Povestea mea în 6 cuvinte
Am făcut la cursul de joi un exerciţiu de concizie. Zilele astea voi citi primul draft al textelor personale scrise de cursanţii mei şi i-am rugat să-şi definească povestea în cât mai puţine cuvinte. În şase mai precis. Iată ce a ieşit. Exerciţii similar am mai făcut şi cu grupurile anterioare (aici şi aici în şase cuvinte; aici în 10 cuvinte).
Tea: Sora mea mi-ar putea fi fiică.
Maria: Cum am acceptat despărţirea părinţilor mei.
Oana: Dragoste şi ură cu strungăreaţa mea.
Roxana: Mama l-a iubit mai mult pe tata.
Mădălina: Semăn cu bunica mea. Amândouă uităm.
Dana: Cum am învăţat să nu disper.
Eugenia: Cum mă poate schimba secretul bunicii.
Paul: Ce s-a schimbat citind-o pe mama.
Sabrina: Tata descoperă că sunt fiica lui.
Curs de design editorial cu Ray Bobar
Până luni, 18 ianuarie, cei interesaţi de design pot aplica pentru cursul de design editorial pe care Ray Bobar îl va începe la Centrul pentru Jurnalism Independent, un dar pentru cine vrea să înveţe despre construcţia vizuală a unei reviste:
Cursul explorează designul grafic pe forme de întindere mare. În timp ce subiectele de discuţie vor fi revistele, abilităţile asimilate – crearea de secvenţe coerente de pagini, prezentarea tipurilor diferite de informaţie în acelaşi context, crearea de identitate de brand pentru publicaţii – se aplică și altor direcţii de lucru în design: rapoarte anuale, documente de business, ziare, broşuri, cărţi, publicaţii electronice și alte tipuri de documente cu mai multe pagini.
Cineva îmi spunea odată despre Ray că vorbeşte despre fonturi ca despre nişte bomboane de ciocolată. Aşa e. Dar la fel vorbeşte şi despre griduri, spaţiere, ilustrarea unui material, ş.a.m.d. E rar să poţi sta câteva săptămâni în preajma unui om care îşi ia munca atât de în serios – poate asta ar fi cea mai importantă lecţie pe care aţi putea s-o învăţaţi de la el.
Mai multe despre curs, aflaţi aici. Portofoliul lui Ray e aici. Şi câteva deschideri de materiale pe care le-a făcut Ray pentru Esquire (am scris acest post după ce l-am văzut vorbind; seara conferinţei lui e seara când s-a născut ideea de a face Decât o Revistă).
Curs de jurnalism narativ din ian. 2010
În ianuarie voi relua cursul de jurnalism narativ la Centru pentru Jurnalism Independent. Detalii găsiţi în anunţul CJI şi – mai ales – în documentul de descriere. Vă sfătuiesc să-l citiţi cu atenţie.
Fac o precizare esenţială: e un curs de jurnalism, nu unul de scriere creativă. Cuvântul “narativ” din titlu sună tentant, dar e subordonat cuvântului jurnalism. Asta nu înseamnă că trebuie să lucraţi în presă, nici pomeneală, dar trebuie să înţelegeţi că vom discuta şi scrie despre lucruri adevărate, verificabile şi documentabile.
Alte detalii din anunţul CJI:
Cursul se va desfasura la sediul CJI in zilele de joi, de la 17.30 la 20.30, pe parcursul a 11 sedinte saptamanale. Taxa de participare este de 400 RON si se poate achita in maxim 6 rate, incepand cu prima sedinta a cursului.
Pentru inscriere va rugam trimiteti un CV, o scrisoare de intentie, un articol (nu scris de voi) pe care il considerati model de scriitura si doua idei pe care doriti sa le abordati, motivandu-va alegerea. Deadline-ul este 18 decembrie, ora 16:00. Trainerul va selecta 10 participanti.
