De ce mă ratez ca jurnalist

Despre cum e să fii un jurnalist şi un manager mediocru, despre modele de business şi o modestă proiecţie ideală pentru Decât o Revistă.

Sunt nopţi – şi nu sunt rare – în care stau cu ochii în tavan şi mă întreb dacă am vreo şansă să construiesc ce mi-am propus: o revistă generalistă, cumpătată, împachetată frumos şi relevantă în climatul cultural românesc. (Pentru cei care citesc presă americană, îmi imaginez un orfan român adoptat într-o relaţie dintre The New Yorker şi Wired).  Sunt nopţi în care ăsta e singurul gând. Nu mă gândesc la cine să scrie, sau la cum să ilustrăm un eseu, ci dacă ne-am apropiat, măcar puţin, de proiecţia ideală, care e mai puţin legată de conţinut şi mai mult legată de formă: perfecţionarea unui proces de lucru, eficientizarea unei organizaţii mici şi, desigur, găsirea unui model de business.

În anii ’90, când eram în liceu şi scriam ca să impresionez fete, am făcut un ziar împreună cu Ciprian Morar (astăzi un antreprenor de succes), ziar pe care-l vindeam săptămânal în curtea şcolii cu 300 de lei. (Era 1996). Conţinutul era produs în weekend de mine şi de câţiva colaboratori cărora le plăcea să scrie. Cipri stătea nopţile să facă layout şi o mini-tipografie locală – eram în Târgu Mureş – multiplica 100 de exemplare a câte două-trei coli A4, pe care le adesea le îndoiam împreună cu ai mei, duminică seară. Nu cred că mama a preferat vreodată îndoitul croşetatului, dar n-avea de ales.

Nu ştiu ce se întâmpla cu banii pe care îi strângeam – cel mai probabil ne cumpăram cornurile cu iaurt din pauza mare -, pentru că n-am avut niciodată o relaţie prea bună cu ei. Mai târziu, în facultate, am construit împreună cu Adrian Lungu, care e îmi e azi coleg la Decât o Revistă, un soi de pre-blog unde ne vărsam ofurile. Conţinutul era produs în weekend de mine şi de câţiva colaboratori cărora le plăcea să scrie (unii ajunşi jurnalişti minunaţi azi) şi tot eu încărcam săptămânal textele produse. N-am produs niciodată niciun leu, ba chiar am cheltuit ceva când ne-am făcut tricouri pe care le purtam la serile de rockereală marţi în Fire sau pe care le dădeam cadou formaţiilor care păreau că întrupează viziunea pe care o aveam asupra României de atunci.

Ce vreau să spun e că gena mea antreprenorială pare la fel de inspirată ca alegerile de antrenor pe care le face Gigi Becali la Steaua. Când am început Decât o Revistă, acum aproape trei ani, nu mă gândeam că va fi nevoie de ea.

***

În 2003 am plecat la un master în America şi după ce l-am terminat am rămas încă doi ani acolo să lucrez. Am învăţat în anii ăştia ce nu ştiam în liceu şi în facultate – ce fel de jurnalism vreau să fac, cum să-l fac relevant şi interesant şi, mai important în cazul meu, cum să-l fac după nişte reguli şi standarde ideale. Am şi un decalog în acest sens – nu e al meu dar am lucrat pentru cu oamenii care l-au scris şi cred în el cu tărie. Recent, la o bere, câţiva colegi jurnalişti din România – oameni importanţi şi relevanţi – mi-au spus că unele puncte sunt naive. Eu cred că în orice faci e bine dacă standardele par imposibil de atins – e un mod de a te păzi de mediocritatea lui “merge şi aşa”, un stil de jurnalism pe care îl vedeţi în mai toată presa românească.

Nu curgea nicidecum lapte şi miere în SUA. Nu era nici pe departe meritocraţia pe care o visăm cu toţii – un editor de la New York Times mi-a spus că va angaja întotdeauna un absolvent de la Harvard înaintea unuia de la o şcoală de stat; un editor de revistă mi-a spus că e greu să primeşti un contract dacă nu eşti la petrecerile potrivite; unul dintre ultimii mei editori direcţi mi-a refuzat în 2006 trei propuneri de a scrie despre un nou fenomen numit YouTube, pentru că i se părea irelevant şi prostesc. (Altul n-a vrut să publice o poză cu o pisică pentru că părea “lascivă”.)

Bănuiam ce mă aşteaptă în România şi când m-am întors în 2007 am făcut-o cu dorinţa de a scrie, nu a construi. (Deşi visam la un This American Life local.)  Nici americanii nu vorbeau atât de mult despre nevoia creării unor modele de business alternative, despre supravieţuirea jurnalismului şi alte asemenea pe atunci – altfel m-aş fi prins ce mă aşteaptă.

În nici şase luni mi-am dat seama cum decurge viaţa de zi cu zi în trusturile de presă din România. Două angajate ale unei reviste pentru femei (Tabu) mi s-au lăudat că două săptămâni beau cafele şi apoi, în ultima săptămâna, stau până în creierii nopţii la birou şi scriu revista. Un superior de la Esquire a vrut să inventăm scrisori de la cititori în primul număr, iar apoi, o bună perioadă de vreme, încerca să schimbe citatele personajelor din texte pentru că “nu sună bine”. M-am apucat să predau şi reporterii pe care îi aveam la curs îmi povesteau cum şefii lor (de la Adevărul, Jurnalul, EVZ etc.) le modificau de exemplu numărul de răniţi dintr-un accident, pentru că o cifră mai mare era mai puternică. Cei care erau încă studenţi la jurnalism îmi spuneau că profesorii repetă întruna că în redacţii nimeni nu le va cere să gândească, aşa că era în interesul lor să devină roboţi.

