Cum să-ţi faci Decât o Revistă. 10 paşi simpli.
Vineri am prezentat la conferința Optimism primele detalii despre Decât o Revistă, un proiect la care lucrez de ceva vreme alături de o mână de oameni care prețuiesc revistele și știu să creeze conținut pentru ele.
Decât o Revistă este un proiect născut din dorința tuturor celor implicați de a face o revistă independentă cu cele mai înalte standarde vizuale și editoriale, fără imixtiuni și alte presiuni caracteristice mediului comercial. Nu e un protest, dar este un exemplu de cum ar putea să arate și ce ar putea să conțină o revistă când e gândită ca un obiect de colecție.
Mai mult detalii veți afla în următoarele două săptămâni. Rețineți că Decât o Revistă e un proiect artistic/editorial programat să apără o singură dată, într-un tiraj limitat.
Mă întorc la prezentarea de vineri, intitulată: “Cum să-ți faci o revistă. 10 pași simpli.” O găsiți mai jos. E o descriere a cum s-a născut acest proiect, dar e și un imbold pentru toți cei care cred în forța acestui mediu: cereți mai mult de la revistele pentru care scoateți bani din buzunar. (DoR va fi gratuită).
Desenele au fost realizate de Raymond Bobar, care este și art directorul publicației.
Pasul 1: Bea o bere. Asta e o bere pe care o știți cu toții. Aia la care ieși cu colegii și te plângi că nimic nu merge, că nimeni nu te ascultă, că nimic nu e făcut cum trebuie.
Pasul 2: Mai bea niște beri. Pe măsură ce crește cantitatea, dispare și amărăciunea legată de munca de zi cu zi și apar în grup întrebările de genul: “Dacă tot ne plângem atâta, de ce nu facem noi ceva mai bun?” Succesiunea de beri este și modul în care se naște un nume ca “Decât o Revistă”.
Pasul 3: Stabilește-ți misiunea. Vezi și imaginea asta necenzurată a procesului nostru de gândire din seara care a născut ideea. Pe scurt, și glumeț, misiunea sună așa: “Decât o Revistă. Decât una. Decât o dată.
Pasul 4: Recrutează-l pe Ray. Orice revistă independentă – tipărită sau nu – trebuie să aibă un look distinct, pigulit până la ultimul detaliu. Pentru asta ai nevoie de un art director cu viziune, ca Ray.
Pasul 5: Găsește oameni care să producă conținut. Pe gratis. Toți cei care au ajutat la DoR – și sunt peste 40 de nume – au muncit voluntar. Chiar și veterani ai presei comerciale au acceptat să participe; asta pentru că sunt atât de rar provocați în munca de zi cu zi. Îi veți găsi în DoR, printre alții, pe Alex Gâlmeanu, Cosmin Alexandru, Vlad Petreanu, Cosmin Bumbuț etc.
Pasul 6: Indentifică-ți interesele. Editorial, ne-am ghidat după principiul lui David Remnick, editorul The New Yorker: scriem despre ce ne preocupă, ce ne interesează, ce ne stârnește curiozitatea. Nu se poate să nu fie și alții care împărtășesc interesele noastre. DoR e probabil singura publicație în care veți găsi într-un singur număr materiale despre: cafea, trafic, vampiri, pufuleți, sâni, magicienci și diacritice.
Pasul 7: Iară bere. Și puțină cafea. Ä‚sta e momentul de strângere și prelucrare a materialelor.
Pasul 8: Găsește bani pentru tipar. Dacă faceți o publicație online, ăsta e momentul în care vă “suiți” pe net. DoR ține la formatul tipărit așa că va fi un obiect tangibil, mai aproape de o carte decât de o revistă tradițională.
Pasul 9: Finalizează și visează. Acest pas a fost o scuză ca să arătăm patru spread-uri de deschidere din revistă:
Și acum:
Pasul 10: Arată coperta la Optimism. Conferința a fost un moment minunat pentru dezvăluirea copertei, o reinterpretare a unei fotografii făcute de Alex Gâlmeanu pentru revista Bolero în 2004. Interpretarea îi aparține aceluiași fotograf, iar subiectul e și el același: Mihai Dobrovolschi, de data asta cu ștecherul în gură.
