Lectură de weekend (10.05.2008)
Mi-am petrecut săptămâna cu drafturi. Le-am promovat utilitatea în câteva întâlniri. Le-am înroşit. Le-am editat. Mi-am făcut norma de scris oferind feedback la ele. Le-am mutat de pe birou lângă pat, apoi masa de bucătărie, apoi în geantă şi apoi iar pe birou. Ba chiar am recunoscut în faţa cursanţilor mei că am un fetiş pentru drafturi - mai ales pentru primul draft.
Să vezi un prim draft e un privilegiu. Unii îl privesc ca pe-un text autentic, terminat şi gata de publicare. Eu îl privesc ca pe un text vulnerabil, plin de promisiuni, dar de cele mai multe ori neterminat. Uneori fără început. Deseori fără sfârşit. Citesc un draft 1 pe nerăsuflate pentru că îmi place să-mi imaginez potenţialul lui, aurul care va rămâne după ce s-a cernut restul.
E un exerciţiu de umilitate să accepţi că prima versiune e un text incomplet. Unii nu sunt dispuşi să-l facă. Alţii da. Mulţi dintre cei care fac exerciţiul, au o revelaţie: “a scrie bine e a rescrie”.
Ca lectură de weekend vă sugerez să vă întoarceţi la un prim draft - publicat sau nu. Intraţi în el fără milă. Desfaceţi-l, dezasamblaţi-l, luaţi-l la întrebări: Se duce textul unde vroiam? Ce elemente trebuie dezvoltate? Există o structură? Ce ar putea nedumeri sau încurca cititorul? Am scris concret şi cu detalii? Am început şi un sfârşit? etc. Apoi reconstruiţi-l. Ar trebui să iasă altfel. Pe cuvânt.
Şi se poate face asta cu orice text - indiferent de gen. Acest eseu personal despre relaţia dintre mine şi mama mea (e în engleză) a trecut prin trei-patru drafturi înainte să fie publicat. La fel s-a întâmplat şi cu eseurile cursanţilor mei din toamnă. Abia aştept draftul doi al celor de acum.
David Granger şi nevoia de a inova
M-am trezit sâmbătă căutând nişte cuvinte de inspiraţie. Avusesem o serie de discuţii săptămâna trecută despre ce se poate şi ce nu se poate face editorial în România, şi vroiam să mă încarc puţin. Fusese şi o săptămână cu lansări pe piaţa revistelor româneşti şi obosisem de atâtea informaţii despre target, vânzări şi nişa de piaţă în care se plasează unii şi alţii.
Aşa am ajuns - ca şi altă dată - la David Granger, redactorul-şef al Esquire-ului american. Acum o lună l-am întâlnit pe Granger în biroul lui de la etajul 21 al Hearst Tower în New York City şi am fost fascinat. Biroul, care nu era ieşit din comun, privea de-a lungul 8th Ave.
Granger purta o pereche de blugi albaştri, puţin largi, un blazer peste o cămaşa albă şi pantofi negri întăriţi cu o placă de metal în talpă ca să reziste târşâielii. La 10 era deja în focuri. Am citit ulterior că se trezeşte la 5 dimineaţă. La 5:45 e în metrou în drum spre muncă. La 7 a trecut deja sumar prin New York Times.
I-am dat lui Granger numărul din martie al Esquire România - cel cu Florin Piersic Jr. pe copertă şi parfumul de la Bulgari inserat în ultima treime a revistei. S-a uitat la gaura din revistă şi a început să râdă. “Fuck man, this is great”, mi-a spus.
Trebuie să ştiţi ceva despre Granger. El e acelaşi om care spune “Fuck the old Esquire” . Sau spune că The New Yorker e plictisitor. Granger e omul care repetă obsesiv: “I wanna do stuff that’s never been done before”. Pentru el, insertul de parfum era o chestie nouă. Curajoasă. El n-ar putea să o facă, a adăugat, pentru că l-ar omorî Asociaţia Editorilor de Revistă (ASME). (Cu genul asta de publicitate, n-ar putea să-şi înscrie revista în concursurile asociaţiei - nici în categoriile de design şi nici în categoriile de editorial). Dar i-a plăcut că a văzut ceva nou.
E o chestie de subtilitate aici. Granger reacţiona la nou. Nu la găselniţa de marketing. Nu la succesul de publicitate. La nou. La curajul de a face altceva cu revista. De-a inova. De-a împinge limitele. Poate n-ar face aşa ceva. Dar e tare că cineva a încercat-o şi pe asta.
