Reporting, cărămida masterului pe care l-am terminat la Missouri School of Journalism. Jacqui era oaspete în auditoriul cu peste 50 de oameni şi într-o oră m-a învăţat mai multe despre cum poţi transforma o idee într-un articol decât învăţasem în patru ani de şcoală românească. Prezentarea ei de atunci se numea „Seven paths to story (and an eight way)” şi inventaria tipurile de materiale pe care le poţi produce din orice idee – de la un eveniment banal, la o ştire copleşitoare.

Deşi orarul meu nu s-a sincronizat cu niciun curs de-ale ei, am urmărit-o la seminarii, i-am cerut sfaturi când trecea prin redacţia ziarului patronat de şcoală şi ocazional am scos-o la cafea, ca să mai fur din ştiinţa ei şi să mă bucur de tăvălugul de energie pe care-l dezlănţuie când povesteşte. Când m-am întors în România, cuvintele pe care mi le-am agăţat deasupra biroului de la Esquire îi aparţineau:

Stories are our prayers. Write and edit them with due reverence. Stories are parables. Write and edit and tell yours with meaning. Stories are history. Write and edit and tell yours with accuracy and understanding and context and with unwavering devotion to the truth. Stories are music. Write and edit and tell yours with pace and rhythm and flow. Stories are our soul. Tell them as if they are all that matters.

Acum Jacqui vine în România, în principal ca să lucreze cu echipa Decât o Revistă, o revistă născută pentru a aborda cât mai multe dintre cărările care transformă o idee într-o poveste şi pentru a vorbi cititorilor despre ce şi cum şi de ce trăim astăzi în România.

Am invitat-o şi pentru că îmi doresc ca alţii să beneficieze de experienţa de a fi în aceeaşi cameră cu ea. De aceea am organizat o prezentare deschisă, ajutați și de la prietenii de la CROS, despre cum faci poveşti jurnalistice memorabile. Detaliile le găsiţi mai jos:

CINE: Jacqui Banaszynski e un reporter-editor-trainer cu peste 30 de ani de experienţă în jurnalism. A fost redactor-şef adjunct la Seattle Times, trainer la Institutul Poynter şi a câştigat premiul Pulitzer pentru unul dintre primele reportaje profunde despre efectele HIV/SIDA. Jacqui predă scriitură la Missouri School of Journalism, unde e şi Knight Chair in Editing. Mai multe despre ea, aici.

PENTRU CINE: 60 de participanţi, studenţi şi absolvenţi de jurnalism şi comunicare (PR, marketing, publicitate); traineri; jurnalişti; profesori; oameni pasionaţi de presă de calitate.

CE: O discuţie liberă despre jurnalismul narativ, scopul poveştilor, importanţa documentării în scrierea articolelor de profunzime, viitorul reportajului.

CÂND: Miercuri, 30 iunie, ora 11:00-13:00. (Include o prezentare, urmată de discuţii libere cu participanţii.)

UNDE: Muzeul Național de Artă Contemporană, Auditoriul de la etajul 4.

CUM: Ca să vă înscrieţi, completaţi formularul de aici. Taxa de participare* este 25 de lei şi se achită la faţa locului. Numărul de locuri este limitat la 60, aşa că vă sugerez să vă înscrieţi din timp.

* Taxa de participare va fi direcţionată către Decât o Revistă, un proiect de jurnalism independent care are nevoie de sprijinul cititorilor pentru a continua să producă (şi să tipărească) poveşti de calitate. La faţa locului veţi putea cumpăra cu reducere numărul #2 al revistei şi alte obiecte DoR.

Dacă aveți întrebări, scrieți la inscriere@decatorevista.ro.

25 de surse de optimism

(De ce n-am scris în ultima vreme? Din cauza DoR #2, care a ieşit în weekend).

Vineri am vorbit pentru a treia oară la Optimism, un eveniment care împlineşte un an în vară şi care, pentru mine, e o şansă de a mă întâlni cu oameni pricepuţi şi pasionaţi de ce fac. E promisiunea nespusă a unei astfel e conferinţe şi când funcţionează, e minunat.

