Despre reviste indie şi 3 ani de DoR

Oskar Wyers şi Dennis Gaens locuiesc în Olanda, în Nijmegen, unde scriu, fac spectacole şi încearcă să întreţină viaţa culturală a unui oraş cu peste 150 de mii de locuitori, care în 2005 a sărbătorit 2.000 de ani de existenţă. (Da, am scris corect – 2.000 de ani.)

În 2011, Dennis a făcut un spectacol/expoziţie la care au venit vreo opt oameni, printre care şi un tip din afara oraşului. Simţindu-se vinovat ca n-a fost îmbulzeală la eveniment, s-a gândit să facă ceva să-i deconteze omului biletul de tren. Aşa că el şi Oskar au făcut Kutgitaar, o revistă literară – un zine în format A6, scos în 20 de exemplare –, cu texte de la poeţi şi autori prieteni, pe care au vândut-o ca să strângă cei 8 euro pentru bilet. (Numele revistei e dintr-un vers dintr-o poezie de-a lui Oskar, cu un tip care cânta ca dracu’ la o chitară de căcat. De acolo vine Kutgitaar – chitară de căcat. Tocmai au scos numărul 3, făcut tot de mână. Nu se mai găseşte niciun exemplar.)

I-am văzut pe Oskar şi pe Dennis la Facing Pages, un festival dedicat revistelor independente care a avut loc în Arnhem, Olanda, în weekendul trecut. Kutgitaar a fost doar unul din zecile de exemple pe care le-am auzit, văzut, răsfoit – reviste independente, majoritatea concepute prin baruri şi finisate prin bucătării, unele făcute de mână, altele folosind cele mai avangardiste tehnologii de imprimare, toate făcute din dragoste pentru actul de a face o revistă şi a împărtăşi ceva cu alţii.

În prima zi de conferinţă nu am auzit nici măcar o singură dată cuvântul „iPad”; în a doua un singur om a vorbit de faptul că hârtia s-ar putea să devină o tehnologie secundară pentru media. Iar despre bani s-a vorbit cu relaxarea celor care nu ştiu să-i facă şi care nu s-au apucat de făcut reviste ca să scoată bani. (Nu că ar fi ceva rău cu asta, dar voi reveni).

M-am simţit în largul meu printre ei, pentru că eram în sfârşit într-un grup de oameni fără soluţii, fără răspunsuri şi mândri de produsele lor. Oameni care s-au apucat să facă propriile reviste pentru că revistele comerciale îi tratau (şi îi tratează) doar ca pe nişte statistici de vândut advertiserilor, pentru că au ceva de spus despre un subiect (mâncare, artă contemporană, fotbal etc.) şi pentru că puţine produse culturale funcţionează atât de bine pe post de capsule ale timpului. M-am simţit în largul meu pentru că nimeni nu mi-a reamintit că hârtia moare, că nimeni nu vrea să citească, că fără model de business nu poţi începe nimic, că tirajele mici nu vor aduce niciodată bani de la advertiseri etc.

Oamenii de la Kutgitaar, Komfort din Cehia, Der Wedding şi mono.kultur din Germania, Strak din Olanda, dar şi nume mai cunoscute ca Little White Lies şi It’s Nice That din Marea Britanie au vorbit despre probleme şi obstacole (pe care le avem şi noi la Decât o Revistă), dar au insistat pe momentul magic în care au început şi pe plăcerea cu care continua să împingă la deal bolovanul.

Poveştile lor au venit la momentul perfect.

Astăzi, 23 aprilie, ideea Decât o Revistă împlineşte trei ani, trei ani de la propriul nostru moment magic, în care ne-am hotărât că avem ceva de zis. (Spun „ideea” pentru că de la idee la primul număr au trecut şapte luni).

Era o seară de aprilie, 23 aprilie 2009 mai precis, într-o joi. O mică gaşcă de editori salariaţi şi sictiriţi ne-am dus să-l auzim pe prietenul nostru Raymond Bobar, un graphic designer excepţional, conferenţiind despre designul de revistă în cadrul unui eveniment Zeppelin. Nu-l mai văzusem de vreo jumătate de an – slăbise, parcă întinerise şi vorbea cu vervă despre lipsa de coerenţă din revistele româneşti.

În loc să ne inspire, ne-a morcovit. I-am mulţumit că ne-a amintit că revistele la care lucram nu se preocupau de detalii, ne-am luat la revedere şi ne-am dus să bem în Bordello’s, pe atunci pustiu şi încă frecventabil.

O serie de halbe de Holsten nefiltrat au acompaniat sesiunea de înjurături şi văicăreli. Odată ce berea şi-a făcut efectul, lucrurile au luat o altă turnură.

