Cum să-ţi faci Decât o Revistă. 10 paşi simpli.

Vineri am prezentat la conferinţa Optimism primele detalii despre Decât o Revistă, un proiect la care lucrez de ceva vreme alături de o mână de oameni care preţuiesc revistele şi ştiu să creeze conţinut pentru ele.

Decât o Revistă este un proiect născut din dorinţa tuturor celor implicaţi de a face o revistă independentă cu cele mai înalte standarde vizuale şi editoriale, fără imixtiuni şi alte presiuni caracteristice mediului comercial. Nu e un protest, dar este un exemplu de cum ar putea să arate şi ce ar putea să conţină o revistă când e gândită ca un obiect de colecţie.

Mai mult detalii veţi afla în următoarele două săptămâni. Reţineţi că Decât o Revistă e un proiect artistic/editorial programat să apără o singură dată, într-un tiraj limitat.

Mă întorc la prezentarea de vineri, intitulată: “Cum să-Å£i faci o revistă. 10 paÅŸi simpli.” O găsiÅ£i mai jos. E o descriere a cum s-a născut acest proiect, dar e ÅŸi un imbold pentru toÅ£i cei care cred în forÅ£a acestui mediu: cereÅ£i mai mult de la revistele pentru care scoateÅ£i bani din buzunar. (DoR va fi gratuită).

Desenele au fost realizate de Raymond Bobar, care este şi art directorul publicaţiei.

Bea o bere

Bea o bere
Pasul 1: Bea o bere. Asta e o bere pe care o ştiţi cu toţii. Aia la care ieşi cu colegii şi te plângi că nimic nu merge, că nimeni nu te ascultă, că nimic nu e făcut cum trebuie.

Bea o bere
Pasul 2: Mai bea niÅŸte beri. Pe măsură ce creÅŸte cantitatea, dispare ÅŸi amărăciunea legată de munca de zi cu zi ÅŸi apar în grup întrebările de genul: “Dacă tot ne plângem atâta, de ce nu facem noi ceva mai bun?” Succesiunea de beri este ÅŸi modul în care se naÅŸte un nume ca “Decât o Revistă”.

Bea o bere
Pasul 3: StabileÅŸte-Å£i misiunea. Vezi ÅŸi imaginea asta necenzurată a procesului nostru de gândire din seara care a născut ideea. Pe scurt, ÅŸi glumeÅ£, misiunea sună aÅŸa: “Decât o Revistă. Decât una. Decât o dată.

Bea o bere
Pasul 4: Recrutează-l pe Ray. Orice revistă independentă – tipărită sau nu – trebuie să aibă un look distinct, pigulit până la ultimul detaliu. Pentru asta ai nevoie de un art director cu viziune, ca Ray.

Bea o bere
Pasul 5: GăseÅŸte oameni care să producă conÅ£inut. Pe gratis. ToÅ£i cei care au ajutat la DoR – ÅŸi sunt peste 40 de nume – au muncit voluntar. Chiar ÅŸi veterani ai presei comerciale au acceptat să participe; asta pentru că sunt atât de rar provocaÅ£i în munca de zi cu zi. ÃŽi veÅ£i găsi în DoR, printre alÅ£ii, pe Alex Gâlmeanu, Cosmin Alexandru, Vlad Petreanu, Cosmin BumbuÅ£ etc.

Bea o bere
Pasul 6: Indentifică-ţi interesele. Editorial, ne-am ghidat după principiul lui David Remnick, editorul The New Yorker: scriem despre ce ne preocupă, ce ne interesează, ce ne stârneşte curiozitatea. Nu se poate să nu fie şi alţii care împărtăşesc interesele noastre. DoR e probabil singura publicaţie în care veţi găsi într-un singur număr materiale despre: cafea, trafic, vampiri, pufuleţi, sâni, magicienci şi diacritice.

Bea o bere
Pasul 7: Iară bere. Şi puţină cafea. Ăsta e momentul de strângere şi prelucrare a materialelor.

Bea o bere
Pasul 8: GăseÅŸte bani pentru tipar. Dacă faceÅ£i o publicaÅ£ie online, ăsta e momentul în care vă “suiÅ£i” pe net. DoR Å£ine la formatul tipărit aÅŸa că va fi un obiect tangibil, mai aproape de o carte decât de o revistă tradiÅ£ională.