În România lipsesc comunicările publice şi conferinţele menite să transmită o experienţă şi să îţi insufle o stare – cel mai des se practică PowerPointurile, ori vorbirile interminabile şi monotone, de parcă scopul vorbirii ar fi ca autorul să-şi păstreze o imagine scorţoasă şi serioasă (ca la şcoală). În acelaşi timp, toţi dăm linkuri către discursuri de la TED sau alte locuri similare, nu doar pentru că ne place subiectul, ci şi pentru că ne place prezentarea.

Optimism are ceva din acest ADN eclectic şi am apreciat încă de la prima ediţie curajul organizatorilor. A lui Manafu şi Evensys, a agenţiei The Practice, dar mai ales a brandului care ţine evenimentul în spate, Gusto Pufuleţi. E rar să vezi un organizator care are curajul de a susţine un eveniment menit să încânte şi mai puţin să vândă. Un eveniment de la care pleci respectând brandul pentru că ţi-a oferit ceva; n-a vrut pur şi simplu să-ţi ia sau să-ţi bage pe gât produsul. (Schimbul sărăcăcios, din care beneficiul principal e al celui care deţine puterea, e o dinamică prea des întâlnită la noi.)

Din punctul meu de vedere, “datul de ceva” e esenţial şi e asta e valabil şi în scris şi când vorbeşti unor oameni. Nu ajunge să le spui ce voiai, trebuie să-i laşi cu ceva. Prima ediţie mi-a oferit şansa să îmi expun viziunea mea despre importanţa poveştilor, dar am încercat s-o fac într-un fel care să-i convingă şi pe cei din sală de importanţa poveştilor lor. La a doua am participat mai activ, întâi ca moderator al unei sesiuni de discuţie, apoi ca speaker – Optimism 2 a fost locul unde am anunţat Decât o Revistă şi unde am arătat în premieră coperta numărului pilot.

Ţin minte că la a doua ediţie l-am acostat pe Eliodor Apostolescu de la Gusto într-o pauză de cafea şi l-am rugat să continue să susţină Optimismul pentru că e un soi de cură de umanitate. Poate fi un loc pentru spus poveşti, un loc în care te încarci cu energia necesară ca să-ţi duci proiectele la capăt.

Aşa am definit optimismul când am vorbit la această a treia ediţie, una la care m-am gândit să încerc să fac altceva – să folosesc parametrii de sinceritate ai evenimentului ca să inventariez 25 dintre sursele mele de optimism, de fapt o scuză ca să rog publicul să se gândească la ale lor. De ce? Pentru că dacă ştim ce ne face să trecem peste momentele mai puţin bune, vom şti să apelăm la aceste unelte când avem chestii de făcut.

E ce le spun tot timpul reporterilor pe care îi editez: învăţă cine eşti, învaţă-ţi rutina şi obsesiile şi lucrurile care te ajută să documentezi şi să scrii. Apoi îmbrăţişează-le şi foloseşte-le ca să fii productiv.

Printre sursele mele de Optimism (le poţi vedea mai jos pe toate) se numără familia, prietenii, munca, Batman, pufuleţii Gusto, şi Decât o Revistă – care s-a lansat în ziua conferinţei. Gusto e pe listă pentru că îi consider un exemplu de interacţiune benefică şi onestă între brand şi consumator, un exemplu de companie care dă ceva înapoi (un lot care s-a subţiat în ultimii doi ani). Îi apreciez şi pentru că au susţinut DoR #2, şi nu oricum, ci construind o reclamă de print diferită de ce apare în majoritatea revistelor comerciale – un ad făcut să spună o poveste şi să transmită ceva, aşa cum sunt minunile Heineken (cu meciul Real-Milan), Samsung (cu oile cu LEDuri) sau, în print, Louis Vuitton.