Dacă mai aveţi întrebări – şi descrierea de curs nu vă lămureşte – folosiţi secţiunea de comments. Dacă sunteţi curioşi ce au învăţat cei care au trecut prin acest curs înaintea voastră, citiţi secţiunea “Ce-am învăţat”.
UPDATE: Georgiana Ilie şi Ani Sandu au făcut acest curs în 2008. Le-am rugat să scrie ce a însemnat pentru ele. (Pe Jo şi Ani le-aţi putut citi printre altele în Esquire, Tabu, Marie Claire sau Decât o Revistă).
JO: Cursul de jurnalism narativ a fost locul în care am învăţat că jurnalism înseamnă, cel mai mult, muncă. Nu inspiraţie, nu străfulgerări de geniu, nu întoarceri iscusite de frază. Jurnalism înseamnă să ieşi pe teren, să vorbeşti cu oameni, să citeşti şi să te documentezi până când visezi numai subiectul la care lucrezi şi, când partea aceasta s-a încheiat, să fii pregătit să scrii pentru cel care nu ştie nimic. Apoi să rescrii de vreo patru ori. Pentru că nu e nimic întâmplător în procesul prin care o idee devine un articolul publicabil. Totul e rezultatul unei rigori profesionale pe care o stăpâneşti mai bine pe măsură ce o exersezi. La curs am scăpat de mai toate ideile boeme pe care le aveam despre munca de reporter şi le-am înlocuit cu o metodă practică pe care aspir să o respect tot mai mult pe măsură ce continuu să învăţ să fiu jurnalist.
ANI: Cursul de jurnalism narativ de la CJI e un amestec de workshop de scriitură şi şcoală de jurnalism, ideal pentru cei ce vor să spună poveşti în amănunt. Nu exagerez descriindu-l drept o bucurie şi un boost de optimism. Din grupa mea, toţi ne-am molipsit de la entuziasmul lui Cristi şi ne-am trezit mai dornici de scris şi mai productivi. Ce am descoperit după e că acesta e doar începutul. Cursul e de fapt o „Introducere în jurnalismul narativ”. Îţi dă câteva unelte şi indicaţii, dar de tine depinde dacă vei continua să sapi pe cont propriu după poveşti şi modalităţi noi de a le spune corect şi creativ.
Ce vreţi de la cursul de jurnalism narativ?
Am fost întrebat adesea în ultimele luni dacă voi relua cursul de jurnalism narativ pe care l-am ţinut la Centrul pentru Jurnalism Independent.
Nu va avea loc în această toamnă, dar mă gândesc să-l reiau la începutul anului.
Aş vrea însă să ştiu cine şi de ce vrea să facă acest curs. Ce v-a stârnit interesul şi ce speraţi să învăţaţi. Aş vrea să discutăm faţă în faţă despre asta – să vă spun ce am făcut până acum, cum ar arăta programa şi să vedem dacă suntem pe aceeaşi lungime de undă.
Putem să avem această discuţie luni seară, 19 octombrie, de la ora 17:00 la CJI (Bdul Elisabeta nr.32, etaj 1). Vă aştept la o întâlnire informală, să povestim despre curs, scris şi desigur, jurnalism narativ.
Vă rog să vă confirmaţi prezenţa, până luni dimineaţa la 10:00, printr-un e-mail la ascrie@gmail. com.
Călătorie cu oprire între staţii
Mihaela Iancu a lucrat la acest articol astă iarnă şi primăvară, în timpul ultimului curs de jurnalism narativ pe care l-am predat la CJI. Povestea este despre un Ticu, un şofer de troleu din Bucureşti, iar Mihaela foloseşte una dintre cursele lui de dimineaţă pentru o călătorie prin diverse momente din trecutul lui, care puse cap la cap l-au adus unde e azi.
Ce e minunat la munca Mihaelei – printre altele – e punctul de pornire. A citit într-un articol despre un troleu în care s-a auzit Nina Simone şi s-a dus la depou să-l caute pe omul “responsabil” cu aşa muzică în mijloacele de transport.