Bea o bere
Pasul 9: Finalizează şi visează. Acest pas a fost o scuză ca să arătăm patru spread-uri de deschidere din revistă:

Bea o bere

Åži acum:

Coperta

Pasul 10: Arată coperta la Optimism. Conferinţa a fost un moment minunat pentru dezvăluirea copertei, o reinterpretare a unei fotografii făcute de Alex Gâlmeanu pentru revista Bolero în 2004. Interpretarea îi aparţine aceluiaşi fotograf, iar subiectul e şi el acelaşi: Mihai Dobrovolschi, de data asta cu ştecherul în gură.

— StaÅ£i la curent cu noutăţile legate de lansarea DoR pe Twitter ÅŸi pe Facebook.

Esquire 3-D

La un an de la coperta cu cerneală electronică, Esquire US a scos o copertă cu elemente 3-D, vizibile pe un ecran de calculator când coperta e Å£inută în faÅ£a unui webcam. CitiÅ£i mai multe despre această tehnologie – care se pare că a costat câteva sute de mii de dolari – aici sau aici.

Spune articolul din Associated Press: Esquire’s top editors are clearly enthused about the new technology, called “augmented reality.” “I felt like a caveman seeing fire for the first time,” says David Curcurito, the magazine’s art director.

Cum să te vinzi (pe tine)

>>> Publicat în FHM România, decembrie 2007.

CUM SÄ‚ TE VINZI (PE TINE)
Sfaturi gratis ca să ieşi din anonimatul în care te-ai băgat.

Port chiloţii prietenei mele în timp ce scriu aceste rânduri. Sunt verzi şi au mânecuţe. De fapt, sunt verde-brotăcel. De când îi port le-am adăugat câteva găuri, ca să m-asigur că nu-i va cere înapoi.

Nu-i aşa că vrei să citeşti mai departe – măcar din curiozitate morbidă? Sigur că vrei. Vrei pentru că, pe lângă elementul voyeuristic, vei învăţa ceva despre mine. Cel puţin, îndeajuns ca să mă eviţi.

Ei, asta vrea şi un angajator să ştie despre tine.

În ultima vreme am citit zeci de CV-uri şi scrisori de intenţie – marea majoritate de la băieţi şi fete care vor să scrie. Cu mici excepţii, am rămas la fel de ignorant faţă de persoana respectivă cum eram înainte. Am aflat că un el e student în anul trei, şi că o ea a lucrat vara ca translator. Dar în afară de faptul că el a intrat la facultate, sau că ea vorbeşte ocazional altă limbă, ce-am învăţat nou? Nimic. Ba mai rău. Cum se diferenţiază ei de ceilalţi studenţi şi translatori de-o vară. Îţi spun eu: deloc.

Eşti la vârsta la care te mai pasc câteva CV-uri şi scrisori de intenţie, fie pentru primul job, fie pentru următorul. Intuiţia mea spune că, pe hârtie, eşti la fel de incolor şi inodor ca majoritatea contracandidaţilor. Şi am hotărât să te ajut. Nu pentru că am o inimă mare şi pufoasă, ci pentru că e plictisitor să recitesc aceeaşi biografie de 10 ori, doar sub alt nume.

Lecţia numărul 1: Vinde-mi o poveste în deschiderea scrisorii de intenţie. Scurtă, dar care să mă prindă. Cum e asta cu chiloţii. (Nu, nu mă jenează). Revenind. Poveste. Dacă vrei să fii IT manager, zi-mi de noaptea în care ai operat un calculator şi ai aspirat placa de bază cu tot cu câteva piese. Erai atât de sărac (aici smulgi lacrimi fără să fii dramatic) încât le-ai scos din punga de aspirator şi le-ai lipit la loc, folosind lipici din piaţă (detaliile ajută). Până acum ai arătat că eşti ordonat, creativ şi independent fără să le treci la rubrica „calităţi”. Lipiciul n-a făcut bine plăcii, care a făcut „bum” la 14, 5 cm de nasul tău. N-ai păţit nimic şi, după trei luni de servit şaorme la non-stop, ţi-ai luat alta. Rezistent şi devotat.

