De ce mă ratez ca jurnalist

Despre cum e să fii un jurnalist şi un manager mediocru, despre modele de business şi o modestă proiecţie ideală pentru Decât o Revistă.

Sunt nopţi – şi nu sunt rare – în care stau cu ochii în tavan şi mă întreb dacă am vreo şansă să construiesc ce mi-am propus: o revistă generalistă, cumpătată, împachetată frumos şi relevantă în climatul cultural românesc. (Pentru cei care citesc presă americană, îmi imaginez un orfan român adoptat într-o relaţie dintre The New Yorker şi Wired).  Sunt nopţi în care ăsta e singurul gând. Nu mă gândesc la cine să scrie, sau la cum să ilustrăm un eseu, ci dacă ne-am apropiat, măcar puţin, de proiecţia ideală, care e mai puţin legată de conţinut şi mai mult legată de formă: perfecţionarea unui proces de lucru, eficientizarea unei organizaţii mici şi, desigur, găsirea unui model de business.

În anii ’90, când eram în liceu şi scriam ca să impresionez fete, am făcut un ziar împreună cu Ciprian Morar (astăzi un antreprenor de succes), ziar pe care-l vindeam săptămânal în curtea şcolii cu 300 de lei. (Era 1996). Conţinutul era produs în weekend de mine şi de câţiva colaboratori cărora le plăcea să scrie. Cipri stătea nopţile să facă layout şi o mini-tipografie locală – eram în Târgu Mureş – multiplica 100 de exemplare a câte două-trei coli A4, pe care le adesea le îndoiam împreună cu ai mei, duminică seară. Nu cred că mama a preferat vreodată îndoitul croşetatului, dar n-avea de ales.

Nu ştiu ce se întâmpla cu banii pe care îi strângeam – cel mai probabil ne cumpăram cornurile cu iaurt din pauza mare -, pentru că n-am avut niciodată o relaţie prea bună cu ei. Mai târziu, în facultate, am construit împreună cu Adrian Lungu, care e îmi e azi coleg la Decât o Revistă, un soi de pre-blog unde ne vărsam ofurile. Conţinutul era produs în weekend de mine şi de câţiva colaboratori cărora le plăcea să scrie (unii ajunşi jurnalişti minunaţi azi) şi tot eu încărcam săptămânal textele produse. N-am produs niciodată niciun leu, ba chiar am cheltuit ceva când ne-am făcut tricouri pe care le purtam la serile de rockereală marţi în Fire sau pe care le dădeam cadou formaţiilor care păreau că întrupează viziunea pe care o aveam asupra României de atunci.

Ce vreau să spun e că gena mea antreprenorială pare la fel de inspirată ca alegerile de antrenor pe care le face Gigi Becali la Steaua. Când am început Decât o Revistă, acum aproape trei ani, nu mă gândeam că va fi nevoie de ea.

***

În 2003 am plecat la un master în America şi după ce l-am terminat am rămas încă doi ani acolo să lucrez. Am învăţat în anii ăştia ce nu ştiam în liceu şi în facultate – ce fel de jurnalism vreau să fac, cum să-l fac relevant şi interesant şi, mai important în cazul meu, cum să-l fac după nişte reguli şi standarde ideale. Am şi un decalog în acest sens – nu e al meu dar am lucrat pentru cu oamenii care l-au scris şi cred în el cu tărie. Recent, la o bere, câţiva colegi jurnalişti din România – oameni importanţi şi relevanţi – mi-au spus că unele puncte sunt naive. Eu cred că în orice faci e bine dacă standardele par imposibil de atins – e un mod de a te păzi de mediocritatea lui “merge şi aşa”, un stil de jurnalism pe care îl vedeţi în mai toată presa românească.

Nu curgea nicidecum lapte şi miere în SUA. Nu era nici pe departe meritocraţia pe care o visăm cu toţii – un editor de la New York Times mi-a spus că va angaja întotdeauna un absolvent de la Harvard înaintea unuia de la o şcoală de stat; un editor de revistă mi-a spus că e greu să primeşti un contract dacă nu eşti la petrecerile potrivite; unul dintre ultimii mei editori direcţi mi-a refuzat în 2006 trei propuneri de a scrie despre un nou fenomen numit YouTube, pentru că i se părea irelevant şi prostesc. (Altul n-a vrut să publice o poză cu o pisică pentru că părea “lascivă”.)

Bănuiam ce mă aşteaptă în România şi când m-am întors în 2007 am făcut-o cu dorinţa de a scrie, nu a construi. (Deşi visam la un This American Life local.)  Nici americanii nu vorbeau atât de mult despre nevoia creării unor modele de business alternative, despre supravieţuirea jurnalismului şi alte asemenea pe atunci – altfel m-aş fi prins ce mă aşteaptă.

În nici şase luni mi-am dat seama cum decurge viaţa de zi cu zi în trusturile de presă din România. Două angajate ale unei reviste pentru femei (Tabu) mi s-au lăudat că două săptămâni beau cafele şi apoi, în ultima săptămâna, stau până în creierii nopţii la birou şi scriu revista. Un superior de la Esquire a vrut să inventăm scrisori de la cititori în primul număr, iar apoi, o bună perioadă de vreme, încerca să schimbe citatele personajelor din texte pentru că “nu sună bine”. M-am apucat să predau şi reporterii pe care îi aveam la curs îmi povesteau cum şefii lor (de la Adevărul, Jurnalul, EVZ etc.) le modificau de exemplu numărul de răniţi dintr-un accident, pentru că o cifră mai mare era mai puternică. Cei care erau încă studenţi la jurnalism îmi spuneau că profesorii repetă întruna că în redacţii nimeni nu le va cere să gândească, aşa că era în interesul lor să devină roboţi.

