Cum să vinzi reviste

Acum o lună şi ceva citeam pe magCulture despre un magazin din Berlin unde se vând reviste într-o prezentare spaţioasă şi aerisită. Fiind pe acolo săptămâna trecută, mi-am pus Do You Read Me?! pe lista de lucruri de bifat şi, între pauze de masă (mâncătoriile sunt muzeele mele), am dat o fugă până acolo.

DYRM?! mi-a plăcut pentru că e relaxat şi îmbietor. Revistele sunt tratate cu respect şi au un aer de obiecte de colecţie nu de maculatură în devenire. Selecţia e reuşită, deşi nu ieşită din comun (cu menţiunea că segmentul de artă şi cultură vizuală e bine reprezentat). Găseşti de la Dwell la I.D. la Purple la Vogue la Rolling Stone la Monocle la Adbusters şi aşa mai departe. Ne mirăm uneori că revistele americane costă atât de mult în România; ele costă mult şi în Berlin (o publicaţie de $4-5 ajunge la 10-11 euro).

Aş trişa dacă nu v-aş spune ce mi-am cumpărat. Mi-am luat un Dazed & Confused – deşi nu e genul meu de publicaţie – şi mi-am luat revista preferată. E vorba de Wired. Am să povestesc odată de ce iubesc atât de mult revista asta. Deocamdată vă indic doar una din bijuteriile ascunse pe care e capabilă să le producă – un text de o pagină despre cum tehnologia distruge puritatea bowlingului. (Ce?! Exact.)

Dacă vi s-a părut că aţi văzut un Omagiu în aceste imagini, vi s-a părut bine. Exista şi era prezentat în ziua în care am fost eu în vitrină – vezi mai jos.

Cum e să te hrănească Dinescu. Şi alte recomandări.

Vineri la prânz, m-am oprit în faţa unui chioşc şi mi-am cumpărat Esquire, primul număr la care nu am participat decât de la distanţă. Nu ştiu dacă asta va face cele două recomandări care urmează mai obiective – având în vedere că eu le-am editat -, dar sunt lucruri prea interesante ca să nu fie punctate.

1. Îngerii lui Dinescu. Vlad Mixich (de la Deutsche Welle şi HotNews) a scris un material minunat despre relaţia omului cu locul care-l face fericit; locul în căutarea căruia suntem cu toţii. Puţini sunt cei care îl găsesc cu adevărat. Mircea Dinescu a făcut-o. Textul lui Vlad arată ceva din lumea cvasi-fantastică a satului Cetate de la Dunăre şi modul în care figura hiperbolică a lui Dinescu domină astăzi aşezarea şi o transformă într-un melanj (culinar deseori) de arhaic şi modern.

După ce l-aţi citit întâia oară pentru senzaţii, vă recomand să vă întoarceţi la text şi să-l studiaţi. Scheletul pe care e construit e unul atent gândit şi drastic urmat (am să-l rog pe Vlad să-l schiţeze). Vă dau un singur indiciu. Imaginaţi-vă că aveţi o cameră de filmat pe umeri şi urmăriţi drumul autorului…

Şapoul textului scris de Vlad:

Undeva în sud, la o sută de metri de Dunăre, cineva a scris pe o tablă de lemn „Înger Parc”. Sătenii din deal spun că acolo începe moşia poetului nebun de la Bucureşti. Cică ceva nu e în regulă nici cu el, nici cu musafirii lui şi nici cu ospeţele pe care le dă.

2. Cum e să… Această colecţie de întâmplări personale e la a doua încarnare şi rămâne unul dintre proiectele mele preferate. Motivul: “Cum e să…” se balansează pe o linie fină între frivolitate, voyeurism şi învăţătură. Toate bucăţile se citesc dintr-un foc, sunt alerte, rapide, ca o poveste bine spusă la bere. Dar ele sunt foarte greu de realizat – din cele aproape 20 de texte, să fie doar 2-3 care n-au avut nevoie de rescrieri.

Asta pentru că ele trebuiau să transmită experienţă şi senzaţie, lucruri care nu sunt uşor accesibile celui intervievat. Trebuie scoase cumva; cu un exces de curiozitate din partea reporterului, cu un excedent de întrebări şi cu extrem de multă atenţie la secvenţialitate.

Câteva dintre cele mai reuşite. Cum e să…:
– semeni cu preşedintele ţării
– ai picioare de 1.22 m
– fii bărbat şi să te cheme Carmen
– loveşti 17 ore într-un sac de box
– fii îngropat de o avalanşă.

PS: Eu ce am scris? În Esquire despre una din cărţile mele preferate, pe care am recitit-o cu această ocazie: Philip Roth – Viaţa mea ca bărbat. Şi despre vodcă. Şi despre cum e să faci o operaţie pe creier. În rest, cum îi stă bine unui freelancer, am început să scriu şi în alte locuri. Găsiţi în ELLE Man, suplimentul de luna asta al ELLE, un text despre Robert Turcescu şi relaţia cu România în care trăieşte (scrisă folosind emisiunea de radio pe care o face de peste opt ani. În FHM am scris despre prietenul meu din copilărie, poreclit Supravieţuirea.