Desigur că n-a fost totul roz; această a treia ediţie a părut bântuită de speakeri care nu şi-au respectat timpul alocat. Aş dori pe viitor să văd conferinţa ieşind din bula de Twitter, anunţându-se cu luni înainte, crescând în ce ar putea să fie – un soi de TED jucăuş, cu oameni care cred într-un mai bine şi care vor să povestească despre de ce fac ce fac.

Asta e o sugestie de viitor, nu un vot de blam. Cât timp ţinem în viaţa astfel de evenimente la care se pot spune poveşti, eu am să rămân optimist.

PS: La finalul prezentării am rugat oamenii să-şi inventarieze motivele lor de Optimism pe o foaie de hârtie. În curând o să vă împărtăşesc şi lista completă.

Prezentarea filmată:

Povestea mea în 6 cuvinte

Am făcut la cursul de joi un exerciţiu de concizie. Zilele astea voi citi primul draft al textelor personale scrise de cursanţii mei şi i-am rugat să-şi definească povestea în cât mai puţine cuvinte. În şase mai precis. Iată ce a ieşit. Exerciţii similar am mai făcut şi cu grupurile anterioare (aici şi aici în şase cuvinte; aici în 10 cuvinte).

Tea: Sora mea mi-ar putea fi fiică.

Maria: Cum am acceptat despărţirea părinţilor mei.

Oana: Dragoste şi ură cu strungăreaţa mea.

Roxana: Mama l-a iubit mai mult pe tata.

Mădălina: Semăn cu bunica mea. Amândouă uităm.

Dana: Cum am învăţat să nu disper.

Eugenia: Cum mă poate schimba secretul bunicii.

Paul: Ce s-a schimbat citind-o pe mama.

Sabrina: Tata descoperă că sunt fiica lui.

Curs de design editorial cu Ray Bobar

Până luni, 18 ianuarie, cei interesaţi de design pot aplica pentru cursul de design editorial pe care Ray Bobar îl va începe la Centrul pentru Jurnalism Independent, un dar pentru cine vrea să înveţe despre construcţia vizuală a unei reviste:

Cursul explorează designul grafic pe forme de întindere mare. În timp ce subiectele de discuţie vor fi revistele, abilităţile asimilate – crearea de secvenţe coerente de pagini, prezentarea tipurilor diferite de informaţie în acelaşi context, crearea de identitate de brand pentru publicaţii – se aplică și altor direcţii de lucru în design: rapoarte anuale, documente de business, ziare, broşuri, cărţi, publicaţii electronice și alte tipuri de documente cu mai multe pagini.

Cineva îmi spunea odată despre Ray că vorbeşte despre fonturi ca despre nişte bomboane de ciocolată. Aşa e. Dar la fel vorbeşte şi despre griduri, spaţiere, ilustrarea unui material, ş.a.m.d. E rar să poţi sta câteva săptămâni în preajma unui om care îşi ia munca atât de în serios – poate asta ar fi cea mai importantă lecţie pe care aţi putea s-o învăţaţi de la el.

Mai multe despre curs, aflaţi aici. Portofoliul lui Ray e aici. Şi câteva deschideri de materiale pe care le-a făcut Ray pentru Esquire (am scris acest post după ce l-am văzut vorbind; seara conferinţei lui e seara când s-a născut ideea de a face Decât o Revistă).

Curs de jurnalism narativ din ian. 2010

În ianuarie voi relua cursul de jurnalism narativ la Centru pentru Jurnalism Independent. Detalii găsiţi în anunţul CJI şi – mai ales – în documentul de descriere. Vă sfătuiesc să-l citiţi cu atenţie.

Fac o precizare esenţială: e un curs de jurnalism, nu unul de scriere creativă. Cuvântul “narativ” din titlu sună tentant, dar e subordonat cuvântului jurnalism. Asta nu înseamnă că trebuie să lucraţi în presă, nici pomeneală, dar trebuie să înţelegeţi că vom discuta şi scrie despre lucruri adevărate, verificabile şi documentabile.