— Stați la curent cu noutățile legate de lansarea DoR pe Twitter și pe Facebook.
Esquire 3-D
La un an de la coperta cu cerneală electronică, Esquire US a scos o copertă cu elemente 3-D, vizibile pe un ecran de calculator când coperta e ținută în fața unui webcam. Citiți mai multe despre această tehnologie – care se pare că a costat câteva sute de mii de dolari – aici sau aici.
Spune articolul din Associated Press: Esquire’s top editors are clearly enthused about the new technology, called “augmented reality.” “I felt like a caveman seeing fire for the first time,” says David Curcurito, the magazine’s art director.
Cum să te vinzi (pe tine)
>>> Publicat în FHM România, decembrie 2007.
CUM SÄ‚ TE VINZI (PE TINE)
Sfaturi gratis ca să ieși din anonimatul în care te-ai băgat.
Port chiloții prietenei mele în timp ce scriu aceste rânduri. Sunt verzi și au mânecuțe. De fapt, sunt verde-brotăcel. De când îi port le-am adăugat câteva găuri, ca să m-asigur că nu-i va cere înapoi.
Nu-i așa că vrei să citești mai departe ““ măcar din curiozitate morbidă? Sigur că vrei. Vrei pentru că, pe lângă elementul voyeuristic, vei învăța ceva despre mine. Cel puțin, îndeajuns ca să mă eviți.
Ei, asta vrea și un angajator să știe despre tine.
În ultima vreme am citit zeci de CV-uri și scrisori de intenție ““ marea majoritate de la băieți și fete care vor să scrie. Cu mici excepții, am rămas la fel de ignorant față de persoana respectivă cum eram înainte. Am aflat că un el e student în anul trei, și că o ea a lucrat vara ca translator. Dar în afară de faptul că el a intrat la facultate, sau că ea vorbește ocazional altă limbă, ce-am învățat nou? Nimic. Ba mai rău. Cum se diferențiază ei de ceilalți studenți și translatori de-o vară. Îți spun eu: deloc.
Ești la vârsta la care te mai pasc câteva CV-uri și scrisori de intenție, fie pentru primul job, fie pentru următorul. Intuiția mea spune că, pe hârtie, ești la fel de incolor și inodor ca majoritatea contracandidaților. Și am hotărât să te ajut. Nu pentru că am o inimă mare și pufoasă, ci pentru că e plictisitor să recitesc aceeași biografie de 10 ori, doar sub alt nume.
Lecția numărul 1: Vinde-mi o poveste în deschiderea scrisorii de intenție. Scurtă, dar care să mă prindă. Cum e asta cu chiloții. (Nu, nu mă jenează). Revenind. Poveste. Dacă vrei să fii IT manager, zi-mi de noaptea în care ai operat un calculator și ai aspirat placa de bază cu tot cu câteva piese. Erai atât de sărac (aici smulgi lacrimi fără să fii dramatic) încât le-ai scos din punga de aspirator și le-ai lipit la loc, folosind lipici din piață (detaliile ajută). Până acum ai arătat că ești ordonat, creativ și independent fără să le treci la rubrica “calități”. Lipiciul n-a făcut bine plăcii, care a făcut “bum” la 14, 5 cm de nasul tău. N-ai pățit nimic și, după trei luni de servit șaorme la non-stop, ți-ai luat alta. Rezistent și devotat.