Ce m-am străduit să le explic tuturor – unii m-au înjurat printre dinţi sau cu toată gura – e că alegerea de a continua în această meserie sau într-o anumită companie le aparţinea. Ba mai mult, trebuia să accepte un adevăr pe care nici astăzi unii jurnalişti – tineri sau nu – nu vor să-l accepte: trustului/companiei nu-i pasă de tine. Nu te va proteja, nu te va creşte şi cu siguranţă nu te va ajuta să produci calitatea despre care ai citit în cărţi sau pe care o vezi în materialele premiate la concursurile internaţionale. Am căzut şi eu oarecum în această capcană când m-am dus să lucrez la Tabu, hotărât să nu mă mai implic în toată revista cum făcusem la Esquire, ca să nu înnebunesc văzând relaţiile incestuoase dintre editorial şi publicitate. După şase luni, spaţiul pe care trebuia să-l umplu s-a micşorat, banii pentru colaboratori au dispărut şi promisiunile n-au mai valorat nimic.

Robert Krulwich, unul dintre prezentatorii Radiolab, spune povestea asta mult mai bine în discursul ţinut anul trecut absolvenţilor de la Berkley. David Simon, omul care a făcut The Wire şi Treme, a scris-o şi mai clar: “A Newspaper Can’t Love You Back“. Înlocuiţi newspaper cu orice tip de presă (sau alte industrii).

Am spus toată povestea asta din două motive: primul e ca să înţelegeţi cum am ajuns eu, un reporter şi un editor mediocru, să decid că nu are rost să construiesc din interiorul sistemului, chiar dacă genele mele de business erau mai adormite decât majoritatea oficialităţilor locale.  Al doilea e pentru că în discuţia recentă avută la bere cu jurnaliştii importanţi şi relevanţi s-a ajuns la următoarea dilemă: cine e responsabil să creeze un model de business care să susţină un produs de calitate (indiferent de formatul de livrare)? Jurnalistul/producătorul de conţinut? Sau oamenii de afaceri?

***

Probabil intuiţi răspunsul meu şi îmi permit să mă întorc la Krulwich, care o spune mai frumos:

Suppose, instead of waiting for a job offer from the New Yorker, suppose next month, you go to your living room, sit down, and just do what you love to do. If you write, you write. You write a blog. If you shoot, find a friend, someone you know and like, and the two of you write a script. You make something. No one will pay you. No one will care. No one will notice, except of course you and the people you’re doing it with. But then you publish, you put it on line, which these days is totally doable, and then… you do it again.

Now I understand that if you’re married, or have a kid, you can’t not make money. And I know that it is not fun, it’s the opposite of fun, to juggle rent payments with car payments, to fudge medical bills, to play roulette with your credit cards, to have bills that must be paid month after month after month, that don’t go down, and I know about friends and siblings who didn’t go crazy, who didn’t try to become professional storytellers, who became normal things, like sales people, and doctors and teachers  and are now moving into homes, buying real furniture and making you feel like you are slipping backwards in the world for the sin of  following a dream. I know about that.

But let me tell you what I’ve also seen.

Am făcut Decât o Revistă din cauza acestui also de mai sus. Când s-a născut ideea nu aveam nimic de pierdut (de fapt, am adăugat kilograme şi stres), iar revistele din România păreau că intră într-un soi de comă. Asta era acum trei ani. De atunci, unele au murit, altele sunt în comă şi astăzi, iar majoritatea nu pare că se va trezi vreodată. Pentru noi, acest also însemna o publicaţie al cărui scop principal era grija faţă de conţinut – nu trebuia să-ţi placă totul, dar  trebuia să fie făcut cu grijă. Însemna să nu concurăm cu internetul – o mitralieră infinită de fotografii cu pisici şi tweeturi despre morţile dictatorilor şi artiştilor, ci să oferim o dată pe trimestru conţinut de profunzime care îndeamnă la introspecţie. Însemna să nu vindem conţinutul companiilor şi să nu păcălim cititorii deghizând mesajele brandurilor în articole, doar pentru că “oricum nu ştie nimeni”, frază pe care am auzit-o de prea multe ori. Însemna jurnalism documentat atent, scris atent şi editat ca să aibă sens. Nu visam perfecţiune, nici succes imediat, ci mai degrabă încercam să facem ceva, pentru că pe unde lucram nu mai avea niciun sens să încercăm.

Primul număr – şi trebuia să fie doar unul – era aşadar atât o creaţie originală, cât şi un soi de protest, dar unul ilustrat de o opţiune.

***

Dar să ne întoarcem de unde am pornit. Să revenim la proiecţia ideală.

Acum vreun an jumate, Cipri, cu care făcusem revista liceului şi care a văzut de atunci mai multe ţări decât avem judeţe în România, m-a întrebat nonşalant când aveam de gând să renunţ la hobby-ul meu cu revista şi să mă apuc de ceva serios. M-a durut remarca lui pentru că mi se părea că dacă mă cunoaşte ar trebui să înţeleagă că nu e un hobby, că e ce îmi doresc să fac, că e un produs de care se bucură câteva mii de cititori şi că e o formă de a spune poveşti care pot să ne transforme. (Despre puterea transformaţională a poveştilor, în alt episod; în mare, cam despre asta e vorba.). Explicaţiile contau însă doar pentru editorul şi scriitorul din mine. Pentru Cipri, care semna contracte mari şi avea peste 30 de angajaţi, DoR era clar un hobby: nu făcea bani, era dependentă de oameni dispuşi să lucreze pe gratis şi nu părea deloc aproape de soluţia câştigătoare financiar. Şi, foarte important, mai ales în aceşti ani de criză, era făcută în România, unde, mulţi cred că n-are rost să încerci nimic.