Alte detalii din anunţul CJI:

Cursul se va desfasura la sediul CJI in zilele de joi, de la 17.30 la 20.30, pe parcursul a 11 sedinte saptamanale. Taxa de participare este de 400 RON si se poate achita in maxim 6 rate, incepand cu prima sedinta a cursului.

Pentru inscriere va rugam trimiteti un CV, o scrisoare de intentie, un articol (nu scris de voi) pe care il considerati model de scriitura si doua idei pe care doriti sa le abordati, motivandu-va alegerea. Deadline-ul este 18 decembrie, ora 16:00. Trainerul va selecta 10 participanti.

Dacă mai aveţi întrebări – şi descrierea de curs nu vă lămureşte – folosiţi secţiunea de comments. Dacă sunteţi curioşi ce au învăţat cei care au trecut prin acest curs înaintea voastră, citiţi secţiunea “Ce-am învăţat”.

UPDATE: Georgiana Ilie şi Ani Sandu au făcut acest curs în 2008. Le-am rugat să scrie ce a însemnat pentru ele. (Pe Jo şi Ani le-aţi putut citi printre altele în Esquire, Tabu, Marie Claire sau Decât o Revistă).

JO: Cursul de jurnalism narativ a fost locul în care am învăţat că jurnalism înseamnă, cel mai mult, muncă. Nu inspiraţie, nu străfulgerări de geniu, nu întoarceri iscusite de frază. Jurnalism înseamnă să ieşi pe teren, să vorbeşti cu oameni, să citeşti şi să te documentezi până când visezi numai subiectul la care lucrezi şi, când partea aceasta s-a încheiat, să fii pregătit să scrii pentru cel care nu ştie nimic. Apoi să rescrii de vreo patru ori. Pentru că nu e nimic întâmplător în procesul prin care o idee devine un articolul publicabil. Totul e rezultatul unei rigori profesionale pe care o stăpâneşti mai bine pe măsură ce o exersezi. La curs am scăpat de mai toate ideile boeme pe care le aveam despre munca de reporter şi le-am înlocuit cu o metodă practică pe care aspir să o respect tot mai mult pe măsură ce continuu să învăţ să fiu jurnalist.

ANI: Cursul de jurnalism narativ de la CJI e un amestec de workshop de scriitură şi şcoală de jurnalism, ideal pentru cei ce vor să spună poveşti în amănunt. Nu exagerez descriindu-l drept o bucurie şi un boost de optimism. Din grupa mea, toţi ne-am molipsit de la entuziasmul lui Cristi şi ne-am trezit mai dornici de scris şi mai productivi. Ce am descoperit după e că acesta e doar începutul. Cursul e de fapt o „Introducere în jurnalismul narativ”. Îţi dă câteva unelte şi indicaţii, dar de tine depinde dacă vei continua să sapi pe cont propriu după poveşti şi modalităţi noi de a le spune corect şi creativ.

Ce vreţi de la cursul de jurnalism narativ?

Am fost întrebat adesea în ultimele luni dacă voi relua cursul de jurnalism narativ pe care l-am ţinut la Centrul pentru Jurnalism Independent.

Nu va avea loc în această toamnă, dar mă gândesc să-l reiau la începutul anului.

Aş vrea însă să ştiu cine şi de ce vrea să facă acest curs. Ce v-a stârnit interesul şi ce speraţi să învăţaţi. Aş vrea să discutăm faţă în faţă despre asta – să vă spun ce am făcut până acum, cum ar arăta programa şi să vedem dacă suntem pe aceeaşi lungime de undă.

Putem să avem această discuţie luni seară, 19 octombrie, de la ora 17:00 la CJI (Bdul Elisabeta nr.32, etaj 1). Vă aştept la o întâlnire informală, să povestim despre curs, scris şi desigur, jurnalism narativ.

Vă rog să vă confirmaţi prezenţa, până luni dimineaţa la 10:00, printr-un e-mail la ascrie@gmail. com.