Lecția numărul 2: Scrisoarea trebuie să fie scurtă, dar nu așa de scurtă cum o faci de obicei: “Intenționez să aplic pentru acest post și mi-am atașat CV-ul. Ar fi o oportunitate minunată pentru mine.” Asta spune: “Băi, ăsta fie e leneș, fie are imaginația unui fluture.” Gluma cu fluturele ține de încăpățânarea cu care se izbește de bec. Povestea, care nu trebuie lungită, e un început. Dar nu ajunge. Mai ai nevoie de trei elemente, tot cam de-un paragraf: de ce vrei la mine, ce aduci nou și la revedere. Și aici trebuie să fii mai creativ decât în exemplul de mai sus. Dacă vrei să scrii pentru FHM și îi spui lui Eddie Å¢one: “Vreau să  scriu în revistă pentru că sunteți marfă și pentru că și mie îmi plac femeile“, atunci vei ajunge în sacul cu incompetenți, care mai are puțin și blochează culoarul!
Nu crezi că ar fi mai interesat dacă i-ai spune că ai o idee pentru o rubrică de sex și șah și că ai crescut cu șapte surori, toate câștigătoare ale concursului Miss Olănești, orașul în care de altfel se petrece acțiunea din nuvela ta horror “Despicătorul de perineu” ? Ce i-ai spus lui Eddie aici? Că știi că revista are o slăbiciune pentru sex și hăcuieli, că ar trebui să scrie mai mult despre lumea tumultoasă a șahului și că ai șapte posibile pictoriale în propria ta casă. Adică ești o mină de aur. Å¢ine minte: arată că știi despre companie, arată că te potrivești, convinge-i că locul tău e acolo și spune-le că aștepți vești.
Lecția numărul 3: CV-ul. La vârsta ta, dacă nu cânți cu filarmonica de la 4 ani sau n-ai terminat fizică atomică la 17 ani, n-ai nevoie de un CV mai lung de o pagină. Experiență profesională, studii, eventuale premii ori alte realizări, cunoștințe de limbă ș-atât. Dacă ai făcut o oră de voluntariat aranjând sala pentru concursul de miss din Olănești și asta apare în CV, îți sugerez să te apuci mai serios de șah.
Lecția numărul 4: Se subînțelege că tot ce scrii în scrisoarea de intenție și CV trebuie să fie adevărat. Exact. Te-ai prins. Chiar sunt verde-brotăcel.
E jurnalismul narativ o formă intraductibilă cultural?
Din categoria dubii și întrebări, un fragment dintr-un interviu cu Susan Orlean publicat în The New New Journalism:
Do you think literary/narrative journalism is a peculiarly American form?
Yes. I was just interviewed by a German newspaper and the reporter told me that German writers had only recently started doing literary journalism.
I think Americans are uniquely curious about the American experience. Maybe it is because we are such a large country with such a diverse culture. We’re a country that is constantly being reinvented, and it’s part of our culture to wonder about who we are, and what makes us work. And maybe it is in that quest that this kind of reportage has thrived. European journalism is, perhaps, more argumentative, but American journalism, perhaps, has a greater wish to explore and understand the reality of our national experience. It be that we have more need for it.
Cine este jurnalist? Ce este mass-media?
Convenția Organizațiilor de Media – care reunește vreo 30 de asociații profesionale ale jurnaliștilor români – a propus în acest weekend un cod deontologic unic (*.doc) pentru profesie.
E un document cu multe prevederi folositoare și necesare; mă voi opri însă la însăși definiția jurnalistului și a mass-media (vezi mai jos). Mă întreb dacă nu sunt puțin arhaice pentru vremurile în care trăim. Din interpretarea mea, un blogger (și alți făcători ocazionali de jurnalism) nu îndeplinește aceste cerințe, ceea ce nu face decât să adâncească o falie falsă.
Nu cine ești te face jurnalist, ci ce faci. Mult mai mulți oameni “fac jurnalism” decât indică această definiție.
Definiția mass-media e și destul de învechită, în condițiile în care presa nu mai deține monopolul pe transmiterea de informații. Nici un blog, tumblr, vlog – dacă nu are statut juridic – nu e o instituție media conform definiției.
Mă bucur că punctul 1.1 nu spune că jurnalistul e un angajat al unei instituții mass-media; o potențială definiție vehiculată ani întregi în Statele Unite din dorința de a stabili o calitate juridică a celor care “fac jurnalism”.
