Weingarten, Kafka şi jurnalismul despre sensul vieţii
L-am descoperit relativ târziu pe Gene Weingarten. Ştiam că există, ştiam ce face şi îi citisem senzaţionalul articol despre violonistul care cântă neobservat în metroul din Washington, DC. (Povestea lui Joshua Bell, premiată cu Pulitzer, a circulat din e-mail în e-mail şi prin România). Anul ăsta i-am citit şi durerosul articol – al doilea Pulitzer în trei ani – despre părinţii care-şi uită copiii în maşină, iar aceştia mor, sufocaţi din lipsă de aer.
Dar abia după ce i-am citit recent apăruta colecţie de articole, The Fiddler in the Subway, am înţeles cu adevărat ce se ascunde în spatele jurnalismului pe care îl face.
Weingarten e amuzant, conversaţional, chiar voit infantil în unele din articolele săptămânale pe care le scrie pentru Washington Post; avatarul de Twitter e o fotografie cu o grămadă de căcat. În ciuda acestor aparenţe, jurnalismul lui Weingarten – deşi abundent în umor – are misiune gravă: să arate lucrurile pe care le facem/în care credem în viaţă înainte de a muri. Umorul e o unealtă, nu un scop.
Weigarten împlineşte 59 de ani în octombrie şi, din ce povesteşte în introducere, scrie cu regularitate doar de vreo 10-15 ani (înainte a fost editor). Dar are o poftă de viaţă şi, mai important, o poftă de a afla despre viaţă, care e uluitoare. Ştie că locul unui reporter e pe teren şi înţelege că fără interviuri şi documentare şi gândit vei scrie ceva perfect potrivit pentru coşul de gunoi.
E o mare diferenţă dintre oamenii care văd lumea ca el şi veteranii noştri, care scriu dintr-un pont, din condei, după singură bere cu un subiect. Astea nu vor fi niciodată suficient. Nu dacă vrei să spui ceva mai mult despre lumea în care trăim.
Mai jos găsiţi un fragment din introducerea cărţii, cel în care Weingarten îşi expune filozofia. Cumpăraţi cartea. Vor fi cel mai bine cheltuiţi 10 dolari din ultima vreme. Numai articolul introductiv, preferatul lui, merită preţul de intrare.
The meaning of life is that it ends — Franz Kafka
Kafka nailed it — Me
Not long after learning to write, I stopped doing it. The proximate cause was a desire to have sex on a regular basis with a particular woman, the one I would eventually marry. She happened to live not in Detroit but in New York, and the only good job I could get there was as an editor. There are worse reasons to make major life decisions.
I liked editing and kept at it for the next twenty years, which meant I had to learn to think extremely analytically about narrative writing: You can’t tell a professional journalist that what he has done isn’t good enough unless you are prepared to explain why. That requires a coherent philosophy. I had to find one.
After reading narrative works I admired and narrative works I didn’t. I came to some important conclusions about what distinguished the first group from the second. This led me to adopt something of an eschatological approach to feature writing, which I codified into the Talk. I became famous for the Talk. Writers hated the Talk. I don’t blame them.
The script seldom varied: The writer would tell me what his story was going to be about, and then I would explain to him, patiently, why he was wrong. Your StOlY, I would say, is going to be about the meaning of life. This tended to take some people aback, particularly when their subject was something ostensibly small-say, the closing of a local amusement park. Usually, a Socratic dialogue would ensue:
“Well, what is an amusement park about?” I would ask.
“Fun.”
“And why do people want to have fun?”
“To take their mind off their worries.”
“And what are they worried about?”
You see where this is going. Pretty soon, through one route or another, we’d arrive at Kafka.
My method may have been obnoxious and condescending, but my point was on target:
A feature story will never be better than pedestrian unless it can use the subject at hand to address a more universal truth. And, as it happens, big truths usually contain somewhere within them the specter of death. Death informs virtually all of literature. We lust and love so we can feel more alive. We build families so we can be immortal.
• Poţi cumpăra cartea de pe Amazon.