Ce m-am străduit să le explic tuturor – unii m-au înjurat printre dinţi sau cu toată gura – e că alegerea de a continua în această meserie sau într-o anumită companie le aparţinea. Ba mai mult, trebuia să accepte un adevăr pe care nici astăzi unii jurnalişti – tineri sau nu – nu vor să-l accepte: trustului/companiei nu-i pasă de tine. Nu te va proteja, nu te va creşte şi cu siguranţă nu te va ajuta să produci calitatea despre care ai citit în cărţi sau pe care o vezi în materialele premiate la concursurile internaţionale. Am căzut şi eu oarecum în această capcană când m-am dus să lucrez la Tabu, hotărât să nu mă mai implic în toată revista cum făcusem la Esquire, ca să nu înnebunesc văzând relaţiile incestuoase dintre editorial şi publicitate. După şase luni, spaţiul pe care trebuia să-l umplu s-a micşorat, banii pentru colaboratori au dispărut şi promisiunile n-au mai valorat nimic.

Robert Krulwich, unul dintre prezentatorii Radiolab, spune povestea asta mult mai bine în discursul ţinut anul trecut absolvenţilor de la Berkley. David Simon, omul care a făcut The Wire şi Treme, a scris-o şi mai clar: “A Newspaper Can’t Love You Back“. Înlocuiţi newspaper cu orice tip de presă (sau alte industrii).

Am spus toată povestea asta din două motive: primul e ca să înţelegeţi cum am ajuns eu, un reporter şi un editor mediocru, să decid că nu are rost să construiesc din interiorul sistemului, chiar dacă genele mele de business erau mai adormite decât majoritatea oficialităţilor locale.  Al doilea e pentru că în discuţia recentă avută la bere cu jurnaliştii importanţi şi relevanţi s-a ajuns la următoarea dilemă: cine e responsabil să creeze un model de business care să susţină un produs de calitate (indiferent de formatul de livrare)? Jurnalistul/producătorul de conţinut? Sau oamenii de afaceri?

***

Probabil intuiţi răspunsul meu şi îmi permit să mă întorc la Krulwich, care o spune mai frumos:

Suppose, instead of waiting for a job offer from the New Yorker, suppose next month, you go to your living room, sit down, and just do what you love to do. If you write, you write. You write a blog. If you shoot, find a friend, someone you know and like, and the two of you write a script. You make something. No one will pay you. No one will care. No one will notice, except of course you and the people you’re doing it with. But then you publish, you put it on line, which these days is totally doable, and then… you do it again.

Now I understand that if you’re married, or have a kid, you can’t not make money. And I know that it is not fun, it’s the opposite of fun, to juggle rent payments with car payments, to fudge medical bills, to play roulette with your credit cards, to have bills that must be paid month after month after month, that don’t go down, and I know about friends and siblings who didn’t go crazy, who didn’t try to become professional storytellers, who became normal things, like sales people, and doctors and teachers  and are now moving into homes, buying real furniture and making you feel like you are slipping backwards in the world for the sin of  following a dream. I know about that.

But let me tell you what I’ve also seen.

Am făcut Decât o Revistă din cauza acestui also de mai sus. Când s-a născut ideea nu aveam nimic de pierdut (de fapt, am adăugat kilograme şi stres), iar revistele din România păreau că intră într-un soi de comă. Asta era acum trei ani. De atunci, unele au murit, altele sunt în comă şi astăzi, iar majoritatea nu pare că se va trezi vreodată. Pentru noi, acest also însemna o publicaţie al cărui scop principal era grija faţă de conţinut – nu trebuia să-ţi placă totul, dar  trebuia să fie făcut cu grijă. Însemna să nu concurăm cu internetul – o mitralieră infinită de fotografii cu pisici şi tweeturi despre morţile dictatorilor şi artiştilor, ci să oferim o dată pe trimestru conţinut de profunzime care îndeamnă la introspecţie. Însemna să nu vindem conţinutul companiilor şi să nu păcălim cititorii deghizând mesajele brandurilor în articole, doar pentru că “oricum nu ştie nimeni”, frază pe care am auzit-o de prea multe ori. Însemna jurnalism documentat atent, scris atent şi editat ca să aibă sens. Nu visam perfecţiune, nici succes imediat, ci mai degrabă încercam să facem ceva, pentru că pe unde lucram nu mai avea niciun sens să încercăm.

Primul număr – şi trebuia să fie doar unul – era aşadar atât o creaţie originală, cât şi un soi de protest, dar unul ilustrat de o opţiune.

***

Dar să ne întoarcem de unde am pornit. Să revenim la proiecţia ideală.