Mi-a spus că are o zi foarte proastă când o poveste pe care o citeşte e obişnuită. “Obişnuită” nu înseamnă “proastă”. Doar obişnuită. The New Yorker are multe poveşti bune, dar majoritatea sunt obişnuite.
Sâmbătă mi-am amintit de Granger şi de un discurs pe care l-a avut anul trecut la o conferinţă a industriei de revistă americană. Acolo, Granger a vorbit despre Esquire şi inovaţie. A povestit despre ziua în care i-a sosit numărul de octombrie (cu Benicio Del Toro pe copertă). Ştia că trimisese la tipar un număr bun, cu multe poveşti bune. Şi totuşi, când i-a picat în mână revista, reacţia lui a fost: “Fuck, I’m still making a magazine”.
Granger e fantastic pentru că e mereu nemulţumit, mereu gata să rişte. Chit că e vorba de o bucată de ficţiune despre moartea unui actor, sau de un articol de peste 16.000 de cuvinte, Granger vrea să facă altceva - chiar dacă acel altceva va fi un eşec total. Pentru că dacă nu ar face mereu altceva ar fi un editor obişnuit, care conduce o revistă obişnuită, ca toate celelalte de pe piaţă.
Urmăriţi mai jos speech-ul lui Granger. E inspiraţional pentru oricine care doreşte să schimbe domeniul în care lucrează - mai ales unul atât de conservator cum e presa tipărită (nu degeaba design director-ul lor e considerat un “influenţator” în industrie). Ascultaţi cum au schimbat titlurile de pe copertă, cum au revigorat bucăţile de ficţiune şi cum au ratat experimentele de-a face logo-ul revistei un element dinamic.
La un moment dat, spune despre una dintre propunerile pe care i le-a făcut un editor: “It was so large, so impossible, that I had to say ‘yes’”. Pentru că - punctează el foarte bine, mama invenţiei e disperarea. Iar Granger e disperat să producă ceva nou.
Şi mai mult Granger: Interviuri mai vechi la KCRW şi la Charlie Rose (1998 şi 2005).
Making of “AMR 18″ (din Esquire #6)
În acelaşi Esquire de martie despre care scriu de peste o săptămână - şi care e pe cale să apară - puteţi citi un portret minunat al lui Radu Muntean, jurnalist şi “locatar” al penitenciarului de maximă securitate din Timişoara.
Textul, scris de Camelia Bucioveanu, îl creionează pe Muntean la un moment crucial - pe cale să fie eliberat şi fără planuri de viitor.
Am rugat-o pe Camelia să scrie câteva cuvinte despre cum au evoluat primele paragrafe din text de la primul draft la varianta pe care o veţi găsi în revistă. Citiţi în continuare ca să vedeţi diferenţele dintre cele două variante şi câteva lecţii învăţate de Cami din procesul de documentare şi scriere.
Esquire România, Martie 2008
Am citit zilele astea biografia editorului american al Esquire-ului anilor ‘60, Harold Hayes, omul care a construit aura care încă există în jurul acestui titlu. Hayes avea o filosofie editorială pe care puţini au curajul să o urmeze astăzi. Credea că o revistă bună face ce nici televizorul, nici restul presei nu reuşesc - oferă o imagine mai profundă a timpurilor în care trăim. Când nu e doar un vehicul pentru reclamă şi jurnalism utilitar, o revistă rezistă. A o citi peste ani e ca o plimbare cu un prieten vorbăreţ.
Autoarea, Carol Poslgrove, punctează filosofia acestui tip de revistă în epilog: nu e un detergent, nu e o maşină, nu e o jucărie telecomandată. Un astfel de revistă are viaţă. Esquire-ul anilor ‘60 avea viaţă.
Şi, cred eu, şi Esquire-ul românesc are viaţă.
Am scris această introducere pentru că Esquire e o experienţă viscerală pentru mine; nu doar o slujbă. De aceea nu mă feresc să spun că numărul de martie (în curând pe tarabe) e cel mai bun pe care l-am produs până acum - cel puţin din punctul meu de vedere. Ce-l face mai bun decât numărul de decembrie (pe care eu l-am considerat până azi ca fiind standardul) nu sunt atât subiectele, cât şlefuirea lor. Numărul de martie e gândit şi editat până la ultimul punct. Şi asta îi impune personalitatea.