Citiţi pe Liternet despe omul pe care l-a găsit. La final, Mihaela împărtăşeşte şi câteva lecţii:
Mi-a fost greu să mă adun în scris, nu găseam structura şi a venit abia în clipa în care am ştiut cine este Ticu în povestea pe care o spun eu. Abia când am priceput că nu pot avea pretenţia să-l epuizez ca om şi nici că deţin adevărul despre el. Trebuia să aleg o fărâmă şi să mi-o asum, cu interpretări cu tot. Am tăiat mult, am rescris mult (au fost patru drafturi chinuite), am avut secunde în care am simţit eliberarea, zile la rând în care am urât textul şi neputinţa mea de a-l creşte, ore în care am fost atât de geloasă pe fragmente din materialele colegilor mei care mă emoţionau :).
Am învăţat că limpezimea este o calitate importantă a unui text. Am căutat precizie şi acord cu ritmul personajului meu. Scrisul era căutarea asta şi dacă nu mi-aş fi asumat încercările de atunci, astăzi sigur l-aş fi rescris altfel – mai tăios şi mai dens – pentru că şi eu sunt puţin diferită.
Puţin despre atelierele de scriitură
Iniţial voiam să postez încă un text despre Islanda (şi cum a falimentat), scris în aceeaşi perioadă ca şi cel din Vanity Fair, dar The New Yorker n-a încărcat decât o descriere. Lecţia era că un text nu e niciodată scris până nu-l scrii (şi) tu. Diferenţele de ton şi abordare dintre Michael Lewis şi Ian Parker sunt palpabile şi chiar dacă VF şi New Yorker fac parte din acelaşi trust nu înseamnă că au aceiaşi cititori. În România auzi prea des spunându-se: “ah, păi X a apărut luna trecută în Y”. Dar asta e o poveste pentru mai târziu.
Rămânând totuşi la The New Yorker, vă recomand un text despre predat scriitură, mai precis despre cursurile şi programele academice de creative writing. E mai degrabă vorba de predat ficţiune aici, dar stilul de lucru în atelier e folosit şi la unele cursuri de jurnalism (mai ales în cele de scriitură de revistă).
La master am trecut printr-un astfel de curs şi a fost probabil modelul pe care l-am folosit – inconştient sau nu – în cursurile pe care le-am ţinut de la CJI. Probabil de aceea s-a şoptit ocazional că grupurile de acolo erau “secte”. O astfel de interacţiune preferă dialogul în locul prelegerii, iar învăţarea se face din interaţiunea cu cei din jur – da, un fel de terapie de grup. Întrebarea “se poate învăţa scrisul?” e elefantul care bântuie aceaste adunări, neaducând deobicei prea multe răspunsuri afirmative.
Cum funcţionează un astfel de atelier?
The workshop is a process, an unscripted performance space, a regime for forcing people to do two things that are fundamentally contrary to human nature: actually write stuff (as opposed to planning to write stuff very, very soon), and then sit there while strangers tear it apart. There is one person in the room, the instructor, who has (usually) published a poem. But workshop protocol requires the instructor to shepherd the discussion, not to lead it, and in any case the instructor is either a product of the same process—a person with an academic degree in creative writing—or a successful writer who has had no training as a teacher of anything, and who is probably grimly or jovially skeptical of the premise on which the whole enterprise is based: that creative writing is something that can be taught.
Grosul textului lui Louis Menand e despre programele americane de creative writing – ce funcţionează, ce nu, dacă izolează scriitorii sau dacă, dimpotrivă, îi ancorează în timpurile în care trăiesc etc. Finalul însă e universal. Concluzia – personală – a lui Menand e că atelierele de scriitură funcţionează – nu te învăţă neapărat cum să scrii, dar te învaţă că trebuie să scrii dacă asta îţi doreşti. Şi te învaţă că nu eşti singurul care se luptă cu incertitudini şi probleme:
[In] spite of all the reasons that they shouldn’t, workshops work. I wrote poetry in college, and I was in a lot of workshops. I was a pretty untalented poet, but I was in a class with some very talented ones, including Garrett Hongo, who later directed the creative-writing program at the University of Oregon, and Brenda Hillman, who teaches in the M.F.A. program at St. Mary’s College, in California. Our teacher was a kind of Southern California Beat named Dick Barnes, a sly and wonderful poet who also taught medieval and Renaissance literature, and who could present well the great stone face of the hard-to-please. I’m sure that our undergraduate exchanges were callow enough, but my friends and I lived for poetry. We read the little magazines—Kayak and Big Table and Lillabulero—and we thought that discovering a new poet or a new poem was the most exciting thing in the world. When you are nineteen years old, it can be.