Acum vreun an jumate, Cipri, cu care făcusem revista liceului şi care a văzut de atunci mai multe ţări decât avem judeţe în România, m-a întrebat nonşalant când aveam de gând să renunţ la hobby-ul meu cu revista şi să mă apuc de ceva serios. M-a durut remarca lui pentru că mi se părea că dacă mă cunoaşte ar trebui să înţeleagă că nu e un hobby, că e ce îmi doresc să fac, că e un produs de care se bucură câteva mii de cititori şi că e o formă de a spune poveşti care pot să ne transforme. (Despre puterea transformaţională a poveştilor, în alt episod; în mare, cam despre asta e vorba.). Explicaţiile contau însă doar pentru editorul şi scriitorul din mine. Pentru Cipri, care semna contracte mari şi avea peste 30 de angajaţi, DoR era clar un hobby: nu făcea bani, era dependentă de oameni dispuşi să lucreze pe gratis şi nu părea deloc aproape de soluţia câştigătoare financiar. Şi, foarte important, mai ales în aceşti ani de criză, era făcută în România, unde, mulţi cred că n-are rost să încerci nimic.

Soluţia câştigătoare financiar n-am găsit-o nici azi, dar încă o căutăm. Proiecţia ideală, cel puţin versiunea modestă, 1.0, e a unei reviste care nu pierde bani. (V-am spus că gena mea antreprenorială l-ar fi făcut pe Darwin să-mi plângă de milă.) Fiind publicată de un ONG, DoR oricum nu are ca scop profitul, dar ar trebui să poată să-şi plătească colaboratorii şi să construiască în jurul ei o comunitate de susţinători (abonaţi, cumpărători de produse, sponsori etc).

Sunt o serie de explicaţii pentru care n-am ajuns încă acolo şi una dintre ele e cu siguranţă propria mea incompetenţă. Dar sunt şi unele mai pragmatice, pe care poate ar fi util să le ştiţi.

***

Ne-am imaginat un model în care vânzările revistei pot acoperi costurile de tipar. Matematic, e corect. Media tipărită e construită tradiţional pe un model în care veniturile din vânzare sunt aproape irelevante faţă de ce aduce publicitatea, un sistem care suferă şi pe care voiam să-l evităm, pentru că nu te poţi baza pe publicitate (o să vedeţi). De aceea şi preţul de copertă, 25 de lei, pe care conţinutul îl merită din plin. Ce n-am anticipat e că distribuitorii vor lua între 30 şi 50 la sută din preţul de copertă şi – mai important – nu vor plăti niciodată la timp. Dacă cumperi DoR de la un distribuitor, banii ăia ajung la noi peste 4 luni; dacă avem noroc. Mai degrabă vin după 6-9 luni. De aceea am început să rugăm cititorii noştri să se aboneze: primim mai mulţi bani, pe loc, deci putem să conturăm o idee mai clară de cum arată viitorul. Reticenţa la ideea de abonament, frica de Poşta Română fac acest demers dificil.

Am sperat de asemenea că veniturile din vânzarea revistei vor fi suplinite de publicitate. Aici e o discuţie lungă, dar voi încerca să fiu concis. Pe scurt şi generalizând: agenţiile de media, clienţii şi uneori şi agenţiile de PR sau publicitate nu înţeleg cum ar  trebui să funcţioneze jurnalismul, cu atât mai puţin cel pe care vrem să-l facem noi. Nu înţeleg relaţia corectă dintre un brand şi o publicaţie şi necesitatea unei separări dintre editorial şi publicitate. De creativitate în execuţie sau concepte nu mai vorbesc – se întâmplă rar şi adesea în ciuda a ceea ce-şi doreşte clientul să plătească (adică repede, ieftin şi bine, ceea ce nu există). Cei mai mulţi vor să scrii despre ei şi să le plasezi produsele, poate chiar să vii cu pagini peste pagini de propuneri despre cum ai putea s-o faci. (Propuneri la care ei nu prea răspund.) E un cerc vicios aici, pentru că managerii de presă şi oamenii de vânzări – cel puţin la revistele comerciale – şi-au vândut propriul conţinut şi propria integritate până când n-a mai rămas nimic.

De aceea, să ceri ad-uri creative, sincere şi separate de conţinutul editorial – aşa cum ne dorim noi – te face să pari nebun. N-am vrut nici să lucrăm cu oameni de vânzări cu experienţă în media, pentru că au toate obiceiurile proaste gata formate – de exemplu, li se pare normal să ceară reducere la tariful de pagină şi apoi, din ce a rămas, să-ţi sugereze să dai înapoi o mică şpagă agenţiei pentru că ţi-a adus nişte bani de la un client.

Desigur, am încercat şi alte lucruri – evenimente, construit conţinut pentru alte organizaţii, produse, granturi pentru articole, 2%, donaţii etc. Unele au funcţionat, altele mai puţin. Desigur, se mai pot face mult mai multe alte lucruri, pentru care n-am avut încă resurse sau care s-au împiedicat de propriile noastre limite – un site mai activ, aplicaţii pentru telefoane şi tablete etc. Visăm din când în când şi la un business developer şi un community developer alături de care să inventăm modelul, dar apoi ne dăm seama că n-am avea din ce să-i plătim. Cerc vicios. (E important de spus că nu vrem să facem compromisurile pe care le fac alte instituţii de media pentru a supravieţui. Mai bine închidem şi ne mutăm în Austria să administrăm o cabană decât să ne compromitem jurnalismul.)

