Reportajul, cum ar trebui să fie

(Publicat original în DilemaVeche,  nr. 418)

În iunie 2007, Chris Jones, cel mai tînăr dintre colaboratorii permanenţi ai revistei americane Esquire, a văzut pe CNN o ştire despre viaţa într-o bază militară din Irak, care menţiona şi numele unui soldat decedat recent într-o misiune din zonă. Joe Montgomery, un sergent de 29 ani din Indiana era unul dintre cei 4.000 de soldaţi morţi pînă atunci în război, dar Jones nu şi l-a putut scoate sub nicio formă din minte şi a început să se întrebe obsesiv care o fi fost parcursul trupului acestuia pînă la groapă.

Cînd propune de obicei idei pentru Esquire – contractul îl obligă la şase materiale mari pe an – Jones vine cu 10-20 şi le livrează pe bandă rulantă lui Peter Griffin, editorul lui. Peter ascultă, întreabă, apoi alege. Cu Joey a fost altfel. Neştiind exact ce caută, Jones i-a spus editorului că vrea să recreeze drumul acestuia spre casă. Peter n-a cerut niciun detaliu în plus. „Fă-l bine”, i-a spus.

L-a făcut. The Things That Carried Him, publicat în mai 2008, după opt luni de muncă, este cel mai important text din cariera lui Jones de pînă acum. În 2009 a cîştigat cel mai important premiu pentru scriitură de revistă, iar astăzi e predat în numeroase şcoli celor care vor să înveţe jurnalism narativ.

N-am folosit intenţionat cuvîntul „reportaj” – deşi aşa i s-ar spune acestui text în România – şi am ales un exemplu de afară, pentru că ce se numeşte în presa română „reportaj” e, de cele mai multe ori, rezultatul observaţiilor unui reporter după o zi pe teren. Sînt texte documentate superficial, uneori de o veridicitate îndoielnică, scrise criptic, pline de floricele şi şpagaturi stilistice, şi publicate în prima lor versiune, plină de goluri, redundanţe şi fără urmă de construcţie dramatică.

Adică o fărîmă din munca lui Chris Jones.

După ce Peter i-a aprobat articolul, Jones a sunat-o pe mama soldatului. Au avut o conversaţie stînjenitoare în care reporterul i-a povestit ce-şi doreşte să facă. Mama l-a ascultat, a plîns, dar a înţeles demersul şi i-a spus că are o singură rugăminte – să o intervieveze ultima.

Jones a mai dat cîteva telefoane, de data asta la structurile militare americane, să se asigure că va primi acces. Trebuia să viziteze baze aeriene, să vorbească cu zeci de soldaţi şi să petreacă timp la morga din Dover, unde erau aduşi toţi soldaţii morţi peste hotare, o premieră pentru un război american. Toţi, pînă şi cei de la Pentagon, i-au spus că n-au nicio problemă şi-l vor ajuta cu reconstituirea.

Jones a petrecut vreo trei luni pe drumuri, traversînd America în toate direcţiile şi vizitînd fiecare loc în care s-a oprit trupul lui Joey, cunoscînd oamenii care l-au atins, îmbălsămat, îmbrăcat, transportat şi învăţînd ritualul de care beneficiază fiecare soldat decedat. Scria povestea lui Joey, dar şi povestea a mii de alţi tineri morţi în Irak. Nu era un atac la adresa lui George W. Bush, cît povestea unui om, a unui ritual şi a celor rămaşi în urmă.

A intervievat 101 de oameni pentru acest articol. O sută unu oameni, nu interviuri – interviuri au fost poate de două ori pe atîta, pentru că pe unii, în special pe membrii familiei (mama, soţia sau prietenii lui Joey), i-a intervievat de trei-patru ori. A făcut-o pentru că atunci cînd e pe teren, Jones documentează ca să recreeze scene, nu să strîngă citate. Iar cînd vrei să recreezi o scenă trebuie să pui multe întrebări ca să obţii detaliile care aduc scriitura la viaţa. „O informaţie în fiecare propoziţie”, a fost motto-ul lui. (La prima lectură, e greu de acceptat că momentele descrise de Jones sînt reconstruite şi nu observate).

A stat aproape două săptămîni în orăşelul de unde era Joey, a mîncat cu familia, a băut bere cu prietenii lui şi s-a ataşat atît de tare de povestea lui încît într-o seară, în timp ce era la volan, a trebuit să tragă de dreapta pentru că nu mai putea să se oprească din plîns.

Textul, ca mai tot ce scrie la Esquire, trebuia să aibă 6.000 de cuvinte. Se hotărîse din timpul documentării că îl va scrie în părţi – fiecare dedicată unui loc în care s-a oprit trupul lui Joey. Peter i-a sugerat să-l scrie de la coadă la cap, adică să înceapă la înmormîntare şi să termine cu explozia din Irak – astfel cititorul îl va cunoaşte pe Joey înainte să-l vadă murind.

Cînd s-a apucat să scrie, şi-a dat seama cîte detalii erau în fiecare episod. Ruşinat, i-a spus editorului că poate vor fi 10.000 de cuvinte. Apoi mai multe. Peter i-a spus să scrie cît crede şi vor tăia împreună. A predat 22.000 de cuvinte.