Călătorie cu oprire între staţii

Mihaela Iancu a lucrat la acest articol astă iarnă şi primăvară, în timpul ultimului curs de jurnalism narativ pe care l-am predat la CJI. Povestea este despre un Ticu, un şofer de troleu din Bucureşti, iar Mihaela foloseşte una dintre cursele lui de dimineaţă pentru o călătorie prin diverse momente din trecutul lui, care puse cap la cap l-au adus unde e azi.

Ce e minunat la munca Mihaelei – printre altele – e punctul de pornire. A citit într-un articol despre un troleu în care s-a auzit Nina Simone şi s-a dus la depou să-l caute pe omul “responsabil” cu aşa muzică în mijloacele de transport.

Citiţi pe Liternet despe omul pe care l-a găsit. La final, Mihaela împărtăşeşte şi câteva lecţii:

Mi-a fost greu să mă adun în scris, nu găseam structura şi a venit abia în clipa în care am ştiut cine este Ticu în povestea pe care o spun eu. Abia când am priceput că nu pot avea pretenţia să-l epuizez ca om şi nici că deţin adevărul despre el. Trebuia să aleg o fărâmă şi să mi-o asum, cu interpretări cu tot. Am tăiat mult, am rescris mult (au fost patru drafturi chinuite), am avut secunde în care am simţit eliberarea, zile la rând în care am urât textul şi neputinţa mea de a-l creşte, ore în care am fost atât de geloasă pe fragmente din materialele colegilor mei care mă emoţionau :).

Am învăţat că limpezimea este o calitate importantă a unui text. Am căutat precizie şi acord cu ritmul personajului meu. Scrisul era căutarea asta şi dacă nu mi-aş fi asumat încercările de atunci, astăzi sigur l-aş fi rescris altfel – mai tăios şi mai dens – pentru că şi eu sunt puţin diferită.

Puţin despre atelierele de scriitură

Iniţial voiam să postez încă un text despre Islanda (şi cum a falimentat), scris în aceeaşi perioadă ca şi cel din Vanity Fair, dar The New Yorker n-a încărcat decât o descriere. Lecţia era că un text nu e niciodată scris până nu-l scrii (şi) tu. Diferenţele de ton şi abordare dintre Michael Lewis şi Ian Parker sunt palpabile şi chiar dacă VF şi New Yorker fac parte din acelaşi trust nu înseamnă că au aceiaşi cititori. În România auzi prea des spunându-se: “ah, păi X a apărut luna trecută în Y”. Dar asta e o poveste pentru mai târziu.

Rămânând totuşi la The New Yorker, vă recomand un text despre predat scriitură, mai precis despre cursurile şi programele academice de creative writing. E mai degrabă vorba de predat ficţiune aici, dar stilul de lucru în atelier e folosit şi la unele cursuri de jurnalism (mai ales în cele de scriitură de revistă).

La master am trecut printr-un astfel de curs şi a fost probabil modelul pe care l-am folosit – inconştient sau nu – în cursurile pe care le-am ţinut de la CJI. Probabil de aceea s-a şoptit ocazional că grupurile de acolo erau “secte”. O astfel de interacţiune preferă dialogul în locul prelegerii, iar învăţarea se face din interaţiunea cu cei din jur – da, un fel de terapie de grup. Întrebarea “se poate învăţa scrisul?” e elefantul care bântuie aceaste adunări, neaducând deobicei prea multe răspunsuri afirmative.

Cum funcţionează un astfel de atelier?

The workshop is a process, an unscripted performance space, a regime for forcing people to do two things that are fundamentally contrary to human nature: actually write stuff (as opposed to planning to write stuff very, very soon), and then sit there while strangers tear it apart. There is one person in the room, the instructor, who has (usually) published a poem. But workshop protocol requires the instructor to shepherd the discussion, not to lead it, and in any case the instructor is either a product of the same process—a person with an academic degree in creative writing—or a successful writer who has had no training as a teacher of anything, and who is probably grimly or jovially skeptical of the premise on which the whole enterprise is based: that creative writing is something that can be taught.