Soluţia câştigătoare financiar n-am găsit-o nici azi, dar încă o căutăm. Proiecţia ideală, cel puţin versiunea modestă, 1.0, e a unei reviste care nu pierde bani. (V-am spus că gena mea antreprenorială l-ar fi făcut pe Darwin să-mi plângă de milă.) Fiind publicată de un ONG, DoR oricum nu are ca scop profitul, dar ar trebui să poată să-şi plătească colaboratorii şi să construiască în jurul ei o comunitate de susţinători (abonaţi, cumpărători de produse, sponsori etc).

Sunt o serie de explicaţii pentru care n-am ajuns încă acolo şi una dintre ele e cu siguranţă propria mea incompetenţă. Dar sunt şi unele mai pragmatice, pe care poate ar fi util să le ştiţi.

***

Ne-am imaginat un model în care vânzările revistei pot acoperi costurile de tipar. Matematic, e corect. Media tipărită e construită tradiţional pe un model în care veniturile din vânzare sunt aproape irelevante faţă de ce aduce publicitatea, un sistem care suferă şi pe care voiam să-l evităm, pentru că nu te poţi baza pe publicitate (o să vedeţi). De aceea şi preţul de copertă, 25 de lei, pe care conţinutul îl merită din plin. Ce n-am anticipat e că distribuitorii vor lua între 30 şi 50 la sută din preţul de copertă şi – mai important – nu vor plăti niciodată la timp. Dacă cumperi DoR de la un distribuitor, banii ăia ajung la noi peste 4 luni; dacă avem noroc. Mai degrabă vin după 6-9 luni. De aceea am început să rugăm cititorii noştri să se aboneze: primim mai mulţi bani, pe loc, deci putem să conturăm o idee mai clară de cum arată viitorul. Reticenţa la ideea de abonament, frica de Poşta Română fac acest demers dificil.

Am sperat de asemenea că veniturile din vânzarea revistei vor fi suplinite de publicitate. Aici e o discuţie lungă, dar voi încerca să fiu concis. Pe scurt şi generalizând: agenţiile de media, clienţii şi uneori şi agenţiile de PR sau publicitate nu înţeleg cum ar  trebui să funcţioneze jurnalismul, cu atât mai puţin cel pe care vrem să-l facem noi. Nu înţeleg relaţia corectă dintre un brand şi o publicaţie şi necesitatea unei separări dintre editorial şi publicitate. De creativitate în execuţie sau concepte nu mai vorbesc – se întâmplă rar şi adesea în ciuda a ceea ce-şi doreşte clientul să plătească (adică repede, ieftin şi bine, ceea ce nu există). Cei mai mulţi vor să scrii despre ei şi să le plasezi produsele, poate chiar să vii cu pagini peste pagini de propuneri despre cum ai putea s-o faci. (Propuneri la care ei nu prea răspund.) E un cerc vicios aici, pentru că managerii de presă şi oamenii de vânzări – cel puţin la revistele comerciale – şi-au vândut propriul conţinut şi propria integritate până când n-a mai rămas nimic.

De aceea, să ceri ad-uri creative, sincere şi separate de conţinutul editorial – aşa cum ne dorim noi – te face să pari nebun. N-am vrut nici să lucrăm cu oameni de vânzări cu experienţă în media, pentru că au toate obiceiurile proaste gata formate – de exemplu, li se pare normal să ceară reducere la tariful de pagină şi apoi, din ce a rămas, să-ţi sugereze să dai înapoi o mică şpagă agenţiei pentru că ţi-a adus nişte bani de la un client.

Desigur, am încercat şi alte lucruri – evenimente, construit conţinut pentru alte organizaţii, produse, granturi pentru articole, 2%, donaţii etc. Unele au funcţionat, altele mai puţin. Desigur, se mai pot face mult mai multe alte lucruri, pentru care n-am avut încă resurse sau care s-au împiedicat de propriile noastre limite – un site mai activ, aplicaţii pentru telefoane şi tablete etc. Visăm din când în când şi la un business developer şi un community developer alături de care să inventăm modelul, dar apoi ne dăm seama că n-am avea din ce să-i plătim. Cerc vicios. (E important de spus că nu vrem să facem compromisurile pe care le fac alte instituţii de media pentru a supravieţui. Mai bine închidem şi ne mutăm în Austria să administrăm o cabană decât să ne compromitem jurnalismul.)

Pe scurt, cheltuielile administrative şi costurile de producţie nu mai sunt o problemă, dar proiecţia ideală, aşa la scară mică cum e ea, n-am atins-o încă şi de aceea sunt multe nopţi în care mă uit la tavan şi mă gândesc dacă măcar s-ar califica ca un eşec spectaculos această nereuşită.

***

Ştiu că nu poate ţine la infinit modelul cu conţinut produs voluntar, mai ales când vrei să faci jurnalism dificil, care necesită o groază de timp şi de energie. Un gen de jurnalism care, luaţi aminte, îşi găseşte modalităţi creative de supravieţuire în alte culturi.  Acolo invenţiile acestor modele au fost mai simple pentru că suficient public înţelege rolul presei de calitate (indiferent de format) – şi în consecinţă plăteşte, se abonează, donează etc.; pentru că suficienţi manageri ştiu să menţină o graniţă între conţinut editorial şi publicitate; pentru că există oameni de afaceri care înţeleg că jurnalismul e un produs aparte şi dacă vrei să vinzi calitate, trebuie să menţii un standard şi să fii al naibii de creativ – sau de scump – dacă vrei să nu pierzi bani.