Peter l-a ajutat să taie vreo 5.000, iar revista a dat la o parte alte articole mari din acel număr ca să aibă Jone spaţiu. Peter l-a ajutat să şi rescrie unele părţi, mai ales cea despre morga din Dover, unde Jones, gîndindu-se la familie, nu scrisese că trupul lui Joey ajunsese fără picioare – amputate de explozie – şi cu craniul ţinut laolaltă cu sîrmă. Peter i-a spus că dacă vrea să scrie povestea, trebuia s-o scrie pe toată, tot adevărul.

Înainte de publicare, un angajat al revistei a re-verificat toate informaţiile din textul lui Jones. Procesul a durat două săptămîni. Textul care a apărut este unul dintre cele mai intime şi detaliate articole despre război, scris fără melodramă ca să înţelegem ce se întîmplă cu trupul unui soldat, scris de un reporter obsedat de precizia cuvintelor şi de nevoia de a reda cu ele complexitatea, dar şi adevărurile vieţii personajelor lui. Ar fi păcat să-l numim „reportaj”.

* Citiţi şi acest interviu cu Chris Jones despre cum lucrează..

Comments

7 Responses to “Reportajul, cum ar trebui să fie”

  1. De ce mă ratez ca jurnalist : A Scrie on February 29th, 2012 12:08 pm

    [...] anii ăştia ce nu ştiam în liceu şi în facultate – cum să fac jurnalism, cum să-l fac relevant şi interesant şi, mai important în cazul meu, cum să-l fac după nişte reguli şi standarde ideale. Am şi un [...]

  2. Vivi on March 1st, 2012 7:40 pm

    Am citit articolul ăsta azi și mi s-a părut foarte ironic când chiar după ce l-am citit am primit următorul email

    On Thu, Mar 1, 2012 at 12:29 PM, Issie … wrote:
    Hi,
    I’m fact-checking the story Max [...] wrote for Inc. magazine on TechStars. Do you have time today to go over some details in the story for accuracy? It should take no more than 5 minutes.

    Thanks!

    Din România nu am primit niciodată mailuri din astea, deși m-am dat prin ziare de mai multe ori. :-) Noi să fim sănătoși.

  3. Vivi on March 1st, 2012 7:41 pm

    Oops, am comentat pe articolul care nu trebuie. :-)

  4. mala on March 1st, 2012 9:46 pm

    Ma bucur sa redescopar scrisul (altora) a fi mai mult decit o pasiune care genereaza o nebunie a celui care citeste stiind ca nu poate lasa cuvintele sa astepte pina miine pentru a fi descifrate.
    Un stil de scriere de la simplu si direct pina la bunul simt elegant care acapareaza din prima ‘aruncatura de ochi’ peste text.
    O singura concluzie am a trage: impresionant.E nevoie de asa ceva in toata ‘scatologia’ ideatico-mediatica.

  5. polimedia.us/fain on July 27th, 2012 10:25 am

    Reportajul- cum ar trebui sa fie – A Scrie…

    22`000 de cuvinte si 8 luni de munca. Jurnalismul, versiunea de manual. ” Chris Jones, cel mai tînăr dintre colaboratorii permanenţi ai revistei americane Esquire, a văzut pe CNN o ştire despre viaţa într-o bază militară din Irak, care menţiona şi num…

  6. The Power of Storytelling 2012 : A Scrie on September 10th, 2012 5:17 am

    [...] Totuși, cei nouă invitați pe care îi vom avea anul acesta întrec și cele mai curajoase vise de-ale mele. Pe Mike Sager și pe Chris Jones îi citesc de prin 2004 și sunt unii dintre cei responsabili pentru ce-mi doresc să scriu și să editez. Articolul lui Mike Sager despre cum a călătorit prin America ca să cunoască alți Mike Sager l-am predat la cursuri și e o dovadă a cum vocea și experiența de reporter pot transforma un subiect banal într-o meditație despre sensul vieții. Textul lui Chris Jones, The Things That Carried Him, m-a marcat atât de mult la prima citire încât primul meu impuls a fost să-i scriu și să-i spun că ce a produs este un monument de documentare și scriitură și că aș da orice să știu cum a construit materialul. (Mi-a răspuns). [...]

  7. The Power of Storytelling 2012 « Clubul Presei Transatlantice on September 10th, 2012 2:01 pm

    [...] Totuși, cei nouă invitați pe care îi vom avea anul acesta întrec și cele mai curajoase vise de-ale mele. Pe Mike Sager și pe Chris Jones îi citesc de prin 2004 și sunt unii dintre cei responsabili pentru ce-mi doresc să scriu și să editez. Articolul lui Mike Sager despre cum a călătorit prin America ca să cunoască alți Mike Sager l-am predat la cursuri și e o dovadă a cum vocea și experiența de reporter pot transforma un subiect banal într-o meditație despre sensul vieții. Textul lui Chris Jones, The Things That Carried Him, m-a marcat atât de mult la prima citire încât primul meu impuls a fost să-i scriu și să-i spun că ce a produs este un monument de documentare și scriitură și că aș da orice să știu cum a construit materialul. (Mi-a răspuns). [...]

Leave a Reply