Despre respingere
Pasajul de mai jos, din introducerea cărţii “About Town: The New Yorker and the world it made” (Ben Yagoda), m-a făcut să-mi amintesc cât de neobişnuiţi suntem să fim respinşi în România.
În ultimii doi ani jumate am citit multe mailuri care spuneau: “v-am ataşat un articol. Să mă anunţaţi când îl publicaţi”. Am avut de asemenea conversaţii neplăcute cu oameni sideraţi că ideea/propunerea/textul nu era ce căutam.
Relaţia dintre un editor şi un colaborator – uneori chiar şi un membru al redacţiei – trebuie să funcţioneze ca în povestea de mai jos (nu contează că e vorba de ficţiune, la fel se întâmplă şi cu bucăţile de jurnalism). Editorul vede un potenţial în autorul cu care corespondează şi o încurajează să mai încerce până găseşte punctul de intersecţie dintre dorinţele revistei şi ale ei.
Puţini dintre cei pe care i-am respins au retrimis. Şi mai puţini au revenit încercând să ofere ceva mai bun. Aproape nimeni nu a priceput că un refuz nu e un atac la persoană, ci o nepotrivire, adesea de moment.
Le-am spus mereu cursanţilor mei: eşuaţi, eşuaţi, eşuaţi. Am colectat până acum teancuri de refuzuri – un ziar mi-a trimis aceeaşi scrisoare de respingere de două ori, să se asigure că am înţeles mesajul. L-am înţeles. Dar în acelaşi timp am înţeles că asta e meseria pe care vreau s-o fac. Aşa că am continuat. Am ascultat. Am modificat. Am învăţat. Am retrimis.
Şi acum, din Yagoda:
*** One of the several hundred fiction manuscripts that arrived at the New Yorker one week in 1972 was a short story called “Blue Eggs,” written by a young college English instructor named Ann Beattie. It found its way from the slush pile to the desk of fiction editor Roger Angell, and he wrote to Beattie: “These little slices and moments are often surprisingly effective, but the story itself seems to get away from you as it goes along. It seems possible that there is more form than substance here, but perhaps that is unfair. What I most admire is your wit and quickness and self-assurance. I hope you will let us see more of your work, and that you will address your future submissions directly to me.”
Angell rejected thirteen of Beattie’s stories over the next twenty-two months. He was usually patient and encouraging, but sometimes a bit of exasperation showed through. At one point, he wrote: “I wish you would try a very quiet and modest story — one that relies on no devices and is content merely to bring us to its discoveries. But whatever you do write, please continue to send it to us.”
Beattie tried to balance her own artistic needs with the requirements expressed by Angell. Finally, in November 1973, she submitted a story called “A Platonic Relationship,” along with a cover note indicating she had tried to meet the magazine more than halfway: “In this story I have taken pains to do something you have said might work several times before: to write a simple story. No times shifts, characters named, backgrounds understandable, and hopefully not entirely depressing.”
Sitting in the Rare Books and Manuscript Room, reading Angell’s reply, I found myself getting a little choked up. He wrote:
Oh, joy…
Yes, we are taking A PLATONIC RELATIONSHIP, and I think this is just about the best news of the year. Maybe it isn’t the best news for you, but there is nothing that gives me more pleasure (well, almost nothing) than at last sending an enthusiastic yes to a writer who has persisted through as many rejections and rebuffs as you have. It’s a fine story, I think — original, strong, and true.
Încă o dată despre ce este o revistă
Mult prea rar ne oprim să ne întrebăm ce e o revistă. Ce ar trebui să punem în ea? Ce ar trebui să găsească cititorii? Cum ar trebui să fie experienţa lecturii? Dar a frunzăririi? Cu scuzele de rigoare pentru public, cele mai multe reviste din România aruncă conţinut în pagini la întâmplare, nedocumentat, needitat, copt în bulele neaerisite din redacţii, uneori vândut fără remuşcări. În ciuda haosului procesului de producţie, tot nu reuşesc să bifeze scopul principal al unei reviste: supriza.
