Cine ţi-e alături când scrii?
Un articol simpatic, pornit de la o întrebare simplă: le foloseşte scriitorilor să trăiască alături de un alt practicant? L-am găsit după ce ieri mi-am adus aminte de un articol zdrobitor din The New Yorker, publicat ulterior ca o cărticică – e vorba de un eseu scris de Calvin Trillin la moartea soţiei lui, Alice. Printre altele, textul conţinea următorul paragraf:
I showed Alice everything I wrote in rough draft–partly because I valued her opinion but partly because I hoped to impress her. If the piece was meant to be funny, the sound of laughter from the next room was a great reward. When I wrote in the dedication of a book “For Alice,” I meant it literally. In that sense, the headline on her obituary in the Times was literally true, as well as in the correct order: it described her as “Educator, Author and Muse.” When Alice died, I was going over the galleys of a novel about parking in New York–a subject so silly that I think I would have hesitated to submit the book to a publisher if she hadn’t, somewhat to her surprise, liked it. When the novel was published, the dedication said, “I wrote this for Alice. Actually, I wrote everything for Alice.”
Pe subiectul sex şi relaţii cu alţi scribi – jurnalişti de data asta – am mai scris aici.
Despre conţinut şi publicitate
Harold Ross, fondatorul The New Yorker către Raoul Fleischmann, investitorul iniţial şi partnerul lui:
I think it is essential that all members of the advertising staff be tactfully but firmly taught that they are in no wise to have direct contact with the members of the editorial staff or with me – that they are to deal with the editorial department only through the head of their department.
In my opinion this is most important. Unless stern measures are taken my present efforts to keep the editorial department independent, uninfluenced, honest and – more important than all – slightly aloof, will be more or less defeated. I do not want any member of the staff to be conscious of the advertising or business problems of The New Yorker. If so they will lose their spontaneity and verse and we will be just like all the other magazines. In my opinion it is this burdening of practical problems on editorial departments that makes them timid, self-conscious and afraid and produces a flat book. In this kind of publication the flavor is practically the whole thing. (April 17, 1926)
Lumea descrisă de Ross era ideală, una în care editorialul şi partea de business erau separate, una în care revista era privită – atât din interior, cât şi din afară – ca un furnizor de conţinut, nu un spaţiu de reclamă. Astăzi lucrurile nu prea mai stau aşa. În România e şi mai rău – prea mulţi dintre cei care cumpără spaţiu publicitar se aşteaptă automat la conţinut dedicat, ceea ce naşte zeci de materiale vândute, complet nefolositoare cititorilor. E un cerc vicios aici – fără acei puţini bani pe care îi iei vânzându-ţi conţinutul (din păcate, asta faci), n-ai putea produce paginile care n-au fost influenţate din afară.
Această ecuaţie e valabilă pentru marea majoritate a presei comerciale.
Întrebarea mea e dacă se poate şi altfel. Dacă se poate să existe măcar un produs care nu vrea ciocolata, cafeaua, ceaiul trântite în mijlocul paginii de conţinut (pe cuvânt că cititorii nu sunt proşti; mulţi nu vor crede mai nimic dintr-un text branduit cu logo-uri şi produse). Dacă se poate să funcţioneze măcar o revistă cu tipul de advertising care încă există în SUA sau în Anglia (şi pe care unii îl practică din fericire şi la noi): curat, frumos, plasat pe pagina lui dedicată, fără un articol pe pagina alăturată, fără a încerca să mascheze faptul că e publicitate.
Probabil nu ne vom întoarce niciodată în era lui Harold Ross. Dar cred că Ross are dreptate. Cei care scriu, desenează, fotografiază trebuie să se gândească la conţinut, nu la vânzare. Iar cei care vând ar trebui să vândă în interesul produsului, nu al clienţilor. Imposibil? Poate. Curajos? Cu siguranţă.