Lecţia numărul 2: Scrisoarea trebuie să fie scurtă, dar nu aşa de scurtă cum o faci de obicei: „Intenţionez să aplic pentru acest post şi mi-am ataşat CV-ul. Ar fi o oportunitate minunată pentru mine.” Asta spune: „Băi, ăsta fie e leneş, fie are imaginaţia unui fluture.”  Gluma cu fluturele ţine de încăpăţânarea cu care se izbeşte de bec. Povestea, care nu trebuie lungită, e un început. Dar nu ajunge. Mai ai nevoie de trei elemente, tot cam de-un paragraf: de ce vrei la mine, ce aduci nou şi la revedere. Şi aici trebuie să fii mai creativ decât în exemplul de mai sus. Dacă vrei să scrii pentru FHM şi îi spui lui Eddie Ţone: „Vreau să  scriu în revistă pentru că sunteţi marfă şi pentru că şi mie îmi plac femeile”, atunci vei ajunge în sacul cu incompetenţi, care mai are puţin şi blochează culoarul!

Nu crezi că ar fi mai interesat dacă i-ai spune că ai o idee pentru o rubrică de sex şi şah şi că ai crescut cu şapte surori, toate câştigătoare ale concursului Miss Olăneşti, oraşul în care de altfel se petrece acţiunea din nuvela ta horror „Despicătorul de perineu” ? Ce i-ai spus lui Eddie aici? Că ştii că revista are o slăbiciune pentru sex şi hăcuieli, că ar trebui să scrie mai mult despre lumea tumultoasă a şahului şi că ai şapte posibile pictoriale în propria ta casă. Adică eşti o mină de aur. Ţine minte: arată că ştii despre companie, arată că te potriveşti, convinge-i că locul tău e acolo şi spune-le că aştepţi veşti.

Lecţia numărul 3: CV-ul. La vârsta ta, dacă nu cânţi cu filarmonica de la 4 ani sau n-ai terminat fizică atomică la 17 ani, n-ai nevoie de un CV mai lung de o pagină. Experienţă profesională, studii, eventuale premii ori alte realizări, cunoştinţe de limbă ş-atât. Dacă ai făcut o oră de voluntariat aranjând sala pentru concursul de miss din Olăneşti şi asta apare în CV, îţi sugerez să te apuci mai serios de şah.

Lecţia numărul 4: Se subînţelege că tot ce scrii în scrisoarea de intenţie şi CV trebuie să fie adevărat. Exact. Te-ai prins. Chiar sunt verde-brotăcel.

E jurnalismul narativ o formă intraductibilă cultural?

Din categoria dubii şi întrebări, un fragment dintr-un interviu cu Susan Orlean publicat în The New New Journalism:

Do you think literary/narrative journalism is a peculiarly American form?

Yes. I was just interviewed by a German newspaper and the reporter told me that German writers had only recently started doing literary journalism.

I think Americans are uniquely curious about the American experience. Maybe it is because we are such a large country with such a diverse culture. We’re a country that is constantly being reinvented, and it’s part of our culture to wonder about who we are, and what makes us work. And maybe it is in that quest that this kind of reportage has thrived. European journalism is, perhaps, more argumentative, but American journalism, perhaps, has a greater wish to explore and understand the reality of our national experience. It be that we have more need for it.

Cine este jurnalist? Ce este mass-media?

ConvenÅ£ia OrganizaÅ£iilor de Media – care reuneÅŸte vreo 30 de asociaÅ£ii profesionale ale jurnaliÅŸtilor români – a propus în acest weekend un cod deontologic unic (*.doc) pentru profesie.

E un document cu multe prevederi folositoare şi necesare; mă voi opri însă la însăşi definiţia jurnalistului şi a mass-media (vezi mai jos). Mă întreb dacă nu sunt puţin arhaice pentru vremurile în care trăim. Din interpretarea mea, un blogger (şi alţi făcători ocazionali de jurnalism) nu îndeplineşte aceste cerinţe, ceea ce nu face decât să adâncească o falie falsă.

Nu cine eÅŸti te face jurnalist, ci ce faci. Mult mai mulÅ£i oameni “fac jurnalism” decât indică această definiÅ£ie.

DefiniÅ£ia mass-media e ÅŸi destul de învechită, în condiÅ£iile în care presa nu mai deÅ£ine monopolul pe transmiterea de informaÅ£ii. Nici un blog, tumblr, vlog – dacă nu are statut juridic – nu e o instituÅ£ie media conform definiÅ£iei.

Mă bucur că punctul 1.1 nu spune că jurnalistul e un angajat al unei instituÅ£ii mass-media; o potenÅ£ială definiÅ£ie vehiculată ani întregi în Statele Unite din dorinÅ£a de a stabili o calitate juridică a celor care “fac jurnalism”.