Am mai scris despre supriză şi serendipity editorial, dar voiam să vă ofer nişte fragmente dintr-un text scris în Creative Review de Jeremy Leslie de la magCulture.com şi Colophon. Subiectul: ce este o revistă?. (Textul a fost iniţial disponibil online, dar acum e doar pentru abonaţi; paragrafele le-am pescuit din Google Cache. O variantă a textului se găseşte şi pe blogul lui Leslie.)
I prefer to start with the more open definition expressed by editorial designer Fernando Gutiérrez for my book Issues: “The word magazine means storage space for dynamite. A magazine is full of surprises and it can explode at any minute.” By that definition, half the magazines on the newsstand today should struggle to earn the right to be called magazine.
For many people, the ubiquity and familiarity of magazines renders them almost invisible. They pick up the latest issue of their regular read and take it completely for granted. The lack of surprise in mainstream titles has played a major part in their success but is arguably now playing a part in their slow decline. They are predictable not only in format and appearance but in content too.
Sporadic, cumpăr şi eu câte un titlu local tocmai din acest motiv: caut surpriza. (Nu prea funcţionează).
There are exceptions. The ‘surprise’ factor explains why magazines like The New Yorker and The Face remain regarded with such high esteem. But great though such titles are, they not only stick to a traditional physical format but cannot be described as typical.
They are (or were in the case of The Face) exceptional for their refusal to be predictable. It is difficult to describe the New Yorker in a single sentence, its scope is so broad. Every issue contains surprises – as David Hepworth has said, “one of its chief delights is that it’s impossible to predict what’s going to be in it”. This was what made The Face great in its heyday too. It managed to combine the most unlikely parts. Political reportage sat next to fashion (…).
Asta e foarte important. Supriză nu înseamnă neapărat o revistă atât de alternativă încât să devină inaccesibilă publicului larg. Nu înseamnă o colecţie de monstruleţi sau mai ştiu eu ce alt act de pretenţiozitate sau epatare editorială. Înseamnă muncă. Şi înseamnă drag de cititor. Ceea ce, să fim sinceri, nu prea veţi găsi prin redacţii pe la noi.
În aceste condiţii, ce este o revistă? Cum ar trebui să difere de alte platforme media? Îl las pe Leslie:
[A] magazine is a vehicle for edited content. Text, pictures and design work together to present a mediated view on a subject/subjects. The usp of the New Yorker is that you the reader are placing your trust in the editorial team to deliver a surprising combination of material, including content you perhaps didn’t expect would interest you. This mediation is an important difference from other content providers, particularly digital media where content is sourced by search or by random links.
Şi voi? Citiţi vreo revistă care vă suprinde?
I will not read your fucking script
Data viitoare când rugaţi pe cineva – cu care nu aveţi o relaţie personală sau profesională – să vă citească un text ca să vă dea o părere, gândiţi-vă la ce spune scenaristul Josh Olson în “I Will Not Read Your Fucking Script“, un eseu genial scris pentru Village Voice:
I normally have a standard response to people who ask me to read their scripts, and it’s the simple truth: I have two piles next to my bed. One is scripts from good friends, and the other is manuscripts and books and scripts my agents have sent to me that I have to read for work. Every time I pick up a friend’s script, I feel guilty that I’m ignoring work. Every time I pick something up from the other pile, I feel guilty that I’m ignoring my friends. If I read yours before any of that, I’d be an awful person.
Most people get that. But sometimes you find yourself in a situation where the guilt factor is really high, or someone plays on a relationship or a perceived obligation, and it’s hard to escape without seeming rude. Then, I tell them I’ll read it, but if I can put it down after ten pages, I will. They always go for that, because nobody ever believes you can put their script down once you start.
În spatele comediei e o pledoarie pentru acceptarea suişurilor şi coborâşurilor scrierii. Nu-ţi trebuie permisiune ca să scrii, spune şi Stephen King în “Despre scris”. Şi nu trebuie să te descurajeze criticile. Dacă asta vrei să faci, fă-o. Tot King: “(…) puteţi s-o faceţi, trebuie s-o faceţi şi, dacă aveţi curajul necesar să începeţi, o veţi face. Scrisul e magie, e apa vieţii. Apa e gratuită.”