Un cover story în New York Times Magazine poate costa şi 100.000 de dolari. Nu există niciun dubiu că oamenii îl citesc, chiar dacă e lung şi dificil – o fac chiar şi pe telefon. Există însă întrebarea cum îl poţi plăti şi mulţi caută modele (aţi văzut, sper, The Atavist sau Byliner sau ProPublica sau Spot.us).

În România nu vom ajunge niciodată la astfel de sume. (Aici aş putea scoate un material foarte bun de la un reporter dacă aş avea un buget de 1.500 de lei pentru el/ea – pare puţin, aşa că dacă vreţi să fiţi un mecena, daţi un semn.) Nu vom ajunge nici la aceeaşi masă de cititori – asta şi pentru că nu avem o cultură media în această ţară, încă majoritar lipită de televiziunile de ştiri. Nu vom avea nici măcar un acord în breaslă că e nevoie şi de genul de jurnalism de profunzime pe care îl promovăm în DoR – nu o dată ni s-a întâmplat să fim criticaţi de alţi reporteri pentru că am câştigat premii cu texte lungi, care nu sunt justiţiare şi care n-au condei.

De model de business pentru jurnalism independent, ce să mai vorbim.

Am stat de vorbă cu mulţi oameni de business inteligenţi în aceşti doi ani. Aproape niciunul dintre ei nu înţelege cum se face jurnalism de calitate (lipsa de cultură media de care vă vorbeam) şi că nu există un model care poate fi aplicat ca totul să fie roz. Modelul trebuie inventat. Ştiu asta şi o serie de tineri care au ieşit în ultimii doi-trei ani din sistem (sau care n-au intrat niciodată) şi încearcă să construiască ceva. Altceva. Altfel. E trist că uneori asta înseamnă că îşi opresc creşterea profesională ca să fie mediocri şi în antreprenoriat.

Mă întorc la dilema ivită la masa cu jurnaliştii importanţi şi relevanţi. Toţi au identificat corect că e loc imens pe piaţă pentru conţinut de calitate (definiţia acestui cuvânt e altă discuţie). Că, într-adevăr, e de văzut dacă publicul ar şi plăti. Întrebarea şi mai interesantă e cine e responsabil să încerce să umple golurile de pe piaţă? Consensul lor – şi unii lucrează de 10 ani sau chiar mai mult în presă – părea să fie că altcineva trebuie să construiască barca. Noi, jurnaliştii, vom vâsli.

Eu nu cred asta.

Cred că supravieţuirea jurnalismului e şi responsabilitatea reporterilor şi editorilor, chiar dacă unii dintre ei vor renunţa la teren şi la visele de a scrie texte măreţe, de a face documentare senzaţionale şi site-uri cu comunităţi de sute de mii de cititori, doar ca să eşueze ca vânători de modele sustenabile. Sper să nu fie şi cazul meu, şi de acea încă mai urmăresc proiecţia ideală pe tavan în nopţile în care nu pot să dorm.

Comments

49 Responses to “De ce mă ratez ca jurnalist”

  1. NetuLiber on February 29th, 2012 1:01 pm

    Catre ONG-ul vostru nu se pot redirectiona cei 2%? Par putini bani, dar daca se strang de la cateva mii, sumele pot fi frumusele.

  2. Cristi on February 29th, 2012 1:22 pm

    Ba da. Am făcut şi anul trecut o campanie şi vom face şi anul ăsta. Din ce s-a strâns anul trecut am putut plăti nişte deplasări, cum au fost cele pentru textul ăsta. Cred că au fost bine cheltuiţi :-)

  3. codrin on February 29th, 2012 1:39 pm

    frumos, insa e pacat sa reinventezi roata mereu, cand ea e deja inventata.sau apa calda, cum se mai zice. rabaturile mari si platile esalonate in rate sunt o constanta, nu o surpriza :) trebuia doar sa intrebi. de fapt, fiecare se foloseste de marfa ca de un credit de la banca, fiindca banca nu mai da credite :))

  4. Cristi on February 29th, 2012 1:43 pm

    Codrin – faptul că ştiam de ele nu înseamnă că trebuia să le şi accept. Cu riscul de a fi lăsat pe dinafară, desigur. Ar fi bine să nu trebuiască reinventată roată, dar mă tem că în unele cazuri e necesar. Sau măcar e un exerciţiu interesant. :-)

  5. Alex on February 29th, 2012 2:53 pm

    Salut,

    Impresia mea este că Internetul omoară încet dar sigur publicaţiile clasice, fiind un mediu de distribuţie instant şi cu costuri zero. În maxim 5 ani publicaţiile pe hârtie şi distribuite pe la chioşcuri nu vor mai exista.

    Tocmai ce am răsfoit un număr al revistei tale. Se vede că puneţi efort, se vede că vă pasă. Dar idea că (vizavi de abonare) numărul respectiv trebuie să-l aştept câteva zile de la apariţie şi că-l voi primi în funcţie de binevoinţa Poştei sau a vecinilor mei … sincer, este o piedică serioasă. Eu îmi comand frecvent cărţi pt Kindle de pe Amazon. Cu-n singur click downloadez aproape orice carte (publicată în Engleză) pentru un preţ apropiat de cel al revistei voastre.

    Ca model de business, pe termen lung ţi-aş sugera să te îndrepţi spre vânzarea de produse complementare. Este greu, ţinând cont că revista nu este targetată către o nişă. Deasemenea, când vine vorba de publicitate, renunţă complet la intermediari. Iar când te duci să discuţi direct cu firme, una este să spui „revista are 5000 cititori lunar” şi alta este să spui „revista are un demografic format din ~ 2000 de mămici până în 34 de ani, ~ 1000 de adolescenţi, ~ 1000 de antreprenori între 28 şi 35 ani, etc…” (nu spun că acesta este targetul vostru, e doar un exemplu).

