Media Pierdută vs. Media Găsită
Nu mi-au plăcut niciodată discuţiile pe tema jurnalism vs. blogging pentru că nu le-am văzut, şi nu le văd, în opoziţie. Prefer discuţiile care explorează relaţia dintre jurnalismul tradiţional şi cel pe care îl poate facilita Internetul. Asta e şi subiectul unui articol din numărul de mai/iunie al Columbia Journalism Review, care explorează viitorul scriiturii într-o lume media aflată în criză - de bani, de idei, de valori etc.
Right now, journalism is more or less divided into two camps, which I will call Lost Media and Found Media. I went to the Nieman conference partially because I wanted to see how the forces creating this new division are affecting and afflicting the Lost Media world that I love best, not on the institutional level, but for reporters and writers themselves. This world includes people who write for all the newspapers and magazines that are currently struggling with layoffs, speedups, hiring freezes, buyouts, the death or shrinkage of film- and book-review sections, limits on expensive investigative work, the erasure of foreign bureaus, and the general narrowing of institutional ambition. It includes freelance writers competing with hordes of ever-younger competitors willing to write and publish online for free, the fade-out of established journalistic career paths, and, perhaps most crucially, a muddled sense of the meritorious, as blogs level and scramble the value and status of print publications, and of professional writers.
Ce rămâne constantă în această perioadă haotică - şi asta a fost una dintre concluziile conferinţei de jurnalism narativ de anul acesta din Boston - e pasiunea oamenilor pentru poveşti interesante şi bine spuse. Indiferent de formulă şi de suport, o poveste bună e o poveste bună. Sigur, eforturile pe care trebuie să le depui ca spui o poveste cum trebuie - ca jurnalist, ca blogger, ca instituţie - sunt mai mari, iar beneficiile mai mici. Dar asta e deja o decizie individuală şi parte a unei întregi discuţii pe marginea unei întrebări simple: “De ce faci ce faci?”.
Relaţia cu punctele şi alte semne
Când editez îmi place să fac aprecieri conceptuale şi să intervin cât mai puţin în scriitură. Structura unui text, coerenţa naraţiunii, claritatea ideilor exprimate mi se par mai importante decât modificarea unor cuvinte şi expresii. Nu vreau ca un text să sune de parcă ar fi fost scris de mine. Rareori rescriu; prefer să cer autorului încă o revizie. De cele mai multe ori vor rezolva ei înşişi exprimările aiurea. Nici nu mă aventurez prea tare în punctuaţie. Există oricum destule conflicte între mine şi virgulă.
Ce tai însă aproape întotdeauna sunt punctele de suspensie şi semnele de exclamare. Vorbeam aseară cu nişte prieteni - toţi reporteri şi scriitori - despre semnele de punctuaţie şi relaţia noastră cu ele. Le-am dezvăluit că nu suport punctele de suspensie. Foarte rar se întâmplă să editez un text şi să le păstrez. Chiar mai rar să le scriu din proprie iniţiativă. Punctele de suspensie nu mai sunt hip din 2000. Omoară propoziţiile. Nu creează nici un fel de suspans sau pauză eficientă - nu fac decât să arate că autorul n-a găsit nimic cu care să termine propoziţia. A lăsat-o să bălăngăne aiurea sperând că va fi salvată de o înşiruire de puncte. Puncte puncte…
A fost o “dulce” ironie când punctele de suspensie au apărut în campania de lansare Esquire. Ţineţi minte? “Revista bărbaţilor cu…”? Păi e fie “revista bărbaţilor cu carte” fie “revista bărbaţilor cu puncte puncte”. Recent am primit un text în care fiecare a două propoziţie se termina în suspensie. Chiar şi atunci când nu era nevoie…
Nu-mi plac nici semnele de exclamare. Dacă apar într-un text înseamnă că nu ai fost în stare să transmiţi starea necesară prin cuvinte. Mă feresc de semnele de exclamare chiar şi în citate. Dacă nu i-ai transmis cititorului că se află într-un moment tensionat, în care personajul vorbeşte cu emfază, nu salvezi mare lucru indicând asta. Punct!
Voi ce relaţie aveţi cu semnele de punctuaţie? Ce “îndreptare” folosiţi ca să vă ghidaţi? Care semne vă plac şi care vă irită? Ce aveţi de spus despre cele pe care nu le înţelegeţi? (New York Times a publicat luni un articol minunat despre “;”, unul din cele mai complexe şi neînţelese semne de pe piaţă.)