Dar, vorba lui Olson, dacă într-o încercare de a vă face relaţii aţi aruncat un text neşlefuit pe mâna unui om care are altele de scris şi de citit, nu vă supăraţi când vă oferă o părere onestă, dacă asta aţi cerut:
I read the thing. And it hurt, man. It really hurt. I was dying to find something positive to say, and there was nothing. And the truth is, saying something positive about this thing would be the nastiest, meanest and most dishonest thing I could do. Because here’s the thing: not only is it cruel to encourage the hopeless, but you cannot discourage a writer. If someone can talk you out of being a writer, you’re not a writer. If I can talk you out of being a writer, I’ve done you a favor, because now you’ll be free to pursue your real talent, whatever that may be. And, for the record, everybody has one. The lucky ones figure out what that is. The unlucky ones keep on writing shitty screenplays and asking me to read them.
În căutarea editorilor
Am citit în seara asta un text în GOOD care m-a binedispus. E o pledoarie pentru editori, acea specie rară care trece aproape neobservată în dezbaterea despre platformele care vor susţine jurnalismul pe viitor.
Editorii buni sunt o minune. Am avut câţiva în State şi nu a fost text care să nu iasă mai bun; chiar dacă m-au chinuit pe parcursul procesului. Am avut şi editori slabi şi am suferit din cauza lor.
De când editez – fie la curs, fie la revistă – am enervat unii reporteri şi i-am bucurat pe alţii. Dorinţa mea e simplă: să încerc să fac textul mai bun pentru cel/cea care va citi. Nu să-l rescriu, ci să le arăt cum să-l rescrie, de unde să-l apuce, pe unde să cârpească, ce să arunce la gunoi.
Presa noastră – convenţională şi electronică – este înfiorătoare şi pentru că lipsesc editorii. Gândiţi-vă la asta de fiecare dată când simţiţi că o idee bună a fost prost executată.
Poate am să revin mai pe larg la acest subiect. Până atunci, citiţi şi textul din GOOD.
Those who have mastered the art of editing, then, are uncommon creatures. I envy them their skill and am enormously grateful for their gifts: I am never more relieved than when my writing lands in the hands of a competent and caring editor, someone who shows me how to rethink ideas and restructure prose. The writings I have published as a result of a strong writer/editor collaboration are my best work, measured both by my satisfaction with them and by reader interest.
PS: Editorul nu înseamnă corector. Deşi uneori editorul e şi corector, ele sunt joburi diferite.
Cum (să) scrii prostii
Keep it simple, stupid!
E unul dintre sfaturile de scriitură pe care le îndrăgesc cel mai mult, unul dintre puţinele care se ridică la rangul de regulă. E o opţiune personală şi vine din dorinţa de a pune în valoare substanţa unui text, nu excesele stilistice ale autorului. Am mai vorbit despre asta şi aici. (Nu are rost să dau exemple – deschideţi la întâmplare orice publicaţie electronică sau tipărită şi veţi vedea ce spun).
Nu reuşesc să-mi urmez întotdeauna propriul sfat, chiar dacă supun textele mai multor drafturi. Uneori nici trecerea textului prin mâinile unui editor – sau doi-trei – nu mă salvează de propriile excese. Notă: nu cred că prima variantă a unui text, cea spontană, scuipată, e cea mai bună. Din contră – cred că e cea mai neînchegată, neclară şi inaccesibilă dintre toate. (Aşa lucrează meseriaşii).
Mai jos un exemplu recent de cât de greu e să faci poliţie pe propriul text. L-am descoperit azi, recitind materialul despre Andi Moisescu pe care l-am scris pentru Esquire:
Sigur că Moisescu înţeapă ocazional, dar un bobârnac de ironie moisesciană – cum i-a caracterizat un fost publicitar discursul – peste botul unei starlete de Bamboo poate fi la fel de incomod ca un vânt scăpat de un actor de teatru prin aerul rarefiat.
Uhm? Ce?
Prima mea reacţie a fost să mă enervez pe editorii Esquire. Propoziţia pe care o trimisesem iniţial suna puţin altfel:
Sigur că Moisescu înţeapă ocazional, dar un bobârnac de ironie moisesciană – cum i-a caracterizat un fost publicitar discursul – peste botul unei starlete de Bamboo poate fi la fel de incomod ca un vânt scăpat prin aerul rarefiat al unui actor de teatru.