Definițiile sunt tot mai complicate în era 2.0, post cazuri precum Josh Wolf, un vlogger pe care Society of Professional Journalists l-a denumit în 2006 jurnalistul anului. SPJ nu definește statutul de jurnalist în codul lor deontologic.
1.1 Jurnalistul este persoana care se ocupă în mod regulat de colectarea, fotografierea, înregistrarea, redactarea, editarea sau publicarea de informații referitoare la evenimente locale, naționale, internaționale sau alte probleme de interes public, cu scopul diseminării publice, câștigându-și traiul în proporție semnificativă din această activitate.
(…)
1.3. Mass-media reprezintă totalitatea mijloacelor de informare în masă: online, audio-video sau tipărite, care au fost înființate și au calitate juridică în acest scop.
Lectură de weekend: The Esquire Decade
M-am gândit că după anunțul de săptămâna asta (Realitatea-Cațavencu renunță la divizia de reviste) ar trebui să ne înviorăm cu povești din epoca de aur a revistelor americane. The Esquire Decade este un articol minuțios documentat de către Vanity Fair despre – probabil – cea mai curajoasă și mai inteligentă revistă publicată vreodată: Esquire-ul american al aniilor ’60. Sub mâna lui Harold Hayes revista a promovat o nouă formă de jurnalism, l-a găsit pe George Lois să creeze niște coperți unice și a intrat în folclorul publishing-ului internațional ca un standard de neatins, la care visăm în continuare, noi, cei care creăm conținut:
Ce spune în acest articol Gay Talese despre Harold Hayes, editorul care i-a publicat cel mai memorabil articol de revistă din toate timpurile:
“Gay Talese says the complexity of his relationship with his editor is best described by something his Italian great-grandfather used to say: “œThose who love you make you cry.” Despite their skirmishes, Hayes “œwas the editor who had the most meaning in my life,” Talese says. “œI never had another relationship like that. Never.”
Trei motive pentru care avem nevoie de Tabu
E o zi tristă pentru piața românească de reviste. Realitatea-Cațavencu a renunțat la divizia de lifestyle, implicit la Tabu, singura al cărei viitor e incert în acest moment. Dacă nu găsește un investitor care să o mențină în viață, se va închide.
Când am plecat de la Tabu la începutul lui octombrie am făcut-o din motive personale; devenise greu de trăit cu presiunile comerciale exercitate de criză asupra unei industrii care avea oricum destule probleme, în special cu consecvența și calitatea. Am considerat că aș putea ajuta mai bine de la distanță – în timp ce-mi căutam un fellowship afară – și mare mi-a fost surpriza când am citit veștile de azi.
Nu voi comenta ce s-a întâmplat. Vreau doar să enumăr trei motive – subiective și personale – pentru care jurnalismul de revistă are nevoie ca Tabu să rămână în viață:
1. Era un titlu local, aproape unic între jucătorii mari. Asta înseamnă că avea o libertate extraordinară a formatului – putea să arate cum dorea, putea să riște, să experimenteze, să iasă din tiparele pe care trustul-mamă le impune deseori francizelor. Dacă Tabu moare e o lovitură foarte grea dată oricărei inițiative locale.
2. Pentru mine, în anul în care lucrat acolo, a fost un loc primitor pentru jurnalismul despre care vorbesc pe acest blog. A fost un spațiu în care se puteau publica povești – un spațiu în care am avut ocazia să editez texte grele de acest gen: vezi Îngerii din jurul ei. (În numărul care va ieși pe piață la finalul acestei luni veți mai găsi unul – povestea Ralucăi Stroescu). În Dosar am putut experimenta cu poveștile scurte, iar pe tabu.ro reușisem să încropim o rubrică de eseuri personale despre dragoste.