Mai jos aveţi imaginea copertei - bărbatul din imagine e Florin Piersic Jr. Puteţi să vedeţi o versiune mai mare în format PDF.
Sunt foarte multe chestii în numărul de martie (inclusiv un cadou). Voi reveni cu informaţii detaliate despre cum au fost făcute unele texte. Până atunci, delectaţi-vă cu o selecţie. (Puteţi să vedeţi paginile de sumar în acest PDF.)
Selecţie din numărul de martie 2008:
- Florin Piersic Jr. e un om despre care toţi au o părere. Articolul nu este o încercare de-a stabili cine e de fapt Piersic Jr., ci este un text despre răbdarea unui om de-a continua în ritmul său, în ciuda aşteptărilor celorlalţi. Fotografii: Roald Aron.
- Radu Muntean e jurnalist şi “locatar” al puşcăriei de maximă securitate din Timişoara. Camelia Bucioveanu face un portret puternic unui om pe cale să iasă de după gratii fără planuri de viitor. Fotografiile au fost făcute de Andrei Pungovschi - care a intrat până în duşurile puşcăriei.
- Copiii rămaşi acasă sunt o realitate a României moderne. Fără a apela senzaţionalul şi pateticul cu care e tratată deobicei tema, Georgiana Ilie, ne prezintă câteva familii despărţite de plecarea unuia dintre părinţi. Fotografii: Petruţ Călinescu.
- Numărul are o secţiune specială Ce am învăţat - peste 20 de pagini de sfaturi şi învăţături de viaţă de la oameni precum Al Pacino, Petre Roman, Nadia Comăneci, Gheorghe Dinică, Dustin Hoffman sau Leonard Doroftei. Şi, pe ultima pagină, ce au învăţat de la viaţă Traian şi Decebal.
- Actorul Andi Vasluianu se joacă într-un pictorial de Alex Gâlmeanu. În plus, Vasluianu îşi dă cu părerea despre munca sa în stilul caracteristic: „Acum sunt în faza în are nu vreau să fiu actor. În sensul că nu vreau să joc. Vreau să fiu personajul.”
- Philip Ó Ceallaigh, autorul irlandez al cărţii “Însemnări dintr-un bordel turcesc”, scrie o nuvelă originală şi fierbinte.
- Plus o mulţime de alte chestii: cum îţi îngrijeşti pantofii, cum ceri un martini, ce e noaptea la televizor, poze şi vorbe de la femei frumoase (Aylin Cadâr, Hilary Swank, Jennifer Love Hewitt) şi motive pentru care NATO vine cam degeaba în România.
* Design făcut de echipa: Raymond Bobar şi Cătălina Zlotea.
Spune povestea locului tău de muncă
Butch Ward a avut mereu chestii interesante de spus despre modul în care conduci o redacţie şi relaţionezi cu oamenii pe care ai în subordine. Pentru mine continuă să fie fascinant cum instituţiile media sunt incredibil de defectuoase în ceea ce priveşte comunicarea - atât aici cât şi în America. Editorii nu ştiu cum să-şi motiveze reporterii, reporterii bârfesc în loc să aducă soluţii, iar haosul e considerat strategie de management.
Nu poţi face treabă bună dacă nu există o conexiune cu mediul în care lucrezi şi dacă nu eşti motivat de cei “de sus”. Într-o serie de patru articole care vor continua până joi, Ward a găsit un mod simplu şi eficient de-a privi problema. Editorii pot să folosească tehnicile jurnalismului narativ (personaj, acţiune, scenă, dialog etc.) pentru a spune povestea locului de muncă. Conexiunile dintre naraţiune şi leadership sunt clare. Spune Ward:
- To bring a character alive, a reporter needs to be able to discover that character’s essence: What makes her tick? Ask a good leader what it takes to motivate someone effectively, and you’ll hear about searching for what makes the staffer tick.
- Then there’s dialogue. Good reporters capture conversations, not just quotes. Good leaders engage in real conversations, not just monologues.
- And what about meaning? The best stories help me understand something. They leave me knowing why I read them. The best leaders help me discover why my work matters - its meaning and what difference it makes.
PS: Butch, pe care l-am observat predând timp de un an de zile, e şi un admirator al eseului personal. Un exemplu minunat, aici.