Altceva, nu? Cum şi-au permis să schimbe fără să mă întrebe nimic?!
Apoi mi-am amintit că am văzut textul înainte să meargă la tipar şi n-am sesizat modificarea. Parcă era totuşi mai bine cum spusem iniţial, mi-am zis. Am recitit propoziţia şi mi-am zis că poate a fost o greşeală să intercalez explicaţia aia. N-a făcut decât să supraîncarce o propoziţie menită să transmită o idee importantă (credeam eu). Am citit-o fără ea:
Sigur că Moisescu înţeapă ocazional, dar un bobârnac de ironie moisesciană peste botul unei starlete de Bamboo poate fi la fel de incomod ca un vânt scăpat prin aerul rarefiat al unui actor de teatru.
Vai de mine. Ce e cu adversativul asta? De ce “dar”? Şi mai rău, o comparaţie între un bobârnac şi un vânt?
Editorul meu secret – nu cel oficial de la Esquire – mi-a zis că a înţeles din propoziţia asta că Moisescu e subtil cu modul în care foloseşte ironia. Ea nu apucase să mă editeze la acest text şi m-am prins că acum, când zarurile fuseseră deja aruncate, a fost blândă. Înţelegea tangenţial ideea; propoziţia tot proastă era.
Problema e că eu n-am vrut să spun ce a înţeles ea.
Intenţia mea era ca acea propoziţie să transmită următorul mesaj: Moisescu e usturător uneori. Însă nu taxează doar starlete de Bamboo, ci îi taxează şi pe invitaţii lui culţi, care uneori habar n-au de subiectele pe care trebuie să le discute. Asta era interpretarea mea şi acestei idei îi urma un citat de la Moisescu care s-o suţină:
„E dreptul lor să se deconecteze”, spune Moisescu despre invitaţii lui, uneori depăşiţi de fenomenele pe care trebuie să le comenteze, „dar ştii ce se întâmplă? Trăiesc în ţara asta şi vrând-nevrând se lovesc de ele. Ştiu că nu e plăcut, dar asta e. Nici aspirina nu e bună la gust.”
Aţi priceput? Sexy Brăileanca o fi jenantă, dar cum e alegerea de-a trăit într-o bulă în care ea nu există?
Sigur, paragraful respectiv nu spune asta. Bălmăjeşte. Foloseşte construcţii regretabile. Se pierde. Evită ideea. Fuge de singurul lucru care l-ar fi salvat: simplitatea.
Le-am spus deseori cursanţilor mei să-şi intervieveze fiecare propoziţie dintr-un text: ce faci aici? ce vrei să spui? Uneori nu ajunge. Uneori trebuie să vină să te intervieveze alţii. Şi când textul e lung şi timpul scurt, nici altora nu le e uşor să prindă fiecare bubă de-a ta. Dar asta trebuie să încercăm să facem pentru ca cititorii să treacă nestingheriţi printr-un text.
E limpede acum că această idee trebuia exprimată altfel. Poate o mişcare şi mai bună ar fi fost să urmez oricare dintre următoarele două sfaturi (tot printre puţinele ridicate la rang de regulă): Omit needless words. Sau: Kill your babies.
Despre ce e acest text?
Una dintre cele mai grele întrebări la care trebuie să răspundă un reporter – în text – e “despre ce scrii”? E strâns legată de întrebarea: “de ce citesc eu acum acest text”. Orice articol reuşit, fie el de ziar, de revistă, de publicaţie online, răspunde la această întrebare şi o face într-un mod neintruziv, natural, şi documentat. Jurnalismul american îi spune nutgraf şi forma s-a perfecţionat la Wall Street Journal.
Pare uşor dar – din experienţa mea de editor de revistă – puţin scriitori îşi amintesc să-i facă loc (alteori trebuie 3-4 drafturi până reuşesc să imprime răspunsurilor forţa necesară). Da, la revistă e mai multă libertate în modul de livrare a acestor răspunsuri, dar ele tot trebuie să existe – cu cât mai devreme cu atât mai bine.