    Ce vreau să spun este că ai nevoie de numere concrete pentru a vinde orice. Voi faceţi măsurători? Şi eu am un blog cu peste 10.000 de vizitatori per articol publicat. Şi este concentrat pe o nişă bine definită. Nu vând nimic, dar dacă aş vinde aş putea s-o fac foarte eficient.

    Apropo, sunt dezvoltator software de meserie şi sunt destul de familiar cu modelele de business online. Dacă vrei să mai discutăm dă-mi un ping.

  6. Decât un jurnalist care încearcă să facă decât jurnalism | Jurnal roz de cazarmă și nu numai on February 29th, 2012 3:50 pm

    [...] așa și pe dincolo!” sau că… diverse altele la fel de duioase, citiți, vă rog, acest text, al unui jurnalist care se chinuie de câțiva ani să-și respecte cu sfințenie meseria, prin [...]

  7. Iulian on February 29th, 2012 4:02 pm

    Eu cred ca DoR inoveaza doar modelul de suferinta al revistei. Exista in media publicatii care traiesc majoritar din distributia continutului, si foarte putin din publicitate. Bine sau prost facute, nedrepte sau gaunoase ele ar trebui apreciate pentru ca exista. Sunt portia de „altceva” decat TV din care poti sa te hranesti sau sa te otravesti. Este ceva din care esti liber sa discerni, sa alegi. Cu cat veti face mai multe din ceea ce fac astazi alte publicatii (distributie, publicitate) cu atat mai mult DoR va fi altceva deecat Drumul DoR. 30-50% la distributie, intarzieri la plata – toate sunt problemele cu care se confrunta si alte publicatii. Reclame creative? Aici deja cred ca incepeti sa-i schimbati pe altii in loc sa aveti grija de DoR si sa acceptati doar ceea ce va serveste crezului publicatiei. Ii veti schimba pe altii doar atunci cand ii veti face sa inteleaga suferinta voastra. Dorul DoR.

  8. Lotzi on February 29th, 2012 4:04 pm

    Ce ma surprinde cel mai mult este faptul ca te miri de ce nu iti merge o publicatie (care in sinea ei este o afacere) cand tu nu esti afacerist. Ma mira si mai mult faptul ca desi stii ca nu esti afacerist, nu esti dispus sa angajezi pe cineva care sa se ocupe de latura financiara, iar tu sa faci ce stii mai bine. Sa scrii.
    De aia s-a creat diviziunea in munca si nu te duci la dentist ca sa te tunzi. Fiecare este bun pe un domeniu, iar al tau nu este publicarea unei reviste, ci crearea de continut.
    Asa ca, dupa cum spun prietenii tai americani, “man up”, mai fa un sacrificiu financiar si angajeaza un editor bun care sa preacurveasca dupa banii, iar tu incearca sa nu mai pui pret pe ceea ce scrii si doar scrie. Caci cel mai mult din tot articolul m-a deranjat ideea cu continutul ce merita 25 de lei. Daca scrii continut caruia ii dai direct o valoare monetara, nu esti cu nimic ai prejos de cei pe care ii balacareai in articol pentru advertoriale.

  9. Cristina on February 29th, 2012 4:13 pm

    Ne poti da detalii in legatura cu directionarea celor 2%?
    As dori sa fac si eu asta pt voi.

  10. whiteadi on February 29th, 2012 4:18 pm

    cel mai mult imi place citatul din Krulwich dar si restul textului si prezinta multe probleme legate nu numai de crearea unui text de calitate si publicat/bil ci si legate de creatie si mercantilitate in general

    si de combinatia viata decenta – practicarea pasiunilor sau moartea lor ;)

    fain

  11. Andreea on February 29th, 2012 4:21 pm

    Cristi, as vrea sa redirectionez cei 2% catre voi. Unde gasesc detalii despre cum pot face asta? Multumesc.

  12. Mona Dîrțu on February 29th, 2012 4:27 pm

    Câte ore au trecut de când ai postat textul? Acum e ora 16:26 și sunt deja 158 de oameni – eu voi fi nr. 159 – care l-au recomandat pe Facebook. Știi să explici asta?

  13. Andreea on February 29th, 2012 4:31 pm

    Cristi, tot ce ai scris aici m-a cam durut. Lucrez de pe la 15 ani in presa, nu pentru ca nu stiu ce altceva sa fac, ci pentru ca nu pot si nici nu vreau. Bine, s-ar putea sa nu am incotro in curand…
    Tot ce ai scris aici e atat de real… Dar e doar 10% din ce se intampla in presa. Si e trist, cand stii ce vrei sa faci dar nu ai cu cine si…cu ce. Salutari.

  14. a on February 29th, 2012 4:40 pm
  15. NoActa on February 29th, 2012 5:23 pm

    Incompetenta altora te-a facut sa-ti descoperi propria incompetenta. Frumos, frumos! Pana la urma cu totii suntem supusi greselii si avem ce invata in fiecare zi. Succes cu proiectul!

  16. Rareș on February 29th, 2012 7:57 pm

    Cristi, întreaga economie este pe repede înainte. Toate modelele corporatiste românești (includ aici și firmele mici) cer performanțe record în timp minim. Orice medium e o afacere. Matematica nu are inimă, iar un public ținut voit atâția ani fără să primească o farfurie cu discernământ consumă repede și elimină repede. Consumatorul perfect. Cel care trage linie sub profituri doarme extrem de liniștit chiar dacă echipa lui a publicat un conținut oribil. Trebuie să respecte legea, atât. E (multă) nevoie de apariții ca DoR pentru ca oamenii de afaceri să-i înțeleagă normalitatea. Să-i perceapă potențialul. E greu. Nu imposibil.