Despre calitatea şi viitorul revistelor româneşti
Săptămâna trecută, Wall-Street.ro a publicat un articol interesant despre starea pieţei de reviste din România. Folosind Decât o Revistă ca acroş, Simina Mistreanu a pus nişte întrebări interesante oamenilor cu care a vorbit: de la Iulian Comănescu la Cristina Bazavan la Cristina Simion:
Dupa ce piata de publicitate a scazut cu 50% in ultimele 10 luni, revistele glossy romanesti duc acum o lupta a supravietuirii. Se poate purta, in aceste conditii, o discutie despre calitatea continutului lor? Au editiile romanesti ale licentelor internationale un continut mai slab decat suratele lor internationale? Exista o traditie a lecturii revistelor in Romania? Sunt cateva intrebari la care Wall-Street a incercat sa obtina raspunsuri, consultandu-i pe cei care fac, scriu si finanteaza reviste.
Există un soi de scepticism întemeiat al editorilor şi publisherilor, care au primit lovituri financiare grele în ultimul an. Dar nu cred că asta exclude nevoia de a încerca să construieşti altceva, într-un alt fel. Unul din motivele pentru care am făcut DoR e pentru a introduce şi publicul în această conversaţie despre viitorul formei, o conversaţie care nu cred că se mărgineşte la resurse. Nu când continuă să existe atâta muncă superficială. Voi ce ziceţi?
E jurnalismul narativ o formă intraductibilă cultural?
Din categoria dubii şi întrebări, un fragment dintr-un interviu cu Susan Orlean publicat în The New New Journalism:
Do you think literary/narrative journalism is a peculiarly American form?
Yes. I was just interviewed by a German newspaper and the reporter told me that German writers had only recently started doing literary journalism.
I think Americans are uniquely curious about the American experience. Maybe it is because we are such a large country with such a diverse culture. We’re a country that is constantly being reinvented, and it’s part of our culture to wonder about who we are, and what makes us work. And maybe it is in that quest that this kind of reportage has thrived. European journalism is, perhaps, more argumentative, but American journalism, perhaps, has a greater wish to explore and understand the reality of our national experience. It be that we have more need for it.
Lecţie: Cere preţul corect şi acceptă-ţi nişa
Mai puţină reclamă e unul dintre motivele pentru care revistele americane au de suferit în criză. Poate şi mai important e că modelul de business care le permitea să supravieţuiască când *aveau* reclamă era greşit, construit pe tiraje umflate şi preţuri de dumping, care creau ideea unui număr mult mai mare de cititori loiali. O explicaţie simplă o dă Michela O’Connor, care conduce Dwell, care e mai degrabă o comunitate de design decât o simplă revistă:
Do you think magazines, especially those in Dwell’s category, can survive the recession?
I do, but only if they are charging the right fee to the reader. I’m oversimplifying the problem in the industry, but honestly, I find it crazy that at the root of the problem is the fact that the industry banked so heavily on advertising dollars. Then, magazines had to drive their circulations to unnatural levels — way beyond what a natural circ would be for their core communities — in order to please an advertiser. In 2002, believe me, everybody in New York, all the agencies and clients, said to me, “Call me when your circulation is at a quarter million and call me again when you’re at 500,000, and we’ll work with you then.” That has changed dramatically. I didn’t give in to that, because I knew it was the wrong thing to do for our model. But the larger media companies did do that. And in order to maintain those circ levels, they did things like charge 50 cents an issue and $3.50 on the newsstand, so when advertising came down, there was nothing to rely on. We’ve actually been increasing our newsstand price so that we’re now $5.99 on the newsstand. We have the luxury of not having to pump our circulation up past 325,000. The reason I believe that print will be here a long time is that we do have a lot of intelligent people in this industry who now realize the folly in chasing an ad base, and they’re now cutting rate bases, as you see.
Cum a încercat Condé Nast să ascundă un text din GQ
Când o revistă are o poveste puternică printre paginile cu haine scumpe şi pictoriale va face tot ce-i stă în putinţă să o scoată în lume. E ce am făcut şi eu de fiecare dată când revistele la care am lucrat publicau ceva cu greutate – amintiţi-vă când a apărut în Tabu “Îngerii din jurul ei”.