Did I engage in self-observation and other acts of modernist reflexivity? Not much. Was I concerned about belonging to an outside contained on the inside? I don’t think it ever occurred to me. I just thought that this stuff mattered more than anything else, and being around other people who felt the same way, in a setting where all we were required to do was to talk about each other’s poems, seemed like a great place to be. I don’t think the workshops taught me too much about craft, but they did teach me about the importance of making things, not just reading things. You care about things that you make, and that makes it easier to care about things that other people make.
And if students, however inexperienced and ignorant they may be, care about the same things, they do learn from each other. I stopped writing poetry after I graduated, and I never published a poem—which places me with the majority of people who have taken a creative-writing class. But I’m sure that the experience of being caught up in this small and fragile enterprise, contemporary poetry, among other people who were caught up in it, too, affected choices I made in life long after I left college. I wouldn’t trade it for anything.
Scrisori îngălbenite
Mihaela a scris despre căutarea prietenului din copilărie. Interesant e punctul din care a pornit. Căutând idei pentru textul acesta, Mihaela a intrat în cutia cu amintiri. Din poveştile descoperite acolo a ales-o pe Andreea, prietena ei din şcoală, care emigrase cu familia în Canada. Nefiind cea mai tehnologică fată – asta o spune ea – Mihaela a început cu o vizită la apartamentul bunicilor Andreei.
Aflaţi din text ce s-a întâmplat mai departe.
==================================
SCRISORI ÎNGĂLBENITE
De Mihaela Năftănăilă
==================================
Stăteam turceşte în mijlocul camerei şi răsfoiam scrisorile de la Andreea, prietena mea cea mai bună din copilărie, care a emigrat în Canada. Le redescoperisem într-o cutie de suveniruri, după o noapte de februarie, petrecută acasă la ai mei.
Citeam şi cu fiecare rând parcurs, parcă nu mai aveam stare. În ultima vreme mă tot gândisem la Andreea: ce mai face, cum s-a schimbat, cum arată. Am văzut-o ultima oară acum zece ani, în 1999, când s-a întors în ţară să îşi viziteze bunicii. Împlinisem 17 ani şi mi-a adus prima mea trusă de farduri. Lăsase în urmă o fetiţă şi a găsit o domnişoară cu vreo 13 kilograme mai slabă, cu părul lung, colanţi negri, lucioşi şi sandale de Fonseca, roz fosforescent.
(…)
Restul pe Liternet.ro, alături de un mic dialog cu Mihaela.
Lecţia de pian
Sandra Scarlat a scris un text disciplinat şi profund despre relația ei sinuoasă cu pianul, o relație care durează de mai mult de 20 de ani. E genul de text care se citește – și probabil se scrie – diferit în funcție de vârstă.
Știe și Sandra asta, și își asumă deciziile și eventualele nemulțumiri ale cititorilor: “Mie așa mi s-a părut firesc, desigur nu toată lumea va fi de acord. Poate aș fi putut da mai multe detalii, mai multe explicații. Probabil că dacă ar fi fost vorba de un alt personaj aș fi făcut-o.”
Citiți textul integral pe liternet.ro.
==================================
LECŢIA DE PIAN
De Sandra Scarlat
==================================
Prima lecţie de pian am luat-o când aveam patru ani, pe pianina “Doina” din lemn maroniu lăcuit din “camera mică” a apartamentului în care am crescut. Mama încă îi mai învaţă pe copii să cânte pe ea. A fost ideea ei să fac pian, pentru că oricum îl aveam în casă, dar şi pentru că se spune că dezvoltă atenţia distributivă a copiilor şi, pe termen lung, îi face mai deştepţi.