Pe scurt, cheltuielile administrative şi costurile de producţie nu mai sunt o problemă, dar proiecţia ideală, aşa la scară mică cum e ea, n-am atins-o încă şi de aceea sunt multe nopţi în care mă uit la tavan şi mă gândesc dacă măcar s-ar califica ca un eşec spectaculos această nereuşită.

***

Ştiu că nu poate ţine la infinit modelul cu conţinut produs voluntar, mai ales când vrei să faci jurnalism dificil, care necesită o groază de timp şi de energie. Un gen de jurnalism care, luaţi aminte, îşi găseşte modalităţi creative de supravieţuire în alte culturi.  Acolo invenţiile acestor modele au fost mai simple pentru că suficient public înţelege rolul presei de calitate (indiferent de format) – şi în consecinţă plăteşte, se abonează, donează etc.; pentru că suficienţi manageri ştiu să menţină o graniţă între conţinut editorial şi publicitate; pentru că există oameni de afaceri care înţeleg că jurnalismul e un produs aparte şi dacă vrei să vinzi calitate, trebuie să menţii un standard şi să fii al naibii de creativ – sau de scump – dacă vrei să nu pierzi bani.

Un cover story în New York Times Magazine poate costa şi 100.000 de dolari. Nu există niciun dubiu că oamenii îl citesc, chiar dacă e lung şi dificil – o fac chiar şi pe telefon. Există însă întrebarea cum îl poţi plăti şi mulţi caută modele (aţi văzut, sper, The Atavist sau Byliner sau ProPublica sau Spot.us).

În România nu vom ajunge niciodată la astfel de sume. (Aici aş putea scoate un material foarte bun de la un reporter dacă aş avea un buget de 1.500 de lei pentru el/ea – pare puţin, aşa că dacă vreţi să fiţi un mecena, daţi un semn.) Nu vom ajunge nici la aceeaşi masă de cititori – asta şi pentru că nu avem o cultură media în această ţară, încă majoritar lipită de televiziunile de ştiri. Nu vom avea nici măcar un acord în breaslă că e nevoie şi de genul de jurnalism de profunzime pe care îl promovăm în DoR – nu o dată ni s-a întâmplat să fim criticaţi de alţi reporteri pentru că am câştigat premii cu texte lungi, care nu sunt justiţiare şi care n-au condei.

De model de business pentru jurnalism independent, ce să mai vorbim.

Am stat de vorbă cu mulţi oameni de business inteligenţi în aceşti doi ani. Aproape niciunul dintre ei nu înţelege cum se face jurnalism de calitate (lipsa de cultură media de care vă vorbeam) şi că nu există un model care poate fi aplicat ca totul să fie roz. Modelul trebuie inventat. Ştiu asta şi o serie de tineri care au ieşit în ultimii doi-trei ani din sistem (sau care n-au intrat niciodată) şi încearcă să construiască ceva. Altceva. Altfel. E trist că uneori asta înseamnă că îşi opresc creşterea profesională ca să fie mediocri şi în antreprenoriat.

Mă întorc la dilema ivită la masa cu jurnaliştii importanţi şi relevanţi. Toţi au identificat corect că e loc imens pe piaţă pentru conţinut de calitate (definiţia acestui cuvânt e altă discuţie). Că, într-adevăr, e de văzut dacă publicul ar şi plăti. Întrebarea şi mai interesantă e cine e responsabil să încerce să umple golurile de pe piaţă? Consensul lor – şi unii lucrează de 10 ani sau chiar mai mult în presă – părea să fie că altcineva trebuie să construiască barca. Noi, jurnaliştii, vom vâsli.

Eu nu cred asta.

Cred că supravieţuirea jurnalismului e şi responsabilitatea reporterilor şi editorilor, chiar dacă unii dintre ei vor renunţa la teren şi la visele de a scrie texte măreţe, de a face documentare senzaţionale şi site-uri cu comunităţi de sute de mii de cititori, doar ca să eşueze ca vânători de modele sustenabile. Sper să nu fie şi cazul meu, şi de acea încă mai urmăresc proiecţia ideală pe tavan în nopţile în care nu pot să dorm.

TOTB, Adevărul şi Cola

UPDATE: Un articol în Adevărul de marţi spune că agenţia Coca Cola, McCann, ar fi fost cei care ar fi făcut presiuni asupra ziarului.

Ce s-a întâmplat între Think Outside The Box şi Adevărul din cauza Coca Cola nu e altceva decât o manifestare publică a unui mod de operare care se găseşte în mai toate redacţiile din România. Presiunile comerciale sunt mari, interesele şi egourile la fel, iar atunci când o sursă importantă de venit e privită critic, cineva, undeva, se va speria.

A spus Costi Rogozanu suficiente şi se vor spune cu siguranţă multe altele. Eu simt nevoia să punctez momentul pentru că la Decât o Revistă încercăm din răsputeri să păstrăm o graniţă între ce înseamnă conţinut publicitar şi conţinut editorial. Am două lucruri de notat:

1. Dacă n-a fost clar până acum: influenţa brandurilor asupra conţinutului e mare în România. Uitaţi-vă mai ales prin revistele comerciale şi vedeţi cât conţinut se află de fapt acolo pentru că e asociat cu un brand – valabil inclusiv pentru coperte. Sigur că sunt momente în care un brand şi o publicaţie pot face ceva împreună, dar trebuie să fie limpede că e un demers publicitar. La noi majoritatea acestor momente sunt prezentate drept conţinut editorial, iar asta e deranjant pentru că eu, cititor, vreau să ştiu cine a copt o idee: redacţia sau advertiserii? Asta ca să ştiu dacă citesc o publicaţie sau un catalog.