GQ american de septembrie avea o astfel de poveste, care re-investiga momentul care l-a propulsat pe Vladimir Putin pe scena politicii mondiale – o serie de explozii în 1999, care au omorât câteva sute de moscoviţi. Dar GQ nu numai că nu a promovat povestea lui Scott Anderson (un senzaţional reporter de război) pe copertă. Nu au menţionat-o niciunde şi nu aveau de gând s-o promoveze pe net. Nu pentru aşa voiau ei – GQ-ul american produce totuşi jurnalism respectabil – ci pentru că aşa le-a spus compania mamă:
Condé Nast owns Vanity Fair and GQ as well as other publications, including Russian versions of GQ, Glamour, Tatler and Vogue. On July 23, Jerry S. Birenz, one of the company’s top lawyers, sent an e-mail memo to more than a dozen corporate executives and GQ editors.
“Condé Nast management has decided that the September issue of U.S. GQ magazine containing Scott Anderson’s article ‘Vladimir Putin’s Dark Rise to Power’ should not be distributed in Russia,” Birenz wrote.
He ordered that the article could not be posted to the magazine’s Web site. No copies of the American edition of the magazine could be sent to Russia or shown in any country to Russian government officials, journalists or advertisers. Additionally, the piece could not be published in other Condé Nast magazines abroad, nor publicized in any way.
Bineînţeles că într-o lume în care niciun memo nu mai e privat, informaţia a ieşit la suprafaţă. Gawker a scanat imediat articolul şi a postat o traducere în rusă. Iar NPR a produs o poveste bună despre el.
Ce înseamnă întreaga tevatură dincolo de a expune prostia managementului unui trust gigant de presă? Probabil încă o lecţie că atunci când încerci să opreşti ceva de la propagare în era Internetului vei crea un scandal mult mai mare decât dacă n-ai fi zis nimic. Aşa toată lumea va vorbi despre încercarea de cenzurare a distribuţiei. Despre articolul în sine nu s-ar fi vorbit probabil cu atât de mult interes.
Vreau să fac jurnalism, deci inventez
Unul dintre lucrurile care mi-au displăcut întotdeauna la învăţământul jurnalistic românesc este primul hop pe care trebuie să-l sară viitorii studenţi (cel puţin la FJSC). Vorbesc de examenul de creativitate, care condiţionează intrarea la facultate de o invenţie.
Sigur, scriitura poate fi evaluată pentru gramatică sau coerenţă, dar nu cred că aceste plusuri scuză minusul gigantic: inventezi ca să ai ocazia să înveţi o profesie unde invenţia e singurul păcat capital.
Anul ăsta, unul dintre subiecte cerea următoarele:
1. V-aţi întors dintr-o croazieră în jurul lumii, care s-a dovedit a fi aventura vieţii. Povestiţi prietenilor ce s-a întâmplat. (maxim 2 pagini).
Nu ştiu care ar putea fi alternativa (poate aveţi voi sugestii), dar mi-ar plăcea ca acest gen de subiecte să dispară.
UPDATE. Vreau să menţionez două chestii:
1. Observaţia mea nu era un atac. Ştiu că examenul e în perpetuă schimbare, ştiu că e bine că “măcar există” un examen, ştiu că alte facultăţi sunt mai rele decât FJSC. Ştiu toate lucrurile astea. Dar asta nu mă împiedică să nu mă strâmb când văd acest tip de subiecte.
2. Braduţ, care a predat ani de zile la FJSC, are un post minunat pe tema examenului. E genul de text care încurajează o discuţie pe care facultatea ar trebui să o aibă cu actualii studenţi, cu foştii studenţi şi cu profesia. Poate o mini-conferinţă despre viitorul şi scopul învăţământului jurnalistic n-ar strica.