Definiţiile sunt tot mai complicate în era 2.0, post cazuri precum Josh Wolf, un vlogger pe care Society of Professional Journalists l-a denumit în 2006 jurnalistul anului. SPJ nu defineşte statutul de jurnalist în codul lor deontologic.

1.1 Jurnalistul este persoana care se ocupă în mod regulat de colectarea, fotografierea, înregistrarea, redactarea, editarea sau publicarea de informaţii referitoare la evenimente locale, naţionale, internaţionale sau alte probleme de interes public, cu scopul diseminării publice, câştigându-şi traiul în proporţie semnificativă din această activitate.

(…)

1.3. Mass-media reprezintă totalitatea mijloacelor de informare în masă: online, audio-video sau tipărite, care au fost înfiinţate şi au calitate juridică în acest scop.

Lectură de weekend: The Esquire Decade

M-am gândit că după anunÅ£ul de săptămâna asta (Realitatea-CaÅ£avencu renunţă la divizia de reviste) ar trebui să ne înviorăm cu poveÅŸti din epoca de aur a revistelor americane. The Esquire Decade este un articol minuÅ£ios documentat de către Vanity Fair despre – probabil – cea mai curajoasă ÅŸi mai inteligentă revistă publicată vreodată: Esquire-ul american al aniilor ’60. Sub mâna lui Harold Hayes revista a promovat o nouă formă de jurnalism, l-a găsit pe George Lois să creeze niÅŸte coperÅ£i unice ÅŸi a intrat în folclorul publishing-ului internaÅ£ional ca un standard de neatins, la care visăm în continuare, noi, cei care creăm conÅ£inut:

Ce spune în acest articol Gay Talese despre Harold Hayes, editorul care i-a publicat cel mai memorabil articol de revistă din toate timpurile:

“Gay Talese says the complexity of his relationship with his editor is best described by something his Italian great-grandfather used to say: “Those who love you make you cry.” Despite their skirmishes, Hayes “was the editor who had the most meaning in my life,” Talese says. “I never had another relationship like that. Never.”

Trei motive pentru care avem nevoie de Tabu

E o zi tristă pentru piaţa românească de reviste. Realitatea-Caţavencu a renunţat la divizia de lifestyle, implicit la Tabu, singura al cărei viitor e incert în acest moment. Dacă nu găseşte un investitor care să o menţină în viaţă, se va închide.

Când am plecat de la Tabu la începutul lui octombrie am făcut-o din motive personale; devenise greu de trăit cu presiunile comerciale exercitate de criză asupra unei industrii care avea oricum destule probleme, în special cu consecvenÅ£a ÅŸi calitatea. Am considerat că aÅŸ putea ajuta mai bine de la distanţă – în timp ce-mi căutam un fellowship afară – ÅŸi mare mi-a fost surpriza când am citit veÅŸtile de azi.

Nu voi comenta ce s-a întâmplat. Vreau doar să enumăr trei motive – subiective ÅŸi personale – pentru care jurnalismul de revistă are nevoie ca Tabu să rămână în viaţă:

1. Era un titlu local, aproape unic între jucătorii mari. Asta înseamnă că avea o libertate extraordinară a formatului – putea să arate cum dorea, putea să riÅŸte, să experimenteze, să iasă din tiparele pe care trustul-mamă le impune deseori francizelor. Dacă Tabu moare e o lovitură foarte grea dată oricărei iniÅ£iative locale.

2. Pentru mine, în anul în care lucrat acolo, a fost un loc primitor pentru jurnalismul despre care vorbesc pe acest blog. A fost un spaÅ£iu în care se puteau publica poveÅŸti – un spaÅ£iu în care am avut ocazia să editez texte grele de acest gen: vezi ÃŽngerii din jurul ei. (ÃŽn numărul care va ieÅŸi pe piaţă la finalul acestei luni veÅ£i mai găsi unul – povestea Ralucăi Stroescu). ÃŽn Dosar am putut experimenta cu poveÅŸtile scurte, iar pe tabu.ro reuÅŸisem să încropim o rubrică de eseuri personale despre dragoste.