2. De multe ori am senzaţia neplăcută în România că trebuie să apăr un principiu fără să fiu pe deplin de acord cu cei care au tras paiul mai scurt. Aşa e şi aici. TOTB nu a făcut jurnalism strălucit despre Coca Cola. A făcut compilaţii corecte şi muncite din surse străine şi le-a dublat cu materiale de opinie. Adevărul spune că a fost jurnalism de o “calitate îndoielnică”. Nu e mai îndoielnic decât 90 la sută din ce se publică la noi – inclusiv în Adevărul. Dar n-a fost jurnalism de calitate. Dacă decizi să faci un serial serios despre o marcă, atunci trebuie să faci mai mult: să ieşi pe teren şi să scrii despre vânzarea sucurilor în şcolile din România, despre fabrica de îmbuteliere, despre creativul din agenţia locală care face campaniile etc. Cu alte cuvinte, jurnalism de teren, nu de Google.

Mă consider prieten cu TOTB şi ţin la oamenii din spatele proiectului şi sper că vor găsi energia şi resursele să meargă înainte de unii singuri. Mi-ar plăcea să-i văd continuând acest subiect şi încercând să afle ce s-a întâmplat exact – încercând să intervieveze oameni de la Adevărul, oameni de la Cola, oameni din agenţii etc. Ce li s-a întâmplat nu e singular şi cred că un astfel de demers ne-ar putea ajuta pe noi toţi, jurnalişti şi cititori.

Despre aşa (pre)zisa moarte a jurnalismului

Acum cinci ani coordonam un program de training în jurnalism, care vizita pentru 2-3 zile câte o redacţie americană, cel mai des de cotidian. În timp ce România era încă în perioada marilor investiţii, achiziţii şi lansări (vezi epoca de aur a Cotidianul), jurnaliştii americani erau posomorâţi şi îngrijoraţi: clienţii de publicitate găseau căi mai ieftine către consumatori, anunţurile se mutau pe net, iar reporterii şi editorii obişnuiţi să lucreze pentru hârtie erau speriaţi de ameninţarea digitală. Am auzit reporteri-veterani, cu 20-30 de ani de experienţă, mormăind vehement împotriva netului; chiar am fost într-o redacţie care nu avea nicio legătură cu ediţia digitală a produsului lor — cei care lucrau la site nu numai că erau într-o altă clădire, erau în cealaltă parte a oraşului.

A fost o perioadă fabuloasă, în care am învăţat o groază de chestii: în primul rând, majoritatea jurnaliştilor sunt reacţionari. E în ADN-ul nostru – se întâmplă ceva, reacţionăm. Rareori construim sau reinventăm. În al doilea rând, transformarea pe care o aducea liberalizarea accesului la informaţie era de neoprit şi avea să arunce în aer priorităţile produselor media tradiţionale – duse erau vremurile în care un ziar putea pune preţ pe “ştire”. În al treilea rând, am învăţat că suntem o profesie conservatoare, cinică şi fricoasă. La începutul cursului, proiectam următorul clip, făcut în 2004 (pre-YouTube, pre-Facebook), despre viitorul media:

Şi azi e surprinzător câte au nimerit.

Vă spun astea pentru că în acest weekend am asistat la o serie de discuţii similare, de data asta alături de nişte jurnalişti români, bulgari, unguri, ucraienieni şi croaţi. Aspen Institute România ne-a invitat la un seminar de trei zile ca să dezbatem viitorul profesiei şi principiilor ei într-o lume a transformărilor sociale, crizei, lipsei de resurse etc.

Am vorbit despre Facebook, despre dispariţia audienţelor cu care erau obişnuite ziarele şi televiziunile, despre dominaţia tabloidelor, despre relaţiile incestuoase dintre produsele media şi patroni, despre presiuni politice şi comerciale, despre cum poţi crea calitate şi dacă ai vreo şansă ca ea să se vândă etc. Am auzit multe din temerile pe care le auzisem şi acum cinci ani din partea jurnaliştilor americani. Am auzit, pe alocuri, aceeaşi fină condescendenţă faţă de reţelele sociale pe care o auzisem atunci faţă de bloggeri. Am auzit vorbindu-se în continuare de o separaţie între ziar şi internet, între presa tradiţională şi new media.

Sigur că toate aceste griji sunt valide, mai ales într-o tagmă românească decimată, în care un ziar naţional lucrează cu sub 50 de angajaţi, în care piaţa de publicitate s-a înjumătăţit în doi ani de zile, în care lumea nu ne citeşte, în care cine pe cine susţine politic e în continuare preocuparea principală. Dar îndrăznesc să spun că această nostalgie pentru jurnalismul de odinioară şi pentru o epocă în care publicul consuma şi altceva decât mizerii e fals-direcţionată.