Grosul textului lui Louis Menand e despre programele americane de creative writing – ce funcţionează, ce nu, dacă izolează scriitorii sau dacă, dimpotrivă, îi ancorează în timpurile în care trăiesc etc. Finalul însă e universal. Concluzia – personală – a lui Menand e că atelierele de scriitură funcţionează – nu te învăţă neapărat cum să scrii, dar te învaţă că trebuie să scrii dacă asta îţi doreşti. Şi te învaţă că nu eşti singurul care se luptă cu incertitudini şi probleme:

[In] spite of all the reasons that they shouldn’t, workshops work. I wrote poetry in college, and I was in a lot of workshops. I was a pretty untalented poet, but I was in a class with some very talented ones, including Garrett Hongo, who later directed the creative-writing program at the University of Oregon, and Brenda Hillman, who teaches in the M.F.A. program at St. Mary’s College, in California. Our teacher was a kind of Southern California Beat named Dick Barnes, a sly and wonderful poet who also taught medieval and Renaissance literature, and who could present well the great stone face of the hard-to-please. I’m sure that our undergraduate exchanges were callow enough, but my friends and I lived for poetry. We read the little magazines—Kayak and Big Table and Lillabulero—and we thought that discovering a new poet or a new poem was the most exciting thing in the world. When you are nineteen years old, it can be.

Did I engage in self-observation and other acts of modernist reflexivity? Not much. Was I concerned about belonging to an outside contained on the inside? I don’t think it ever occurred to me. I just thought that this stuff mattered more than anything else, and being around other people who felt the same way, in a setting where all we were required to do was to talk about each other’s poems, seemed like a great place to be. I don’t think the workshops taught me too much about craft, but they did teach me about the importance of making things, not just reading things. You care about things that you make, and that makes it easier to care about things that other people make.

And if students, however inexperienced and ignorant they may be, care about the same things, they do learn from each other. I stopped writing poetry after I graduated, and I never published a poem—which places me with the majority of people who have taken a creative-writing class. But I’m sure that the experience of being caught up in this small and fragile enterprise, contemporary poetry, among other people who were caught up in it, too, affected choices I made in life long after I left college. I wouldn’t trade it for anything.

Scrisori îngălbenite

Mihaela a scris despre căutarea prietenului din copilărie. Interesant e punctul din care a pornit. Căutând idei pentru textul acesta, Mihaela a intrat în cutia cu amintiri. Din poveştile descoperite acolo a ales-o pe Andreea, prietena ei din şcoală, care emigrase cu familia în Canada. Nefiind cea mai tehnologică fată – asta o spune ea – Mihaela a început cu o vizită la apartamentul bunicilor Andreei.

Aflaţi din text ce s-a întâmplat mai departe.

==================================
SCRISORI ÎNGĂLBENITE

De Mihaela Năftănăilă
==================================

Stăteam turceşte în mijlocul camerei şi răsfoiam scrisorile de la Andreea, prietena mea cea mai bună din copilărie, care a emigrat în Canada. Le redescoperisem într-o cutie de suveniruri, după o noapte de februarie, petrecută acasă la ai mei.

Citeam şi cu fiecare rând parcurs, parcă nu mai aveam stare. În ultima vreme mă tot gândisem la Andreea: ce mai face, cum s-a schimbat, cum arată. Am văzut-o ultima oară acum zece ani, în 1999, când s-a întors în ţară să îşi viziteze bunicii. Împlinisem 17 ani şi mi-a adus prima mea trusă de farduri. Lăsase în urmă o fetiţă şi a găsit o domnişoară cu vreo 13 kilograme mai slabă, cu părul lung, colanţi negri, lucioşi şi sandale de Fonseca, roz fosforescent.

(…)

Restul pe Liternet.ro, alături de un mic dialog cu Mihaela.

Next Page →