De ce “A scrie?” (draft 2)
A scrie bine e a rescrie, iar “misiunea” acestui blog mi se pare un text important pe care am vrut să-l cizelez de când l-am postat. Inspirat de comentariile primite şi de distanţa de timp dintre drafturi, am revenit la text. Am vrut să fac mai multe lucruri cu draftul 2:
- Să ilustrez forţa editării. E posibil să produci un text bun la primul draft. Dar al doilea va fi şi mai bun. Cu siguranţă va fi mai clar şi mai concis. Citiţi al doilea draft şi veţi vedea că am tăiat multe din propoziţiile care apăreau în primul. În timp ce făceam asta mi-am amintit de regula lui Elmore Leonard: “Încerc să omit chestiile peste care cititorul are tendinţa să sară”.
- “A scrie” pentru mine înseamnă a scrie poveşti reale, despre lumea în care trăim şi oamenii din ea. Dacă ăsta era mesajul cu care am pornit primul draft, cu siguranţa l-am îngropat bine în text.
- Să punctez, sumar, o diferenţă esenţială. Există două genuri mari de text jurnalistic. Raportul şi povestea. Raportul e ce face majoritatea presei din România. Scopul unui raport e să transmită informaţii. Mie îmi plac poveştile. Scopul lor e să transmită experienţă. Dorinţa mea e să promovez poveştile şi importanţa lor în viaţa noastră.
Citiţi draftul doi în continuare sau descărcaţi-l în format *.doc de aici - Draft2. E făcut cu “track changes” ca să puteţi vedea mai clar ce s-a schimbat din primul.
Rescriere de draft
A scrie (bine) e a rescrie. Asta e una din cele mai importante lectii pe care le-am invatat ca jurnalist. Din ea deriva, implicit, o serie de alte lectii, cum ar fi “draftul e un prieten bun”. Unul din dezavantajele presiunii pe care nevoia de a posta pe un blog o creaza este ca - deseori - postam primul draft si nu ne intoarcem la el sa-l revizuim
In cele patru zile de cand scriu in fiecare dimineata, am scris pentru blog. Tot ce am scris a fost un prim draft si mi-a fost greu sa apas “publish”. Am ajuns uneori si la al saselea sau chiar al saptelea draft cu unele articole de ziar. Orice articol mai lung pe care il scriu pentru Esquire are cel putin trei drafturi - fiecare editat si abordat diferit.
Exista mai multe feluri de editare, dar in Romania cea mai raspandita este “editarea de linie”. Se ia pixul rosu, se ia textul, si se incepe. Se taie un cuvant. Se inlocuieste o propozitie. Se rescrie un titlu. Se pun virgule. Se corecteaza greselile de ortografie. Eu cred ca jurnalismul romanesc (editarea asta o cunosc mai bine) are nevoie de mult mai multa “editare conceptuala”. E punctul in care un prim draft (niciodata nu fac editare conceptuala in ultimele faze) este evaluat pentru poveste. Ascunde sensul povestii? Are informatii suficiente sa o sustina? Si-a gasit forma? Sunt clare ideile? etc.
Am sa incerc sa va dau exemple de “editare conceptuala” cat mai curand. Pana atunci, voi edita postul introductiv al acestui blog (nu degeaba are “draft 1″ in coada). Posibilitatile si uneltele de editare oferite de WordPress sunt sarace (nu inteleg unde s-a ascuns editorul de WYSIWYG) asa ca il voi edita in MSWord folosing “track changes”. Voi incarca apoi fisierul impreuna cu explicatiile modificarilor.
Uitati un preview - fara explicatii deocamdata:
Am inceput acest blog
in aceeasi zideodata cu o provocare. De astazi, voi incerca sa scriuin fiecare zizilnic - 30 de minute in primele sase luni, iar apoi voi vedea.Scriam oricum in fiecare zi, dar nu
organizatstructurat. Scriam e-mailuri, note de editare, si, uneori, chiar bucati dintr-un articol.sau altul. Darvreau un sistem mai organizat.sa fie mai organizat. Mai fortatMai impus. De-asta am hotarat sa ma asez lamasabirou in fiecare dimineata, cu cafeaua langa mine, si saincercsa scriu.30 de minute pe o tema data sau pur si simplu aiurea.
Nu credeti ca a scrie bine e rescrie? Incercati pentru inceput un “writing is rewriting” in Google.