Poveştile contează

Unul din beneficiile vieţii de freelancer – deocamdată – e că mi-am recăpătat weekend-ul. Aşa se face că am ieşit în oraş şi sâmbătă şi duminică (dar şi vineri, dacă numeri ziua ca weekend) ca să mă întâlnesc cu oameni minunaţi la poveşti despre poveşti. Sâmbătă am discutat despre relaţia pe care o au cititorii cu un text şi cum, deseori, înţeleg altceva decât ai vrut tu să transmiţi (şi e dreptul lor). Ieri, am discutat vrute şi nevrute despre scrisul de poveşti – inclusiv ce se întâmplă între reporter şi subiect odată ce textul e publicat.

Unul dintre punctele comune ale discuţiilor a fost faptul că le-am povestit despre Jacqui Banaszynski şi puterea ei de-a inspira şi de-a te face să înţelegi forţa şi nevoia unei poveşti bine spuse. Jacqui e un editor şi profesor fantastic: a câştigat un Pulitzer în 1986 pentru o serie de articole despre impactul SIDA intr-o comunitate din Washington State, predă în lumea întreagă şi e printre cele mai cerute voci la conferinţele de scriitură. Jacqui mi-a spus de câteva ori că vrea să vină în România şi să vorbească despre storytelling. Având în vedere surplusul de timp creat de viaţa asta nouă, am să încerc să fac posibil acest lucru.

Apropo de Jacqui şi de poveşti. Vă recomand acest text scurt – două pagini – care apare în deschiderea unei culegeri/manual de jurnalism narativ. Textul se numeşte “Stories Matter” şi se încheie cu un şir de proclamaţii despre importanţa poveştilor. Îl recitesc ocazional ca nu cumva să uit de ce fac ce fac:

My friend and fellow writer Katherine Lanpher, who wrote for the Pioneer Press and is now with Air America, told me this about stories: Stories are the connective tissue of the human race, whether you are dissecting a school levy or South Korean politics. At the heart of every issue is a human element that leads to the three most beautiful words in the English language: What happened next? If you answer that question, you are a storyteller. They say language makes us human. That notion is being challenged as we discover that apes have language. Whales have language. I welcome them into our fold. I’m not threatened by them, quite frankly, because I think that stories make us human. Only by telling them do we stay so.

Stories are our prayers. Write and edit them with due reverence, even when the stories themselves are irreverent.

Stories are parables. Write and edit and tell yours with meaning, so each tale stands in for a larger message, each story a guidepost on our collective journey.

Stories are history. Write and edit and tell yours with accuracy and understanding and context and with unwavering devotion to the truth.

Stories are music. Write and edit and tell yours with pace and rhythm and flow. Throw in the dips and twirls that make them exciting, but stay true to the core beat. Readers hear stories with their inner ear.

Stories are our soul. Write and edit and tell yours with your whole selves. Tell them as if they are all that matters. It matters that you do it as if that’s all there is.

Scene din viaţa de freelancer

De o săptămână (şi ceva) nu trece zi să nu mă întrebe cineva cum e viaţa de freelancer. E ok, le spun. În afară de faptul că nu mai merg la birou şi pot asculta Amanda Palmer toată ziua (am să revin cu un post despre poveştile pe care le spune) nu s-au schimbat multe. Scriu, editez şi aştept să găsesc timp să mai citesc şi eu ceva. Dar înţeleg curiozitatea. Încercarea de a face ceva pe cont propriu e o poveste universală – suntem curioşi să vedem dacă se poate.

Aseară mi-am amintit de discuţia cu Gheorghe şi o mică bucată de dialog pe care nu am redat-o în text. L-am întrebat dacă i-a sunat telefonul de când e liber. În stilul caracteristic, mi-a răspuns că nu duce lipsă de oferte:

Întotdeauna. Telefoanele sunt nişte obiecte care sună. Ele sună şi fel de fel de cetăţeni vorbesc în limbaj de telefon „Băi ce mai faci. Îmi pare rău”. Telefoanele nu reprezintă nimic.

Ce vroia el să spună – am detaliat apoi – e că telefonul în sine nu reprezintă mare lucru dacă nu e acompaniat de ceva interesant. Iar Gheorghe spunea că nu a mai auzit o idee interesantă în media românească de ceva vreme.

Să te faci freelancer ca să scrii jurnalism narativ are o doză de inconştienţă pe care mi-am asumat-o. Dacă a sunat telefonul? A sunat. Au venit şi mailuri. Şi mă bucur. Mă bucur pentru că poate poate e începutul unui drum pentru spusul de poveşti în media noastră.