Un exemplu simplu (de ziar) de cum se face treaba asta. Dintr-un articol din New York Times-ul de azi despre emigranţii care se întorc acasă pentru că nu mai au locuri de muncă. Îl folosesc pentru că e cu România. Am marcat cu bold paragrafele în cauză. În text explicaţiile continuă, dar ajung şi cele două.
ALCALÁ de HENARES, Spain — Six years after the Spanish construction boom lured him here from his native Romania, Constantin Marius Mituletu is going home, another victim of the bust that is reversing the human tide that has transformed Europe in the past decade.
“Everyone says in Romania there’s no work,” Mr. Mituletu, 30, said with a touch of bravado as he lifted his mirrored Ray-Bans onto his forehead. “If there are 26 million people there, they have to do something. I want to see for myself.”
Mr. Mituletu, who is planning to return to Romania next month, is one of millions of immigrants from Eastern Europe, Latin America and Africa who have flocked to fast-growing places like Spain, Ireland and Britain in the past decade, drawn by low unemployment and liberal immigration policies.
But in a marked sign of how quickly the economies of Western Europe have deteriorated, workers like Mr. Mituletu are now heading home, hoping to find better job prospects, or at least lower costs of living, in their native lands.
Calitatea, după concedieri şi restructurări
Un articol superb în American Journalism Review despre ce se întâmplă cu calitatea unui ziar (online şi tipărit) după câteva runde de concedieri şi restructurări (o practică trendy şi la noi de câteva săptămâni). Carl Sessions Stepp se axează în special pe copy editing, ultimul bastion prin care trebuie să treacă informaţia ca să ajungă la public. (Echivalentul în schema de muncă de la noi ar fi corectorul , doar că un copy editor e mai mult decât atât; practic face ce face un editor plin în România.)
Concluziile acestui text? Volumul de muncă a crescut, rapiditatea primează în faţa calităţi şi finisarea unui text e laxă – adică jurnalismul produs e mai puţin precis şi uneori mai puţin isteţ. Iar întrebarea care rămâne e ce se va întâmpla cu faza de finisare a unui text şi cum va influenţa gâtuirea ei calitatea şi credibilitatea publicaţiei?
[At] newsrooms nationwide, is that fewer editors scrutinize copy, and they often spend less time per item than they would have just a few years ago.
Together, these developments raise unprecedented questions about the value – and the future – of editing itself. Already at many news organizations, journalists and readers alike have noticed flabbier writing, flatter headlines, more typos. How far can you cut editing without crippling credibility? How do you balance immediacy and accuracy? How much does fine-tuning matter to the work-in-progress online ethos?
PS: Textul merită citit şi ca un exemplu de cum ar trebui reporterii de media să scrie despre schimbările din presă: mergând pe teren, observând şi vorbind cu oameni.
Încă o cană
Dacă tot am vorbit de căni acum câteva zile, vă prezint cel mai nou membru al colecţiei. Am primit-o de la Gabriela, şi spune aşa: “Instant editor. Just add coffee”.
V-o prezint la pachet cu nişte gânduri despre editare de la Chuck Klosterman:
Editors who self-identify with writers tend to look at pieces and think how they would’ve written them. But there’s a certain kind of editor who actually wants to be an editor. That is their aspiration, and they tend to be really good at it.
Lectură de weekend: Cum se naşte un articol de revistă
Nu mai are sens să mărturisesc că îmi place procesul care dă naştere unui text. Toată nebunia, de la idee, la convingerea şefilor că merită, la reporting, şi până la produsul final. Nu demult, am dat peste un jurnal de proces făcut de Wired în timp ce lucrau la un profil al scenaristului/regizorului american Charlie Kaufman.
Gândit iniţial ca “plus valoare” la text, proiectul revistei s-a transformat într-un jurnal din culisele unei poveşti de la o revistă mare. Puteţi să citiţi varianta reporterului, Jason Tanz, şi una mai completă, a lui Scott Dadich, creative director la Wired (blogul lui Dadich are 27 de părţi şi se numeşte, cum altfel, “The Process”).