PS: Recunosc că sunt îndrăgostit lulea de linia de pauză.
PS2: Atât de lulea încât uneori vânez prin drafturi, căutând excesele Când le găsesc - îngâmfate şi lăbărţate - le ucid!
PS3: Aţi văzut acel “dulce” în ghilimele? Nu aşa că e “rupător” să pui întorsături de sens în ghilimele?
Ce au învăţat cursanţii mei
Am încheiat ieri seară cursul de Jurnalism Narativ pe care l-am predat timp de trei luni la CJI. A fost o experienţă senzaţională şi un privilegiu să cunosc şi (sper) să motivez o mână de oameni să se apuce de spus poveşti. Le-am spus aseară că dacă a fost bine la curs e din cauza pasiunii şi entuziasmului pe care îl am pentru jurnalismul de poveste şi pentru textul cu început, sfârşit, personaje, acţiune şi dialog.
Poate pe viitor voi reuşi să duc un curs folosindu-mă mai bine de experienţa mea ca făcător de astfel de texte, şi poate şi mai în viitor voi reuşi să mă folosesc mai bine de pedagogie ca să transmit ce-mi doream. Dar “feeling”-ul rămâne esenţial.
Eu am sperat că pot convinge cursanţii de trei lucruri:
- poveştile sunt universale şi importante. Chiar dacă ele nu schimbă lumea, pot schimba lumea ta.
- a scrie e un proces. Producerea unui text nu e rezultatul unei fulgerări de geniu ci un proces format din părţi distincte, fiecare cu problemele şi dificultăţile ei.
- a scrie e a rescrie. Un text nu e gata doar pentru că ai ajuns la ultimul punct. Ăla e doar primul draft.
Citind ultima temă, care e un şir de “ce-am învăţat”, mi-am dat seamă că de azi mişună pe străzi încă 14 oameni care îţi pot spune cât de cât cum e treaba cu jurnalismul narativ, de ce e puternic, de ce merită să-l scriem şi te pot direcţiona către locuri în care îl poţi citi.
Vreau să împărtăşesc o compilaţie din aceste “ce-am învăţat” pentru că oferă o serie de lecţii folositoare. Eu am furat 1-2 idei din fiecare temă şi le-am ordonat în 10 categorii ca să fie mai clar în câte faze din proces a punctat cursul:
- poveştile sunt universale
- a scrie e a citi
- încredere
- avem probleme similare
- feedback
- a scrie e a rescrie
- disciplină şi diagnostic
- tehnică
- feeling: e bine
- sugestii şi minusuri
Citiţi mai departe pentru a afla lecţiile din fiecare categorie.
Read more
Ce se poate face dacă…
I-am rugat astăzi pe cursanţii mei să scrie pe o bucată de hartie câteva întrebări despre procesul de documentare, planificare sau scriere - lucruri care îi preocupă şi cu care se luptă. La majoritatea întrebărilor răspunsul pe care l-am dat eu iniţial sună cam aşa: “e o hotărâre pe care o iei tu în funcţie de material şi povestea pe care vrei să o spui”.
Sunt puţine reguli fixe în jocul asta şi trebuie să-ţi asumi deciziile. Dacă lead-ul unei ştiri despre un incendiu e destul de bătut în cuie, deschiderea unui profil poate avea zeci de forme. De aici răspunderea şi provocarea.
Un ghid reuşit e munca şi experienţa altora. Dar nici astea nu pot fi luate ca reguli. Doar ca exemplu. Ca strategie. Ca inspiraţie. Am inclus mai jos o parte din aceste întrebări. Vă invit pe toţi cei care v-aţi zbătut cu scrisul (sau documentarea sau planificarea) să le citiţi şi să împărtăşiţi experienţele şi soluţiile care au funcţionat pentru voi:
- Cum reintroduc secţiuni pe care le-am scos în condiţiile în care am închis partea din articol în care ar fi putut să intre scena?
- Când se scrie la persoana I şi când nu?
- Cum faci să păstrezi acelaşi stil de-a lungul materialului? Se poate să faci asta de la primul draft?
- Cât ar trebui să dezvăluie un şapou/subtitlu? Ce trebuie să transmită?
- Ce poţi face atunci când îţi vine să renunţi? La un articol, la scris în general.