  17. brightie on February 29th, 2012 8:17 pm

    Am citit tot articolul, doar ca să îmi câştig, sper, dreptul să întreb: decât o revistă al cărei nume conţine o greşeală gramaticală, nu mai bine doar o revistă?

    P.s. am citit articolul pentru că era recomandat de oameni a căror părere contează pentru mine şi fiindcă am învăţat acum vreo 13 ani că presa e o splendidă junglă în care survival of the slickest e legea.

  18. dia on February 29th, 2012 9:05 pm

    Frumos și trist, la naiba! E fix cum spui tu.

  19. Daca el gaseste, ne-am scos cu totii » Bogdana Butnar .ro on February 29th, 2012 9:20 pm

    [...] Lupsa a scris un articol foarte personal despre lupta de a tine Decat o Revista acolo unde este si m-am gandit ca merita mai [...]

  20. DE CE MĂ RATEZ CA JURNALIST de Cristian Lupsa | Feeder on February 29th, 2012 9:28 pm

    [...] complet pe blogul lui Cristian Lupsa Posturi similare:Cristi Lupsa: “Urmatorul va fi cel mai bun de pana acum” Acum aproape doi [...]

  21. andreea on February 29th, 2012 10:00 pm

    i’m in! cu ce te pot ajuta? :)

  22. johan on February 29th, 2012 11:10 pm

    Cristi, am fost si eu acolo, in lumea asta tortionata.
    nu e singura breasla viciata. toata media e plina, publicitatea e o cocina cu garduri roz, asa ca trage dupa ea tot media.
    problema se vede in media, e locul in care se scalda creativitatea oamenilor care traiesc in oras. daca ramanem fara loc de scaldat, atunci nu vom mai avea ce arata si de fapt nimic; da, doar noroiul; vom avea un centru vechi si atat, tot mai multi in bambu si marca nr 1, intr-o fuga constanta dupa mult, iar daca e bun, e doar pentru status symbol (dupa cum zicea o revista moarta demult de business life style), e doar din mirajul apartenentei sociale de tip “si eu…”

  23. Liviu Pop on February 29th, 2012 11:17 pm

    O posibilă alternativă de finanțare: http://www.kickstarter.com/

  24. Kivi on March 1st, 2012 12:47 am

    Eu am facut pasul si m-am abonat. Nu m-am mai abonat in viata mea la nici o publicatie, dar am facut-o acum. Am facut-o din simpatie, dar si pentru ca imi place revista pe care o scoateti pe piata. Trebuie sa recunosc totusi ca simpatia e cea care m-a imboldit mai tare.
    Imi place sa existe scriitura de calitate, si apoi imi dau seama ca daca raman doar cu placerea si nu contribui prin nimic la lucrul ala bun atunci el n-are cum sa supravietuiasca.
    E la fel ca in cazul in care imi spun ca imi place magazinul ala mic si simpatic de pe colt, imi place ideea ca el exista chiar daca nu i-am mai trecut pragul de jumatate de an, chiar daca n-am mai lasat nici un ban in casa lui de marcat. Si apoi ma mir dupa jumatate de an cand trec pe langa locul respectiv si vad ca au tras obloanele.
    Am inteles, greu ce-i drept, ca pentru a te bucura de un lucru bun trebuie sa contribui la a-l sustine, nu doar sa traiesti cu gandul ca ti-a placut.

  25. Vlady on March 1st, 2012 9:19 am

    Hey Cristi,

    3 idei am de impartasit, una care spune “se poate” si doua care mi-a venit in timp ce citeam, despre modelul de business:
    1. Cauta articolul de pe wikipedia despre Mondragon Corporation – uite-te la povestea de la inceput ;)
    2. Ar fi acceptabil pentru tine/voi ca cititorii sa contribuie la alegerea temelor despre care scrieti – avand spre exemplu un vot ca si abonati la revista, atunci cand alegeti temele pentru urmatorul numar? – nu neaparat un vot decisiv ci doar consultativ.
    3. Ati incercat sa rezolvati problema distributiei prin posta printr-un parteneriat cu o companie de curierat – contra publicitate / CSR. La volumele voastre ar trebui sa fie “peanuts” pentru ei si povestea din spate ar fi chiar interesanta.

    Spor in toate si dormi din cand in cand, se vor rezolva.

  26. Cristi on March 1st, 2012 9:30 am

    Of. Am răspuns de nenumărate ori la această întrebare în ultimii trei ani. Numele e o joacă. Georgiana Ilie a şi scris un articol despre “decât” în numărul #5. Poate fi citit aici: http://issuu.com/decatorevista/docs/dor5/130. Materialul are într-o casetă şi explicaţia numelui revistei.

  27. Cristi on March 1st, 2012 9:32 am

    Mona: Intelectual, da. Dar ar suna prea pretenţios ca s-o fac public. (Şi nu, răspunsul nu are legătură cu mine).

  28. Cristi on March 1st, 2012 9:32 am

    Andreea: O să anunţăm săptămâna viitoare detaliile astea.

  29. Cristi on March 1st, 2012 9:37 am

    Mulţumesc tuturor pentru comentarii, critici, sugestii şi încurajări. Toate au fost constructive şi utile. Mă întorc la treabă.