Ne-am întrebat cum ar fi să facem o revistă aşa cum ne dorim noi. Fără presiunea departamentului de business, fără „target” impus. Cu texte-spectacol şi vizual şlefuit.

Apoi am început să propunem nume. Nu mai ţinem minte nici unul înainte de „Decât Revista”. Aici s-a aprins un bec; apoi i-am adăugat un „o”.

Am decis că e un nume perfect pentru că vorbea despre o problemă contemporană, cum trebuia să facă toată revista. Era puţin obraznic, dar şi corect în sintagma „Citesc Decât o Revistă”. Aveam şi scuza s-o publicăm doar o dată, ca să ne dovedim atât nouă, dar şi industriei, că din respect pentru jurnalismul de calitate şi designul creativ poţi scoate o revistă care să te absoarbă.

Unul dintre noi a început să ia notiţe. În ciuda Holstenurilor, a scris curat şi precis: Decât o Revistă avea să fie o revistă generalistă, despre ce trăim astăzi în România, despre punctele „unde se intersectează pornografia cu filosofia, politica cu tehnologia, sexul cu sexul”.

Apoi am inventariat câteva subiecte potenţiale: Dobro, biciclete, Mircea Badea, Bahoi, fenomenul Free Gigi.

Am plecat acasă euforici. A doua zi i-am scris lui Ray şi l-am rugat să ni se alăture. Şapte luni mai târziu, aveam DoR #1 în mână. Copleşiţi de feedbackul primit, am decis că ar fi păcat să rămână un experiment singular.

***

Ştiţi restul poveştii. De la DoR #1 au apărut o mulţime de alte reviste independente în România, unele online, altele în print. Toate aceste titluri dovedesc că publishingul comercial încă nu realizează cât public pierde sau pentru câte mii de oameni e irelevant. Scăderea cifrelor de vânzări nu are legătură doar cu internetul; are legătură şi cu o lipsă de calitate şi relevanţă.

Editorii şi designerii pe care i-am văzut la Facing Pages fac reviste din pasiune şi pentru că alături de ei se bucură şi alţii – fie că acei alţii sunt 20, fie că sunt 1,000, fie că sunt 5,000. Niciunul nu vrea să construiască un imperiu de publishing. Foarte puţini trăiesc din ce fac. Şi mai puţini îşi plătesc oamenii împreună cu care creează. Komfort spun că mai au bani de un singur număr. It’s Nice That a găsit o posibilă soluţie în evenimente. Strak s-au decis să-şi scoată pielea la vânzare ca să finanţeze numărul #3.

O parte din viitorul revistelor s-ar putea să fie pe tabletă (mai ales dacă sunt ca Letter to Jane). O bună parte va rămâne pe hârtie. Ce nu se va schimba e că mereu vom căuta oameni care au ceva de spus şi care ne pot povesti – în text, fotografii, ilustraţii, design – ce se întâmplă astăzi în jurul nostru.

Aniversarea de trei ani a fost probabil, inconştiente, unul dintre motivele pentru care DoR #8 celebrează oamenii care îndrăznesc să facă lucrurile altfel – să cânte altfel, să facă politică altfel, să crească altfel. Am făcut cu această ocazie o copertă altfel – care se desface de două ori – şi cred că e o premieră. Coperta e despre Ada Milea, despre Ana Bănica, despre Lucia Popescu şi despre alţii ca ei pe care-i veţi găsi în paginile revistei.

Dar e şi despre noi. E despre chitara noastră de căcat, pe care o vom zdrăngăni până-i vor pocni corzile.

Comments

4 Responses to “Despre reviste indie şi 3 ani de DoR”

  1. Liviu Pop on April 23rd, 2012 10:22 pm

    Felicitări și mult succes pe viitor! Îmi place la nebunie că va fi Roșia Montană salvată și de voi.

  2. La mulţi şi plini de inspiraţie ani DoR | on April 23rd, 2012 11:16 pm

    [...] (23 aprilie) se împlinesc trei ani de când câţiva jurnalişti autohtoni au demarat o idee de a face “decât o revistă” doar o dată şi doar ca să arate pieţii din România că se [...]

  3. supastaru on May 3rd, 2012 6:00 pm

    Corect e “nu citesc Decat o Revista”. din pacate.

    Inevitabil, la un moment dat revista isi va schimba oficial numele in DoR. Eu, unul, abia astept.

    PS. Felicitari si multumiri pentru curieratul care aduce acasa DoR-ul (eu incep deja sa-i spun “decat” asa! :P )

  4. Petru on August 19th, 2012 5:51 pm

    Dap, dar si printul…

Leave a Reply