Cititul vindecă

Elena a scris un text minunat despre puterile curative ale lecturii. E un mod potrivit de-a încheia şi această serie a eseurilor personale, texte care au puterea de a ne apropia de trăirile similare ale celor din jur.

La final puteţi citi şi un scurt dialog cu Elena pe marginea textului.

==================================
CITITUL VINDECĂ

De Elena Pătrăţeanu
==================================

La o oră de informatică din ultimul an de liceu, stăteam cocoşată în bancă cu o carte trântită pe pulpe şi cu un şerveţel gălbui şi zdrenţuit în care îmi suflam naşul roşu. Răspundeam la urări de sănătate după ce lansam câte un „Haaaaaaa-aaaaa-pciuuuu!!!!” zgomotos şi mă aplecam mai abitir deasupra „Lolitei”, o carte împrumutată de la bibliotecă, pe care unul dintre cititorii săi şi-a exprimat grav şi direct părerea continuând titlul de pe a doua pagină: „e o curvă”. Erau ultimele săptămâni de şcoală; unii jucau cărţi, alţii rezolvau variante de bacalaureat. Eu citeam.

Prin clasa a V-a, într-o altă bancă, dintr-o altă şcoală, un coleg îşi pusese în gând să mă întreacă la citit benzile desenate „Mickey Mouse”. Mi-am suflat puternic nasul chinuit în batistă cândva apretată şi curată, am îndesat-o în buzunarul uniformei şi, tuşind ameninţător, m-am pregătit de start. După ce a rămas în urmă cu o pagină jumătate, singurul lucru pe care pierzătorul certat cu fairplay-ul l-a putut face a fost să exclame, arătându-mă cu degetul: „Semeni cu Rudolf”.

Read more

Cum m-au învăţat părinţii să ascult muzică

Iulia a găsit o cale alternativă – şi foarte simpatică – de a scrie despre familia ei: folosind muzica. Şi nu orice muzică, ci cea pe care a primit-o de la părinţii ei. Un text simplu şi frumos despre copilărie, maturizare şi colecţia de casete.

La final puteţi citi şi un scurt dialog cu Iulia pe marginea textului.

==================================
CUM M-AU ÎNVĂŢAT PĂRINŢII SĂ ASCULT MUZICĂ

De Iulia Roşca
==================================

Cântam peste bandă, în picioare la mine în cameră, cu faţa la uşă. Acolo era publicul meu. Aveam 6 ani. Ştiam puţine cuvinte, pentru că abia terminasem grădiniţa de engleză, dar cântam cu încredere. Din „Dancing queen”, prima melodie de pe casetă, înţelegeam Friday night, music, dance, chance…şi cam atât. „Fernando” mă fascina pentru că intuiam o poveste complicată de dragoste, din cauza începutului cu flaut şi tobe şi tensiunii care creştea. Făcusem o coregrafie şi câteodată îl puneam pe tata să participe. „Mama mia” era preferata mea, datorită ritmului şi a refrenului. Era a patra de pe partea A.

Prima mea casetă cu muzică – o TDK cu cele mai cunoscute melodii ABBA, primită de la ai mei. O ascultam non-stop la casetofonul mic Goldstar pe care îl câştigasem la trei ani la gala Tip Top Mini Top. Au urmat Ace of Base, cu celebrele “Happy Nation” şi “All that she wants”, Ricchi e Poveri – preferata mamei, şi una cu Bee Gees.

Read more

Lectură de weekend (05.07.2008)

România, şi mai ales Bucureştiul, e într-o febră muzicală. Ca să fiu în ton, mi-am zis că poate v-ar plăcea să citiţi un text despre The Strokes, care în 2003 când a ieşit textul, conduceau lumea. Textul e scris de Neil Strauss, a cărui CV de non-ficţiune include biografiile lui Marylin Manson şi Jenna Jameson (lecturi uşoare dar decente), dar şi două cărţi despre oamenii care predau lecţii de agăţat femei (The Game şi The Rules of the Game).

Motivul pentru care am ales acest text (apărut iniţial în Rolling Stone, reprodus apoi în The Guardian) e din cauza finalului memorabil. Când l-am citit prima oară – acum 4 ani şi ceva – am râs amuzat. Acum râd apreciativ la cât de bine i-a ieşit lui Strauss surpriza de închidere.

Clay Felker, “master of the magazine”

Clay Felker e un nume sinonim cu istoria revistelor americane – mai ales New York, revista pe care a inventat-o şi unde a oferit sanctuar multor dintre cei care au ajuns să definească jurnalismul narativ. Felker a murit ieri în New York, la 82 de ani. Media americană a explodat cu necrologuri care amintesc de ce Felker a fost unul unul dintre cei mai mari editori de revistă. Mai jos, o selecţie:

Din New York Observer, despre cum lucra Felker cu cei care scriau pentru el:

Amanda Urban: Clay had this thing: He wanted the reader to read through to the end. He didn’t want a knockout headline to give away the essence of the piece. Years later, I’d go to Jim Stewart’s journalism class at Columbia. Everyone is talking about a nut graf. I raised my hand and I said, “What the hell is a nut graf?” He says, “Does anyone here want to tell Binky what a nut graf is?” And someone said, “It’s like the second or third graf and tells you what the piece is about.” Clay would have fired you for that! No one wonder I don’t read past paragraph two or three with most stories

Tom Wolfe: Clay was always telling writers, “You work for me and I’ll make you a star.” I never heard him use that actual expression, but he made all of us feel, one way or another, that if we did, we’d be stars. And if you did well, he would really play you up; he wasn’t at all shy about awarding the credit. And as a result, everybody wanted to do well for Clay.