Am încercat să fac un rezumat mai jos, punând accent pe rolul reporterului şi editorului. Totul a început cu propunerea de a scrie despre Kaufman, un pitch făcut de Tanz la o întâlnire în mai (textul final a apărut în numărul de noiembrie).
Jason teamed up with WIRED senior editor, Nancy Miller, to pitch his Charlie Kaufman idea at our May 22 story ideas meeting. Pitches must be one page or less and succinctly describe a thesis and proposal of reporting topics. All WIRED staffers vote on these pitches and give a score from from 1 (not for WIRED) to 6 (a must-do). The scores’ mean and standard deviation are posted on a whiteboard in our main conference room and discussed in order of least popular to most popular. After taking the room’s temperature, consulting with the Bob Cohn (EE), Jacob Young (ME), Thomas Goetz (DE), Wyatt Mitchell (DD) and me, Chris Anderson makes the final decicion to green light or pass.
După ce pitch-ul a trecut, revista a început negocierile cu reprezentanţii lui Kaufman. În acest timp, reporterul şi editorul au început să evalueze potenţialele unghiuri de abordare. Odată ce Kaufman a fost de acord să participe, editorul articolului, Miller, a făcut oficială facerea lui printr-o scrisoare trimisă tuturor departamentelor implicate în producerea lui (scrisoare trimisă pe 5 august).
After any story is confirmed, the editor sends the writer an assignment letter, an official announcement of when the story is due, and in which issue it is expected to run. The letter goes to the writer (to give some editorial direction), the magazine’s top editors (to alert them that the story has been assigned), the photography editors (to start pulling photo reference), and to me and the design staff, so we can start coming up with ideas, calling in portfolios, and spitballing.
Reporterul şi editorul s-au bombardat continuu cu e-mailuri, ţinându-se la curent cu progresul materialului. Destul de repede, apar probleme cu ilustrarea – lui Kaufman nu-i place să fie fotografiat. Reporterul îl intervievează pe Kaufman pe 13 august şi petrece următoarea săptămână scriind primul draft, pe care îl va completa ulterior cu scene de la o vizionare de la festivalul de la Toronto la începutul lui septembrie. La Wired, primul draft se numeşte 00. Editorul răspunde cu o primă rundă de editare şi spune că nu are multe lucruri de comentat pe structură – cel mai important lucru la care se uită un editor în această fază a materialului. Sugestiile ei, spre norocul reporterului, sunt specifice.
Tanz rescrie şi Miller trimite o versiune curată şefilor. Departamentul de vizual începe să gândească nişte idei pentru layout şi pentru spread-ul de deschidere. Urmează corectura (prima). Departamentul foto se luptă să obţină un autoportret pe care Kaufman se angajase să şi-l facă. În disperare, apelează la reporter (diviziunea muncii funcţionează):
I did what no photo editor likes to do. I asked the writer for help. I know that sounds arrogant, but it’s my job to secure a subject for a shoot.
Dadich prezintă articolul şefilor. Chris Anderson, redactorul-şef, e nemulţumit. Design-ul i se pare prea complicat pentru cititor şi cere o altă versiune:
When Chris sighed and put both hands over his face, I knew it was trouble. I explained what I had done, tried to walk through my design moves, but sensing the coming rejection, I can’t say it was my finest moment of rationalization. Chris asked where the photo of Charlie was. He hated the sideways type.
Odată ce designul e rezolvat, urmează corectura şi modificările în pagină. Wired numeşte acest proces “the scrub”. Unul din ultimii paşi e verificarea informaţiilor, pe care o face un departament separat, folosindu-se de notiţele reporterului, interviurile audio şi vorbind cu personajele citate în poveste.
Jason sent me a list of contacts as well as his recorded interviews to work from. I sent an email to everyone mentioned in the story asking them to confirm any facts that Jason got from them. (We don’t read back the sentences, just the facts themselves.) General movie stuff went to a pr rep for the film. Questions about Jonze went to his assistant and so on.
Şi aşa a ajuns procesul la final. Articolul, aşa cum a apărut în revistă, îl găsiţi aici.