Ideea zilei: Prietenia
Unul dintre cele mai deştepte locuri care identifică idei mari numai bune de transformat în poveşti e “Idea of the Day“, un blog al echipei Week In Review (WiR e unul dintre fasciculele NY Times-ului de duminică). Preocuparea lor principală e să găsească discuţii, studii, anecdote şi să intuiască o paradigmă, un trend, o preocupare. Cea mai recentă e prietenia şi ce înseamnă ea – nu doar într-o lume tot mai virtuală ci şi într-una aflată în recesiune:
Today’s idea: The rise of social media and the downturn in the economy have people thinking long and hard about the value and meaning of friends — psychologically, socially and economically. Upshot: confusion.
Dacă cineva e acum în mijlocul unei poveşti despre Facebook, de exemplu, asta e o opţiune serioasă în ceea ce priveşte ideea mare spre care materialul ar trebui să ţintească. (Ar fi cu siguranţă un răspuns minunat la întrebarea “despre ce e acest text?“).
Cum plătim şi promovăm jurnalismul de “lungă-întindere”
Voiam de ceva vreme să scriu acest post, dar am tot amânat, crezând că va exista un moment potrivit, cu rezonanţă. Am renunţat să-l mai caut. Textul pe care vi-l recomand este de fapt un discurs ţinut în martie de Gerald Marzorati, editorul NY Times Magazine, la CASE Editors Forum. Marzorati vorbeşte despre viitorul jurnalismului de “lungă-întindere”, poate cel mai frumos şi nepretenţios mod de a descrie jurnalismul care încearcă să spună o poveste complexă, să exploreze un fenomen, să reconstruiască un eveniment.
Pe acest blog îi spunem cel mai des jurnalism narativ, dar narativ poţi face şi în 800 de cuvinte dacă redai un eveniment banal. Marzorati vorbeşte exclusiv despre viitorul materialelor catre trec de câteva mii de cuvinte, care înghit 6-8-10 pagini de revistă, care se produc după luni de muncă şi care ajung să fie, adesea, cea mai completă redare a momentului/omului/fenomenului. (E plin acest blog de exemple de astfel de texte).
Speech-ul lui Marzorati e interesant din mai multe motive:
- După ani de zile de experienţă, Marzorati nu-şi mai pune falsa întrebare: va citit cineva 6.000 de cuvinte pe acest subiect? Experienţa i-a arătat ca da – o poveste bine scrisă va fi ceva la care oamenii se vor opri. O vor citi şi pe Blackberry dacă îi prinde.
- E construit pe o întrebare legată de tipul care citeşte pe Blackberry. Dacă el ia cele 6.000 de cuvinte gratis de pe pagina noastră de net şi pierde relaţia fizică cu revista, mai are contextul în care a apărut acel material? Şi mai mult – dacă toţi vor lua textul pe gratis, cum vom putea scoate banii necesari ca să producem un astfel de conţinut? Cu alte cuvinte, întrebarea nu e cine citeşte, ci cum îi convingem pe cei care citesc astfel de jurnalism să plătească pentru el?
- Dă nişte definiţii. O face scurt şi eficient: [This is] prose that is based on facts, on material selected from (and remaining a verifiable part of) what we call the real world. No invention here. Just the reported facts. But NOT just the facts. Because in long-form journalism (…) there can be a tremendous amount of invention brought to bear on how a piece is organized, on how its story-telling armature is constructed, on what voice is arrived at, and on what style inhabits the sentences. There is art in the presentation, or, more accurately, the re-presentation.
- Atinge unul dintre subiectele care pe mine mă chinuie cel mai mult: e jurnalismul narativ o formă care se potriveşte cel mai bine culturii americane? El spune că da. Eu i-aş spune că există oameni şi în România care încearcă să execute astfel de poveşti. În mare însă, generalizarea lui e corectă: With the exception of the tradition of British travel writing, this kind of writing has had no European counterpart – and, for that matter, no counterpart anywhere else in the world. Magazines in Germany and France print long articles, but these pieces are largely essayistic and always fiercely subjective. Nor do they trouble the reader with scenes or narrative. Reporting, when there is reporting, remains firmly at the service of ideas and theories.