În New West, Robert Struckman îşi aminteşte lecţiile pe care le-a primit de la Felker.

Smart, funny, arrogant, cynical or irreverent point-of-view journalism, Clay insisted, had its roots in painstakingly thorough reporting. The end product could dismiss a sacred cow with a rude quip, but only if its foundation involved heavy-duty reporting. It’s a humbling idea for a young journalist, that the real work involves introducing yourself on some doorstep, far from any newsroom, and haltingly asking questions and writing down the answers. It’s not rocket science, but it’s far from easy. It’s labor-intensive. If you’re going to write about a place, you need to go there. It’s the fundamentals of all good journalism, almost boring in its simplicity.

Şi în The Washington Post, trendspotter-ul de serviciu Hank Stueve,r ne reaminteşte de ce iubim revistele.

People talk a lot about how magazines are doomed, how they always seemed better in some other previous permutation, and yet the love affair goes on. Just picking up a magazine, examining its cover, letting its subscription cards fall out onto the floor — something still works. (…) There’s this eternal hope in a new issue of a magazine. You don’t have to read it. You absorb it, take it to bed with you.

That, followed by the very essence of magazinedom: where to buy this stuff, what’s the very latest, who’s the very smartest, which doctor should lift your eyes, what’s the best steak in town. Felker cared about that just as much as the long narrative.

Recomandare: Michael Paterniti

Driving Mr AlbertPe Michael Paterniti l-am descoperit târziu (în comparaţie cu anii de când scrie), într-un zbor de la Bucureşti la New York. Citeam o antologie/istorie de jurnalism narativ compilată recent de Norman Sims şi unul din texte – primul de altfel – era “The Long Fall of One-Eleven Heavy” (pe care l-am mai recomandat odată). Articolul, despre prăbuşirea unui zbor Swiss Air a fost publicat în Esquire în 2000 şi a fost finalist pentru un premiu de scriitură.

Nu auzisem de Paterniti până atunci şi primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns acasă a fost să-l trec prin Google. Rezultatul a fost o inundaţie de referinţe la “Driving Mr. Albert”, un articol în Harper’s (premiat în 1997) şi apoi o carte care dezvoltă articolul (în 2000). Subiectul? Michael Paterniti (scriitor) şi Thomas Stoltz Harvey (un octogenar anatomo-patolog) fac o călătorie de pe-o coastă a Americii pe alta, având în portbagaj creierul lui Albert Einstein.

Harvey este omul care în 1955 i-a extras creierul lui Einstein şi nu l-a dat înapoi niciodată – nici executorilor testamentului, nici familiei, nici universităţii Princeton, în spitalul căreia a murit savantul. Paterniti auzise povestea creierului lui Einstein dar crezuse că e o legendă urbană – asta până un vecin i-a confirmat că există într-adevăr un doctor care ţine bucăţile în două borcane mari de prăjituri (tăiate în multe bucăţi mici).

Cartea e o poveste pe mai multe planuri. A unui bărbat a cărui viaţă a fost dominată de creierul unui om mai mare decât el. A personajului invizibil dar gigantic, Albert Einstein. A unui jurnalist tânăr (Paterniti avea 32 de ani pe atunci) care îşi caută un sens conducând un Buick Skylark de la est la vest. E povestea unei călătorii în spaţiul şi timpul american şi o poveste despre spaţiu şi timp în general (doar vorbim despre Einstein).

Paterniti e nu doar un reporter excelent ci şi un scriitor foarte bun. Proza lui – înflorată ici-colo cu o serie de reflecţii – e captivantă şi puternică.

Mai jos un fragment din articolul din Harper’s. Paterniti şi Harvey au plecat către California dar octogenarul nu arată nici un semn de oboseală. Dacă ar adormi, Paterniti ar putea să oprească şi să arunce o privire în rucsacul din portbagaj unde e cutia de plastic în care stă creierul.

Despite my expectations that Harvey will sleep a good deal, what I soon realize is that he’s damn perky for eighty-four and never sleeps at all. Nor talks much. In this age of self-revelation, he eschews the orotundity of a confessor.

He speaks in a clipped, spare, almostpenurious way — with with a barely perceptible drawl from his midwestern childhood — letting huge blocks of time fall in between the subject and the verb, and then between the verb and the modifier of a sentence. He pronounces “pleasure” play-sure, and “measurements” may-sure-mints, When my line of questioning makes him uncomfortable, he chuckles flatly like two chops of wood, “Heh-heh,” raspily clears his throat, then says, “Way-ell . . .”

(…)

I admit: this disappoints me. Something in me wants Harvey to sleep. I want Harvey to fall into a deep, blurry, Rip Van Winkle daze, and I want to park the Skylark mothership on top of a mountain and walk around to the trunk and open it. I want Harvey snoring loudly as I unzip the duffel bag and reach my hands inside, and I want to – what? – touch Einstein’s brain. I want to touch the brain. Yes, I’ve said. it. I want to hold it, coddle it, measure its weight in my palm, handle some of its 15 billion now-dormant neurons.

Does it feel like tofu, urchin, baloney? What, exactly? And what does such a desire makeme? One of the legion of relic freaks who send Harvey letters asking, sometimes begging, for pieces of the brain? One of the pilgrims whocome from as far away as Japan or England or Australia to glimpse it?