3. Acest punct e direct legat de cel precedent. Deschiderea pentru poveste, pentru un jurnalism mai profund decât ce citeÅŸti în alte locuri nu a fost o cerinţă de trust – dovadă ÅŸi decizia de azi. Deschiderea s-a datorat unui singur om ÅŸi anume Cristina Bazavan, redactorul-ÅŸef. Cristina înÅ£elege nevoia de astfel de poveÅŸti ÅŸi faptul că ele adaugă ceva în plus experienÅ£ei de citire, dând o valoare sporită produsului. ÃŽnÅ£elege că scriitura bună necesită timp, documentare exhaustivă ÅŸi editare susÅ£inută. S-a luptat să publicăm unele din textele din ultimul an ÅŸi a fost dispusă chiar să schimbe revista în ultimul moment pentru textul ăsta. Nu sunt mulÅ£i oameni ca ea ÅŸi dacă Tabu se închide, nu pot decât să sper că va găsi un loc unde va putea cere mai mult jurnalism de acest fel.

— Din acest post a fost ulterior eliminate o referinţă ÅŸi un link.

20 de veÅŸti despre reviste

Un clip produs recent de Magazine Publishers of America; încă o dovadă că – cel puÅ£in la ei – această platformă supravieÅ£uieÅŸte mai bine schimbărilor din media. Poate continuăm ÅŸi noi să credem în reviste. Asta înseamnă în primul rând să le facem pe-ale noastre mai bune:

Reviste în avion

Cei de la Inspired Magazine, o publicaţie online care iubeşte designul şi munca creativă, m-au rugat să scriu un text despre ce mă inspiră. Deşi ei sunt specializaţi în liste, mie îmi ies cam greu, aşa ca am scris ceva mai închegat, despre reviste şi câte idei îmi vin când le citesc în avion. Puteţi citi textul aici.

12 adevăruri despre jurnalismul narativ

Această listă e compilată din nişte idei expuse recent de Tom Hallman. Hallman, reporter la cotidianul The Oregonian, a câştigat premiul Pulitzer în 2001 pentru o serie fenomenală de articole despre un băiat născut cu o malformaţie vasculară care îi mutila o parte a feţei. Semnătura lui în ziar include această propoziţie:

Tom Hallman Jr. specializes in stories about people dealing with the challenges of everyday life.

Despre asta era jurnalismul, în caz că am uitat. Despre oameni.

1. Dacă încercăm să concurăm cu celelalte media, să facem şi să dăm totul mai repede, vom pierde. Trebuie să ne definim prin poveşti.

2. Nouăzeci la sută din ce e publicat nu e poveste. Sunt informaţii seci. În plus, prea mult jurnalism tradiţional e plin de veşti proaste, crime, ce e mai rău din noi. Ar trebui să echilibrăm cu ce e mai uman, iar acestea trebuie să fie poveşti. Poveştile ne-ar putea salva industria.

3. Cititorii nu-ţi spun că vor articole siropoase şi uşoare, ci spun: „Vreau ceva care reflectă umanitate”.

4. Cred că cititorii doresc mai mult înţeles, mai multă semnificaţie. Poveştile astea nu se găsesc în redacţie. Ar trebui să fii în redacţie numai dacă scrii.

5. Mă îngrijorează că generaţiile tinere nu sunt şcolite sa facă documentare. Sunt mult mai interesate de scris decât de documentat.

6. Dacă îmi spui: „editorul nu mă lasă”, mă întreb dacă încerci cu adevărat. Dacă povestea te cheamă, te duci naibii şi-o faci.

7. Editorii trebuie să aibă standarde mai înalte pentru jurnalism narativ, iar reporterii trebuie să şi le coboare; măcar să-şi reducă aşteptările.

8. E greu, pentru că dacă ratezi o bucată narativă, eşecul e mai dureros. Lumea va citi şi va spune: „cât spaţiu irosit”.

9. Nu există formule. Există reguli, dar deseori astea sunt făcute să fie încălcate. Care sunt regulile? 1. Trebuie să fie interesant. 2. Vezi regula 1.

10. Revistele fac cel mai bun jurnalism narativ în acest moment. Puneţi mâna pe Esquire, Vanity Fair, GQ. Începi să citeşti o poveste de-a lor şi n-o laşi jos până nu afli ce s-a întâmplat. Aceia sunt povestitorii adevăraţi; nu scriu după reguli.

11. Jurnalismul narativ se naşte din documentare de calitate, nu din scriitură. Dă-mi un reporter de teren timp de o lună şi îl pot învăţa să scrie.

12. În vremurile astea, reporterii trebuie să fie optimişti.

Next Page →