3. Acest punct e direct legat de cel precedent. Deschiderea pentru poveste, pentru un jurnalism mai profund decât ce citești în alte locuri nu a fost o cerință de trust – dovadă și decizia de azi. Deschiderea s-a datorat unui singur om și anume Cristina Bazavan, redactorul-șef. Cristina înțelege nevoia de astfel de povești și faptul că ele adaugă ceva în plus experienței de citire, dând o valoare sporită produsului. Înțelege că scriitura bună necesită timp, documentare exhaustivă și editare susținută. S-a luptat să publicăm unele din textele din ultimul an și a fost dispusă chiar să schimbe revista în ultimul moment pentru textul ăsta. Nu sunt mulți oameni ca ea și dacă Tabu se închide, nu pot decât să sper că va găsi un loc unde va putea cere mai mult jurnalism de acest fel.
— Din acest post a fost ulterior eliminate o referință și un link.
20 de veÅŸti despre reviste
Un clip produs recent de Magazine Publishers of America; încă o dovadă că – cel puțin la ei – această platformă supraviețuiește mai bine schimbărilor din media. Poate continuăm și noi să credem în reviste. Asta înseamnă în primul rând să le facem pe-ale noastre mai bune:
Reviste în avion
Cei de la Inspired Magazine, o publicație online care iubește designul și munca creativă, m-au rugat să scriu un text despre ce mă inspiră. Deși ei sunt specializați în liste, mie îmi ies cam greu, așa ca am scris ceva mai închegat, despre reviste și câte idei îmi vin când le citesc în avion. Puteți citi textul aici.
12 adevăruri despre jurnalismul narativ
Această listă e compilată din niște idei expuse recent de Tom Hallman. Hallman, reporter la cotidianul The Oregonian, a câștigat premiul Pulitzer în 2001 pentru o serie fenomenală de articole despre un băiat născut cu o malformație vasculară care îi mutila o parte a feței. Semnătura lui în ziar include această propoziție:
Tom Hallman Jr. specializes in stories about people dealing with the challenges of everyday life.
Despre asta era jurnalismul, în caz că am uitat. Despre oameni.
1. Dacă încercăm să concurăm cu celelalte media, să facem și să dăm totul mai repede, vom pierde. Trebuie să ne definim prin povești.
2. Nouăzeci la sută din ce e publicat nu e poveste. Sunt informații seci. În plus, prea mult jurnalism tradițional e plin de vești proaste, crime, ce e mai rău din noi. Ar trebui să echilibrăm cu ce e mai uman, iar acestea trebuie să fie povești. Poveștile ne-ar putea salva industria.
3. Cititorii nu-ți spun că vor articole siropoase și ușoare, ci spun: “Vreau ceva care reflectă umanitate”.
4. Cred că cititorii doresc mai mult înțeles, mai multă semnificație. Poveștile astea nu se găsesc în redacție. Ar trebui să fii în redacție numai dacă scrii.
5. Mă îngrijorează că generațiile tinere nu sunt școlite sa facă documentare. Sunt mult mai interesate de scris decât de documentat.
6. Dacă îmi spui: “editorul nu mă lasă”, mă întreb dacă încerci cu adevărat. Dacă povestea te cheamă, te duci naibii și-o faci.
7. Editorii trebuie să aibă standarde mai înalte pentru jurnalism narativ, iar reporterii trebuie să și le coboare; măcar să-și reducă așteptările.
8. E greu, pentru că dacă ratezi o bucată narativă, eșecul e mai dureros. Lumea va citi și va spune: “cât spațiu irosit”.
9. Nu există formule. Există reguli, dar deseori astea sunt făcute să fie încălcate. Care sunt regulile? 1. Trebuie să fie interesant. 2. Vezi regula 1.
10. Revistele fac cel mai bun jurnalism narativ în acest moment. Puneți mâna pe Esquire, Vanity Fair, GQ. Începi să citești o poveste de-a lor și n-o lași jos până nu afli ce s-a întâmplat. Aceia sunt povestitorii adevărați; nu scriu după reguli.
11. Jurnalismul narativ se naște din documentare de calitate, nu din scriitură. Dă-mi un reporter de teren timp de o lună și îl pot învăța să scrie.
12. În vremurile astea, reporterii trebuie să fie optimiști.