  30. Caton Musceleanu on March 1st, 2012 9:50 am

    Am auzit de unul R Merton care a dovedit stiintific legatura cu un “principiu al implinirii autoprofetiei” ? Un altul vorbea pe undeva de “O mana invizibila” ? Stiu si un roman cu sute de brevete de inventii care a dat si o formula pentru “obiectivare in sensul dorit = vointza x credintza la patrat”
    Asta te cam obliga SA CREZI in MINUNI TRAITE PE PIELEA TA :)) si sa vezi esentza vietzi dincolo de rational . Am avea multe de invatzat si de la “cei saraci cu duhul” chiar daca revista ta nu este scrisa pentru acest grup tzinta :)

  31. Calin Valean on March 1st, 2012 10:06 am

    Cristi, interesant articolul tau si iti spun ca mi a dat o imagine de ansamblu mai precisa despre presa din Romania, nu stiam ca e asa de grava treaba.

    Sunt casatorit, am 4 copii, sunt din Cluj, antreprenor (de fapt microprenor) sunt credincios (baptist) practicant, pasionat de literatura buna de leadership gen Malcolm Gladwell, Jim Collins, Seth Godin, etc. autobiografii, in fine literatura ce are substanta si din care poti sa inveti din greselile si experienta altora. Am scris cindva putin despre muzica gospel contemporana si mai scriu din cind in cind “pastile” de intelepciune (nu stiu cit sunt de intelepte :) ) in care incerc sa leg principii descoperite/analizate de autorii cartilor de mai sus cu valorile morale promovate de Biblie.

    Am auzit de DoR de pe net acum o juma de an, cred ca prin Bogdana Butnar pe fb.

    Imi place DoR in primul rind pt layout se vede clar ca e altceva. Unele articole imi plac, altele evident nu pentru ca nu le vas sensul intr o societate care oricum se indreapta spre decadenta.

    Mi a placut de exemplu si am mers special la Carturesti sa l citesc moca, articolul depsre Inna, nu s mare fan Inna dar nu stiam povestea ei cap coada. Acuma pentru acel articol as fi fost dispus sa platesc de exemplu 5 lei, dar sincer nu as fi dat 25 de ron pt toata revista. Intelegi ideea? (Cred ca ar mai fi fost interesant si articolul cu aia :) Baia Mare.) Cum ar fi sa oferi un acces online in care lumea sa citeasca anumte articole selectiv si sa plateasca pt a avea acces la ele?

    Apoi cum ar fi ca DoR sa aiba o sectiune cu interviuri cu oamenii care conduc, din diverse sfere. De exemplu mi ar placea niste interviuri in care sa se intre efectiv in bucataria interna a acelor oameni, despre stilul lor de conducere al urmatorilor indivizi sau despre lucruri importante in viata care le au format caracterul(incep cu sportul desi nu sunt pasionat de fotbal neaparat):

    Mircea si Razvan Lucescu, Dan Petrescu, Cristi Chivu, Mihai Marinescu, Marius Ghenea (desi el e destul de expus media si se cam stie despre el) Neagu Djuvara, Andrei Plesu, Raed Arafat, lista de intervievat a Eugenii Voda :) etc. In general toate publicatiile vorbesc cu acesti oameni ori despre o tema data, dar cind vine vorba de drumul spre succes devin extrem de superficiale. Cum ar fi sa sapam putin mai adinc acolo?

    Vreau interviuri lipsite clisee, cu oameni modesti, decenti, nedubiosi, formatori de opinie. Cred ca niciunul de mai sus nu ti ar cere niciun ban si ar fi bucurosi sa dea mai depare din experienta lor.

    Cum ar fi sa ai o sectiune despre antreprenori, de genul Cum am inceput? Sau mai naspa, cum mi am revenit dupa un esec?

    Tot asa poate fi o sectiune cum am inceput pentru trupele de muzica consacrate si neconsacrate….

    Referitor la distributie, exista curierul rapid GLS poate iti fac ei un pret bun si decit sa dai 50% din pret la distribuitori mergi direct la abonat.

    In fine, sper ca nu am venit cu niste propuneri pe care deja le aveai si daca pot sa fiu de folos contacteaza ma pe privat. ai adresa mea de mail :)

    Cu ginduri bune de la Cluj,
    Calin.

  32. Cristina on March 1st, 2012 10:23 am

    Cei de la Peace Corps v-ar putea ajuta cu un business specialist. Nu costa nimic si aduc oameni la cerere care stiu management adevarat. Pe de alta parte, daca tanjesti dupa scris, poate ca a venit vremea sa delegi din atributiile auto-asumate. Cifrele te consuma, am invatat asta pe propria piele.

  33. Cu ce imi mai clatesc ochii zilele astea | Absolutely nice since 1985 on March 1st, 2012 2:30 pm

    [...] placut mult sa citesc articolul asta de la fondatorul Decat o Revista, care imi place mult si la care am si [...]

  34. Rareş on March 1st, 2012 5:26 pm

    Ce chestie; s-ar putea face o revistă chiar şi numai din comentariile pe marginea acestui articol.

  35. Vivi on March 1st, 2012 7:42 pm

    Am citit articolul ăsta azi și mi s-a părut foarte ironic când chiar după ce l-am citit am primit următorul email

    On Thu, Mar 1, 2012 at 12:29 PM, Issie … wrote:
    Hi,
    I’m fact-checking the story Max [...] wrote for Inc. magazine on TechStars. Do you have time today to go over some details in the story for accuracy? It should take no more than 5 minutes.

    Thanks!

    Din România nu am primit niciodată mailuri din astea, deși m-am dat prin ziare de mai multe ori. :-) Noi să fim sănătoși.

  36. Calin Valean on March 1st, 2012 9:20 pm

    @Cristina, nu cred ca un business specialist ar fi solutia. Mai degraba cred intr un proces trial and error pina ce dai de nisa care iti sustine revista.