Am scris şi într-o concluzie pe care a trebuit s-o livrez la finalul seminarului: jurnalismul de calitate – care astăzi poate să apară oriunde, indiferent de platformă, dintr-un status pe FB până la un documentar de trei ore la televizor – a fost şi va rămâne despre oameni. Zeci de ani am fost privilegiaţi pentru că am putut hotărî pentru public. Astăzi, publicul hotărăşte pentru sine şi e destul de limpede că, în mare, a decis că media tradiţională e destul de irelevantă.

Cred însă că tocmai această libertate de alegere a consumatorului ne oferă o şansă extraordinară. Bombardamentul informaţional e ca ploaia de toamnă; nu e întotdeauna o plăcere. Cu toţii vom vrea la un moment dat să vină cineva să descurce iţele unei probleme. (De câte ori nu v-aţi întrebat prietenii la bere: “Zi şi mie care-i treaba cu scandalul ăla?”)

Asta e şansa jurnalistului. Să explice, să reflecte, să aprofundeze, să transmită emoţie. Trebuie doar să asculte oamenii cu care doreşte să vorbească şi are o şansă să-i atragă; indiferent de canalul pe care îl foloseşte. Poate va fi şi vinde produsul făcând asta.

Mi-aş dori să pot concluziona că am fost cu toţii de aceeaşi părere.

Pe finalul seminarului am dezbătut strategia ziarului danez Politiken (proaspăt numit Ziarul European al Anului), care a decis — voi simplifica puţin — să se concentreze pe analiză, reportaj, cultură, colaborări cu alte produse media etc. şi să nu-şi mai dea gratis pe net acest conţinut premium. A şi introdus ediţia de iPad săptămâna trecută. Toate astea au scăzut costurile şi au adus cititori noi fără să facă rabat la calitate. Apoi am discutat despre spectaculosul I portughez, care pune mare preţ pe design, care are un grup enorm de cititori tineri (!) şi care a înţeles că jargonul profesiei e învechit şi a preferat să-l împartă în secţiuni construite în jurul unor cuvinte cheie: gândeşte, află, înţelege, simte. (Mă bucur că am pişcat corzi similare în Decât o Revistă, unde avem secţiunile Reactor şi Actualizator, ultimul împărţit în trup, spirit, minte şi aptitudini).

Aş fi dorit să-mi văd colegii sărind în sus de bucurie la auzul acestor iniţiative curajoase, care rescriu paradigme de documentare, prezentare, distribuţie etc. Nu încearcă să peticească, ci aruncă blugii rupţi la gunoi şi fac, cu succes se pare, o pereche nouă. Dar n-a fost aşa. Majoritatea au spus — cu mai multe sau mai puţine cuvinte — “n-are cum să funcţioneze”.

Am scris la un moment dat că, tocmai pentru că n-am găsit un model trainic, ar trebui să dăm rateuri căutând unul. Principala noastră scuză că nu facem lucruri pe care oamenii să le vadă şi să le citească sunt banii. Eu cred, aşa cum am spus atunci pe TOTB, că “obsesia cu finanţele ne-a făcut să uităm că produsul pe care majoritatea dintre noi încercăm să-l vindem e mediocru, fuşerit şi irelevant.”

Le-am spus asta şi colegilor mei jurnalişti. Da, oamenii stau pe Facebook, nu cu nasul în ce producem. Da, nu sunt bani. Dar lucrurile astea sunt triste şi înspăimântătoare doar dacă refuzi să încerci să-ţi găseşti un loc în această lume nouă. Diferenţa dintre noi şi danezi, portughezi şi americani nu e neapărat că acolo sunt mai puţini “consumatori idioţi”, mai mulţi bani şi o legătură istorică între democraţie şi presă. Îndrăznesc să spun că ţine şi de motivele pentru care faci ce faci, de capacitatea ta de a crea, cum spunea cineva, conţinut adevărat, relevant şi bine făcut. De puţină nebunie şi încăpăţânarea de a visa la ceva. Când mai mulţi vom face asta şi vom eşua în vânzarea produsului rezultat, atunci putem să ne adunăm la priveghiul profesiei.

Până atunci, eu unul mă întorc la propria construcţie şi la decalogul jurnalistic pe care încerc să-l urmez zi de zi:

1. Prima obligaţie a jurnalismului este faţă de adevăr.
2. Prima loialitate e faţă de cetăţeni.
3. Esenţa lui este disciplina verificării.
4. Practicanţii trebuie să fie independenţi de cei despre care scriu.
5. Trebuie să fie un monitor independent al puterii.
6. Trebuie să ofere un spaţiu pentru critică şi compromis.
7. Trebuie să încerce să prezinte lucrurile importante într-un mod interesant şi relevant.
8. Trebuie să producă conţinut comprehensiv şi proporţionat.
9. Practicanţii trebuie să fie lăsaţi să-şi exercite propria conştiinţă.
10. Şi cetăţenii au drepturi şi responsabilităţi când vine vorba de jurnalism.
— Bill Kovach & Tom Rosenstiel, The Elements of Journalism

13 întrebări despre personajul tău

13 întrebări pe care ţi le poţi pune ca să-ţi dai seama dacă ai petrecut suficient de mult timp cu omul despre care scrii. Lista îi aparţine lui Hank Stuever, editor şi jurnalist la Washington Post şi unul dintre cei mai isteţi scriitori de “pop culture” pe care i-am citit. (Iată un text minunat din 2006 despre Lloyd Dobler, personajul jucat de John Cusack în Say Anything.)

