The Power of Storytelling 2012


Pe 5-6 octombrie, Decât o Revistă și asociația Media DoR organizează la Pullman/World Trade Center în București a doua ediție a conferinței de jurnalism narativ pe care am început-o anul trecut. În 2011 au fost 200 de participanți și am avut patru invitați excepționali, care au vorbit despre ce te face un povestitor mai bun și, mai ales, cum construiești o poveste mai puternică, mai emoționantă și mai convingătoare.

Am fost și mai curajoși anul ăsta când am început să invităm speakeri – din SUA, pentru că acolo se face genul acesta de jurnalism cel mai bine. Deja se știe în unele cercuri că există un buzunar de jurnalism narativ în România, așa că munca de a convinge invitații nu a fost prea grea.

Totuși, cei nouă invitați pe care îi vom avea anul acesta întrec și cele mai curajoase vise de-ale mele. Pe Mike Sager și pe Chris Jones îi citesc de prin 2004 și sunt unii dintre cei responsabili pentru ce-mi doresc să scriu și să editez. Articolul lui Mike Sager despre cum a călătorit prin America ca să cunoască alți Mike Sager l-am predat la cursuri și e o dovadă a cum vocea și experiența de reporter pot transforma un subiect banal într-o meditație despre sensul vieții. Textul lui Chris Jones, The Things That Carried Him, m-a marcat atât de mult la prima citire încât primul meu impuls a fost să-i scriu și să-i spun că ce a produs este un monument de documentare și scriitură și că aș da orice să știu cum a construit materialul. (Mi-a răspuns).

Despre Jacqui Banaszynski și cât îi sunt de dator, am mai scris. Nu mă voi sătura niciodată să o aud vorbind despre structură și nu voi uita niciodată incantația ei despre povești, care se termină așa: Stories are our soul; so write and edit and tell yours with your whole selves. Tell them as if they are all that matters.

Pat Walters vine de la Radiolab, iar Starlee Kine vine de la This American Life, care, chiar dacă sunt emisiuni de radio, sunt exemple copleșitoare de cum poți folosi poveștile să explici orice — de la corupție în justiție, la găuri negre, la ce înseamnă monogamia.

Alex Tizon a fost aici și anul trecut și i-a plăcut atât de tare încât s-a oferit să mai vină odată. Pentru că și publicul l-a iubit, n-am putut decât să mă bucur.

Când am văzut pentru prima oară un reportaj video de Travis Fox, le-am scris celor de la Washington Post că are ceva cu România. Acum știu că nu avea și mai știu că reacția pe care mi-a produs-o avea legătură cu capacitatea lui de a filma și monta imagini în așa fel încât să nu te lase rece. Astăzi cred că bucata lui din 2006 e la fel de relevantă pentru România de azi cum era și atunci.

Evan Ratliff m-a demolat cu Vanish, textul lui din Wired despre cum a încercat să dispară într-o lume dominată de instrumente electronice care ne urmăresc fiecare mișcare. Iar când a făcut The Atavist, l-am invidiat sincer pentru curajul de a intra din scris în antreprenoriat.

Ultimul, dar nu cel din urmă, e Walt Harrington. L-am văzut în 2004 la o conferință de jurnalism narativ în St. Louis, într-o vreme în care nu prea înțelegeam ce e cu forma asta. Prelegerea lui de atunci, despre diferențele dintre realitate și ficțiune în scris și motivul pentru care un jurnalist nu are voie se pună nimic de la el, mă urmăresc și azi. (Walt va livra o versiune a pledoariei lui pentru adevăr și la București).

Tot de la el am împrumutat sintagma news you can feel, care descrie minunat acest fel de muncă. Și mai sunt.

E un vis împlinit că îi putem aduce pe toți acești oameni senzaționali la București și sunt convins că ne vor bombarda cu inspirație și ne vor face povestitori mai buni, indiferent că lucrăm în jurnalism, comunicare sau vrem doar să găsim cele mai multe unelte ca să împărtășim ceva din experiența umană cu cei din jur, colegi sau familie. Cu siguranță unii dintre noi vor avea șansa să răspundă la întrebări importante despre motivele pentru care vor să povestească altora despre lumea în care trăim. Închei cu ce spune Walt Harrinton pe această temă:

I have a wife, children, friends who touch me daily. They are the best piece of my life. But, as is true for so many others, it’s not enough. Doing journalism has become my personal answer to the hollowness, the human disconnect, of modern life. I’m not saying it’s healthy or normal or good that I feel this way about my stories. I’m not saying it’s a legitimate journalistic motivation.

I’m saying only that it’s true. The words satisfaction or accomplishment don’t describe the sensations I get reporting and writing stories – awe or amazement or communion hit closer to home.

PS: Vă puteți înregistra la conferință aici.

Comments

Leave a Reply