  37. Calin Valean on March 1st, 2012 10:13 pm

    @Liviu Pop, nu se prea poate finanta un proiect in derulare pe kickstarter si mai ales o revista care deja apare. Tre sa incepi ceva de la faza 0, fie un produs, album, film, etc. si apoi nu cred ca finanteaza proiecte din Europa, platile merg via amazon payments si cam pe acolo se regleaza si comisioanele.

  38. Horatiu Lupea on March 1st, 2012 10:57 pm

    Fratele meu, George Lupea, se afla la un moment dat cam in situatia ta. El in schimb, are o foarte mica toleranta fata de prostie. Ma mir ca a suportat 10 ani de injosire, folosire si flegma din partea jurnalismului romanesc si oamenilor care ii sunt in varf! Dintr-un jurnalist capabil, inteligent, creativ, chiar genial! a ajuns departe de Romania si/sau de jurnalism. Nu s-a lasat niciodata manipulat sau cumparat si scria intotdeauna adevarul fara omiteri. Nu se temea sa scrie despre oameni sus pusi, puternici si credea din tot sufletul in libertatea de exprimare a jurnalistului. Dupa neplatile repetate din partea scursurii (pentru ca un adjectiv mai potrivit nu gasesc acum) Aurelian Grama de la Ziarul de Mures, Punctul sau Zi de Zi si nenumarate procese cu primari, prefecti si alte functii apropiate a incercat crearea unui saptamanal in Cluj – “Agenda Clujeana” de unde a fost indepartat de conducerea financiara a ziarului. A mai perindat putin timp jurnalismul din zona Cluj-Mures dupa care a ajuns la concluzia la care (sunt sigur) multi au ajuns: jurnalism nu exista in Romania. Stiu ca pentru insamantarea lui e nevoie de oameni care sa cunoasca detaliile si sa posede o vointa de neclintit. Cred ca tu faci parte dintre aceste persoane. Tot respectu’ si bafta!

  39. kit on March 2nd, 2012 1:43 am

    sunt doar arhitect dar daca va ajuta la ceva… :)

  40. Aida on March 2nd, 2012 7:46 pm

    Cristi, am fost candva cursanta ta si o singura zi de training a fost de ajuns pentru a ma face sa iubesc jurnalismul narativ. Iti doresc sincer succes cu DOR, pentru ca situatia actuala nu este in niciun caz o ratare, ci doar inceputul. Vor veni si vremuri mai bune…

  41. Linkuri de weekend on March 3rd, 2012 3:20 am

    [...] De ce mă ratez ca jurnalist. Despre cum nu se face jurnalism în România. [...]

  42. anonim on March 26th, 2012 1:52 pm

    @ Calin: daca te-ar interesa macar putin jurnalismul de calitate, ti-ai cumpara revista, nu ai merge “special sa citesti moca”. Fa un pas si sustine revista. Fapte, nu comentarii si sugestii.

  43. Daniela on March 27th, 2012 11:15 am

    Cristi,

    De abia acum am dat peste articolul tău și țin să îți spun că mi-a înseninat ziua. Iar asta, pentru că mă bucur enorm că mai există “nebuni” asemenea mie, care, zilnic, se luptă cu gânduri și cu oameni, în încercarea de a-și îndeplini cel mai de seamă vis.

    În altă ordine de idei, o mică recomandare: articolul tău curge sincer și frumos, ca o poveste. E păcat să o “întrerupi” cu link-uri către articole de pe alte site-uri care duc “în aceeași fereastră”. Știi la ce mă refer. Încearcă să le direcționezi într-o nouă fereastră, să putem să avem imaginea de ansamblu a articolului (atât ce ai scris tu, cât și la ce resurse ai apelat în construirea lui).

    DoR-ul crește foarte frumos.Vă admir curajul (nu de alta, însă și eu am pornit într-o încercare care se vrea a fi “conținut online de calitate”, chit că am atât de mult de învățat, încât “călătoria” îmi pare a fi extrem, extrem de lungă) În rest, multă putere de muncă în continuare!

  44. Cristian on April 17th, 2012 12:33 am

    E o drama. Uneori inchipuita, alteori atat de reala incat te doare…

    Cazut aici din intamplare, ramas din placere, ma gandesc ce fel de om esti si uite te astept cu un comentariu aici:

    http://gandurileschimbaviata.info/dragostea-de-oameni/

    Curios, oare ce ai sa faci???

    Multumesc, Cristian.

  45. Despre reviste indie şi 3 ani de DoR : A Scrie on April 23rd, 2012 8:44 am

    [...] Little White Lies şi It’s Nice That din Marea Britanie au vorbit despre probleme şi obstacole (pe care le avem şi noi la Decât o Revistă), dar au insistat pe momentul magic în care au început şi pe plăcerea cu care continua să [...]

  46. Atentie, drum cu denivelari! | Georgiana Voicu on June 24th, 2012 6:39 pm

    [...] zilele trecute un articol provocator de lung si consistent al lui Cristian Lupsa, editor Decat o Revista. Un articol manifest despre taria de a rezista capriciilor si defectiunilor [...]

  47. A face | ceneinspira on July 15th, 2012 9:51 pm

    [...] veti avea avea răbdarea să citiţi cum este să iniţiezi un proiect din ăsta, schimbător de viaţă, să ti se pară că te ratezi [...]

  48. 10 posturi favorite de pe alte bloguri « Delicii artistice si culinare on August 27th, 2012 10:25 pm
  49. 10 posturi favorite de pe alte bloguri | Ganduri si Bucatareala on September 23rd, 2012 10:49 pm

Leave a Reply