Întrebările sunt simple, dar sunt curios câţi dintre noi pot răspunde cu “da” la ele. Iată doar primele patru (celelalte aici):

1. Have I used their bathroom?

2. Have I seen the inside of their fridge?

3. Have I been a passenger in their car?

4. Have we eaten a meal at their house?

Să fim sinceri cu jurnaliştii?

Amanda Palmer, pe care o ador, scrie următoarele rânduri după ce alt-weekly-ul Boston Phoenix a publicat un cover story despre ea. Cam aşa se văd lucrurile din partea cealaltă. Important de subliniat că jurnalişti români care fac ce a făcut autoarea textului din Phoenix suntem puţini. E mai uşor să pui 10-15 întrebări şi să publici transcrierea, decât să cerni informaţia şi să încerci s-o legi într-o chestie care să transmită ceva:

the article is great, even though i come off as a slightly cartoony version of myself.
i swear i don’t always answer the door in a kimono, that was pure coincidence, man.

the writer, eugenia, spent a lot of time hanging out and even spent a night getting tipsy at a party at the cloud club.

we all liked her.

journalism is so strange. you invite these people into your world for a little bit, and they go back to the public with commentary & assessment.
i can never quite figure it out.
but i figure i have nothing to lose by being myself, being honest, and “oversharing”, as she puts it in the interview.

why not?

we’re all going to die.

Cum se jurizează “Tânărul Jurnalist al Anului”?

E-mail-ul de mai jos l-am trimis astăzi la Freedom House, organizatorii concursului Tânărul Jurnalist al Anului. E un concurs important, pentru că e printre puţinele existente. E şi un concurs care ridică întrebări legate de conflicte de interese şi transparenţă. Mesajul de mai jos se concentrează pe jurizarea din acest an, dar e valabil şi pentru ediţiile trecute. Dacă sunteţi la rândul vostru curioşi să aflaţi criteriile şi metoda, scrieţi un mesaj tja@freedomhouse.ro.

—-

Felicitări pentru organizarea a încă unei ediţii a premiilor “Tânărul Jurnalist al Anului”. E remarcabil că în contextul scăderii tuturor resurselor, Freedom House continuă să sprijine munca jurnaliştilor tineri.

Vă scriu însă din cauza unor întrebări pe care le-a ridicat procesul de jurizare. Pentru transparenţă, mărturisesc că am fost editorul lui Ani Sandu la articolul “Bosquito, viaţă de câine”, nominalizat la secţiunea Actualitate Internă. Actualitate Internă este secţiunea care mă interesează în principal, pentru că ea colectează tot ce nu e suficient de nişat pentru restul categoriilor, ceea ce probabil o transformă într-o melanj eterogen de genuri şi abordări jurnalistice.

Juriul secţiunii pare să fie într-un conflict de interese: doi membri lucrează la publicaţiile care au dat trei nominalizaţi (din patru), România Liberă şi Opinia Veche (Sabina Fati şi Daniel Condurache). Această situaţie trebuia soluţionată într-un fel şi aş dori să ştiu care a fost abordarea. Al treilea membru al juriului secţiunii (Andreea Pora) a lucrat de asemenea pentru România Liberă şi are în biografie o acuză de plagiat, o pată ce nu ar trebui să se regăsească în biografia unui jurnalist care evaluează concursuri.

În aceste condiţii – şi pentru a asigura o mai bună organizare a ediţiilor viitoare -, v-aş fi recunoscător dacă aţi face public procesul de jurizare (argumentele pentru câştigători nu sunt suficiente):
– câţi participanţi au concurat la secţiunea Actualitate Internă;
– cum au fost triaţi;
– cum au tratat membrii juriului articolele provenite de la publicaţiile pentru care aceştia lucrează;
– ce alţi concurenţi au fost luaţi în considerare, dar n-au ajuns pe lista nominalizaţilor;
– care sunt articolele care au convins juriul – cred că ar trebui postat măcar cu link pe site-ul FH, să le citim cu toţii;
– cum alege FH membrii juriului secţiunii – aceştia nu au fost anunţaţi de la început, iar comunicatul final nu menţionează locul lor de muncă.

Transparenţa este o necesitate a procesului jurnalistic şi pentru ca acest concurs să continue să aibă valoare, ea este esenţială. De asemenea, un comentariu precum cel făcut la gală la adresa scriiturii lui Ani Sandu – că ar trebui să fie “mai scurtă” – este superficial şi decontextualizat şi nu e un semn de profesionalism.

Cu sinceritate,

Cristian Lupşa
Editor “Decât o Revistă”

Cine ţi-e alături când scrii?

Un articol simpatic, pornit de la o întrebare simplă: le foloseşte scriitorilor să trăiască alături de un alt practicant? L-am găsit după ce ieri mi-am adus aminte de un articol zdrobitor din The New Yorker, publicat ulterior ca o cărticică – e vorba de un eseu scris de Calvin Trillin la moartea soţiei lui, Alice. Printre altele, textul conţinea următorul paragraf:

I showed Alice everything I wrote in rough draft–partly because I valued her opinion but partly because I hoped to impress her. If the piece was meant to be funny, the sound of laughter from the next room was a great reward. When I wrote in the dedication of a book “For Alice,” I meant it literally. In that sense, the headline on her obituary in the Times was literally true, as well as in the correct order: it described her as “Educator, Author and Muse.” When Alice died, I was going over the galleys of a novel about parking in New York–a subject so silly that I think I would have hesitated to submit the book to a publisher if she hadn’t, somewhat to her surprise, liked it. When the novel was published, the dedication said, “I wrote this for Alice. Actually, I wrote everything for Alice.”