- Spune multe despre efortul uman şi financiar care intră în crearea unui cover story. Luni întregi şi sume care uneori trec de $40.000. Numai pentru cover story. La noi, când trec de 1.500 de euro înseamnă că a fost o investiţie ieşită din comun.
Speech-ul se încheie cu întrebările care l-au propulsat: care e viitorul şi cum se poate monetiza jurnalismul de calitate. Sunt întrebări grele pentru un editor cu experienţa lui Marzorati, dar sunt întrebări şi mai grele în România, unde această formă e practicată constant – şi deocamdată la un nivel mediu – de nici doi ani de zile.
Am editat peste 20-30 de texte de “lungă-întindere” în aceşti doi ani. Am şi scris câteva. Au fost texte care au luat de la o lună la un an, unele mai puternice, altele mai sărace în forţa evocativă. Feedback-ul, când l-am primit, a fost bun, dar insuficient; asta deşi sunt convins că mult mai mulţi oameni citesc poveştile bine scrise decât aleg să spună ceva despre asta.
Presupunând că unii dintre aceşti cititori sunt şi cititorii acestui blog, vă întreb (şi sper să aveţi cinci minute pentru feedback): aţi plăti pentru jurnalism de “lungă-întindere”, bine documentat, bine editat, bine produs, capabil să evoce într-un mod emoţionant şi captivant – da, ca ficţiunea – realitatea în care trăim astăzi? Şi dacă da, cât? 10 lei pe lună? 15? 20? 50 odată la trei luni?
Şi încă una, ca bonus: sunt convins că sunt mulţi care ar citi un astfel de jurnalism, dar nu ştiu că există (sugestie: cumpăraţi măcar de curiozitate un Esquire sau un Tabu). Cum poţi ajunge la ei?
Întrebare de weekend: Jurnalism sau ficţiune?
Cei care citesc acest blog şi textele recomandate aici (cel mai recent exemplu) ştiu că jurnalismul poate avea aceeaşi greutate emoţională ca şi literatura de ficţiune. Folosind tehnici literare care să permită împachetarea unei documentari exhaustive şi rămănând fidel principiului călăuzitor – adevărul verificabil -, jurnalismul (narativ, că aşa îi spunem pe-aici) poate spune ceva profund despre lumea în care trăim.
Articolul “Îngerii din jurul ei” publicat în Tabu-ul de aprilie a coincis cu lansarea unei cărţi de ficţiune, Lizoanca, inspirată, spune autoarea, din cazul real al fetiţei abuzate. Nu mă voi preface imparţial – prefer povestea reală -, dar asta nu exclude o dezbatere interesantă despre relaţia/dinamica dintre jurnalism şi ficţiune. (Aş spune dintre ficţiune şi non-ficţiune, dar nu sunt convins de această traducere a cuvântului “nonfiction”. Poate mă ajutaţi.)
La lansarea cărţii s-a sugerat că jurnalismul e incapabil de a reda dimensiunea şi adevărul unei astfel de poveşti. Trecând-o prin filtrul ficţiunii însă, ea capată alte valenţe, iluminând cititorul. Eu unul cred că jurnalismul bine făcut şi bine scris poate salva la rândul lui suflete; poate schimba lumea interioară a cititorului. Sunt zeci de texte mari care au făcut asta cu lumea mea (un exemplu).
Voi ce credeţi? Poate jurnalismul să aibă impactul ficţiunii? Sunt unele subiecte mai bine servite de o abordare documentară? Care e relaţia dintre cele două forme?
(Au spus câteva ceva pe această temă şi Costi Rogozanu şi Cristina Bazavan. Citiţi şi acest text scurt de Lawrence Weschler: “Why I can’t write fiction”. )