* Continuarea (plus un dialog cu Sandra) aici.
O zi de bărbat
Mi-a plăcut mult alegerea lui Matei pentru textul personal: nu e uşor să descrii o experienţă formativă, cum e prima relaţie serioasă, fără să cazi într-o capcană a inventarului. Sau fară să construieşti un tort de anecdote pe care apoi să te chinui să-l faci să stea în picioare servindu-l într-o tavă cu margini înalte.
Matei a ales o abordare nepretenţioasă: extraordinarul acelui moment din viaţa lui era rutina. Eu cred că a funcţionat.
La final e şi un scurt dialog cu Matei despre cum a construit acest text.
==================================
O ZI DE BĂRBAT
De Matei Schwartz
==================================
Deschid ochii. În faţa lor zace un televizor Sony, cam din aceeaşi generaţie cu cel pe care-l aveam la ai mei. Sunt pe jumătate dezvelit şi lăţit pe tot patul din dormitorul ei. Pipăi neliniştit podeaua după telefonul mobil: 12:30. Târziu. Mă ridic ca electrocutat şi intru într-o secundă în baie, unde îmi admir în oglindă ochii mijiţi, mustăcioara de tânăr puber, crescută deasupra buzelor pline, şi părul şaten, tuns inegal. Abia trezit din somn, n-ai zice că am vârsta legală pentru a trăi în concubinaj.
De patru ani, dintotdeauna
Încă un text din seria eseurilor personale scrise în cadrul cursului de jurnalism narativ, ediţia iarnă-primăvaraă ‘09.
Mi-a plăcut textul Sintiei de la prima variantă. Avea o siguranţă rară pentru un prim draft, atât de rară încât am întrebat-o pe Sintia dacă a lucrat după o schemă. Nu, mi-a spus. Ţin povestea asta în mine de patru ani de zile şi mi-am spus-o în minte de mii de ori. A fost uşor s-o aştern.
Mulţi dintre noi avem poveşti care ne “bântuie” – fie vesele, fie triste. Cred că cel mai bine ar fi să le descărcăm şi să le spunem – mai ales dacă rezultatul are urgenţa celui pe care-l veţi citi.
La final e şi un scurt dialog cu Sintia despre cum a construit acest text.
==================================
DE PATRU ANI, DINTOTDEAUNA
De Sintia Radu
==================================
Îmi place nasul lui. E drept. Al naibii de drept. Aşa cum mi l-am dorit mereu. Cum l-aş fi avut dacă nu aş fi aterizat cu faţa pe podea în copilărie. Dacă vom avea un copil, sper să îi semene. Şi nu doar la nas. Să îşi lustruiască pantofii până sclipesc în lumina becului ecologic, să îşi bandajeze telefonul cu folie alimentară ca să nu intre praf în el, să ia acasă orice vrăbiuţă care dă semne că ar şchiopăta sau să îşi spele maşina bine pe dedesubt că rugineşte.
L-am cunoscut acum patru ani. Nu sărbătorisem majoratul, dar credeam că ştiu totul despre dragoste şi visam să devin consilier matrominial ca să împărtăşesc din experienţa mea de viaţă. Avusesem vreo doi iubiţi online şi unul pe bune, un inginer în calculatoare care fugărise visul american până la New Jersey. Fuseserăm „un cuplu” două zile. De ciudă că a plecat, am acceptat să mă întâlnesc cu orice băiat pescuit de pe vreun site matrimonial: IT-şti pasionaţi de tehnologie, balerini şi maseuri, studenţi la teologie şi bucătari, frustraţi şi aroganţi, oricine mă făcea să uit necazul emigrat în State. Îmi petreceam ore în şir aranjându-mi ţinuta pentru următoarea întâlnire care dura doar câteva minute.