Pe subiectul sex şi relaţii cu alţi scribi – jurnalişti de data asta – am mai scris aici.

Despre conţinut şi publicitate

Harold Ross, fondatorul The New Yorker către Raoul Fleischmann, investitorul iniţial şi partnerul lui:

I think it is essential that all members of the advertising staff be tactfully but firmly taught that they are in no wise to have direct contact with the members of the editorial staff or with me – that they are to deal with the editorial department only through the head of their department.

In my opinion this is most important. Unless stern measures are taken my present efforts to keep the editorial department independent, uninfluenced, honest and – more important than all – slightly aloof, will be more or less defeated. I do not want any member of the staff to be conscious of the advertising or business problems of The New Yorker. If so they will lose their spontaneity and verse and we will be just like all the other magazines. In my opinion it is this burdening of practical problems on editorial departments that makes them timid, self-conscious and afraid and produces a flat book. In this kind of publication the flavor is practically the whole thing. (April 17, 1926)

Lumea descrisă de Ross era ideală, una în care editorialul şi partea de business erau separate, una în care revista era privită – atât din interior, cât şi din afară – ca un furnizor de conţinut, nu un spaţiu de reclamă. Astăzi lucrurile nu prea mai stau aşa. În România e şi mai rău – prea mulţi dintre cei care cumpără spaţiu publicitar se aşteaptă automat la conţinut dedicat, ceea ce naşte zeci de materiale vândute, complet nefolositoare cititorilor. E un cerc vicios aici – fără acei puţini bani pe care îi iei vânzându-ţi conţinutul (din păcate, asta faci), n-ai putea produce paginile care n-au fost influenţate din afară.

Această ecuaţie e valabilă pentru marea majoritate a presei comerciale.

Întrebarea mea e dacă se poate şi altfel. Dacă se poate să existe măcar un produs care nu vrea ciocolata, cafeaua, ceaiul trântite în mijlocul paginii de conţinut (pe cuvânt că cititorii nu sunt proşti; mulţi nu vor crede mai nimic dintr-un text branduit cu logo-uri şi produse). Dacă se poate să funcţioneze măcar o revistă cu tipul de advertising care încă există în SUA sau în Anglia (şi pe care unii îl practică din fericire şi la noi): curat, frumos, plasat pe pagina lui dedicată, fără un articol pe pagina alăturată, fără a încerca să mascheze faptul că e publicitate.

Probabil nu ne vom întoarce niciodată în era lui Harold Ross. Dar cred că Ross are dreptate. Cei care scriu, desenează, fotografiază trebuie să se gândească la conţinut, nu la vânzare. Iar cei care vând ar trebui să vândă în interesul produsului, nu al clienţilor. Imposibil? Poate. Curajos? Cu siguranţă.

Despre calitatea şi viitorul revistelor româneşti

Săptămâna trecută, Wall-Street.ro a publicat un articol interesant despre starea pieţei de reviste din România. Folosind Decât o Revistă ca acroş, Simina Mistreanu a pus nişte întrebări interesante oamenilor cu care a vorbit: de la Iulian Comănescu la Cristina Bazavan la Cristina Simion:

Dupa ce piata de publicitate a scazut cu 50% in ultimele 10 luni, revistele glossy romanesti duc acum o lupta a supravietuirii. Se poate purta, in aceste conditii, o discutie despre calitatea continutului lor? Au editiile romanesti ale licentelor internationale un continut mai slab decat suratele lor internationale? Exista o traditie a lecturii revistelor in Romania? Sunt cateva intrebari la care Wall-Street a incercat sa obtina raspunsuri, consultandu-i pe cei care fac, scriu si finanteaza reviste.

Există un soi de scepticism întemeiat al editorilor şi publisherilor, care au primit lovituri financiare grele în ultimul an. Dar nu cred că asta exclude nevoia de a încerca să construieşti altceva, într-un alt fel. Unul din motivele pentru care am făcut DoR e pentru a introduce şi publicul în această conversaţie despre viitorul formei, o conversaţie care nu cred că se mărgineşte la resurse. Nu când continuă să existe atâta muncă superficială. Voi ce ziceţi?

E jurnalismul narativ o formă intraductibilă cultural?

Din categoria dubii şi întrebări, un fragment dintr-un interviu cu Susan Orlean publicat în The New New Journalism:

Do you think literary/narrative journalism is a peculiarly American form?

Yes. I was just interviewed by a German newspaper and the reporter told me that German writers had only recently started doing literary journalism.

I think Americans are uniquely curious about the American experience. Maybe it is because we are such a large country with such a diverse culture. We’re a country that is constantly being reinvented, and it’s part of our culture to wonder about who we are, and what makes us work. And maybe it is in that quest that this kind of reportage has thrived. European journalism is, perhaps, more argumentative, but American journalism, perhaps, has a greater wish to explore and understand the reality of our national experience. It be that we have more need for it.

Next Page →