De ce mă ratez ca jurnalist

Despre cum e să fii un jurnalist şi un manager mediocru, despre modele de business şi o modestă proiecţie ideală pentru Decât o Revistă.

Sunt nopţi – şi nu sunt rare – în care stau cu ochii în tavan şi mă întreb dacă am vreo şansă să construiesc ce mi-am propus: o revistă generalistă, cumpătată, împachetată frumos şi relevantă în climatul cultural românesc. (Pentru cei care citesc presă americană, îmi imaginez un orfan român adoptat într-o relaţie dintre The New Yorker şi Wired).  Sunt nopţi în care ăsta e singurul gând. Nu mă gândesc la cine să scrie, sau la cum să ilustrăm un eseu, ci dacă ne-am apropiat, măcar puţin, de proiecţia ideală, care e mai puţin legată de conţinut şi mai mult legată de formă: perfecţionarea unui proces de lucru, eficientizarea unei organizaţii mici şi, desigur, găsirea unui model de business.

În anii ’90, când eram în liceu şi scriam ca să impresionez fete, am făcut un ziar împreună cu Ciprian Morar (astăzi un antreprenor de succes), ziar pe care-l vindeam săptămânal în curtea şcolii cu 300 de lei. (Era 1996). Conţinutul era produs în weekend de mine şi de câţiva colaboratori cărora le plăcea să scrie. Cipri stătea nopţile să facă layout şi o mini-tipografie locală – eram în Târgu Mureş – multiplica 100 de exemplare a câte două-trei coli A4, pe care le adesea le îndoiam împreună cu ai mei, duminică seară. Nu cred că mama a preferat vreodată îndoitul croşetatului, dar n-avea de ales.

Nu ştiu ce se întâmpla cu banii pe care îi strângeam – cel mai probabil ne cumpăram cornurile cu iaurt din pauza mare -, pentru că n-am avut niciodată o relaţie prea bună cu ei. Mai târziu, în facultate, am construit împreună cu Adrian Lungu, care e îmi e azi coleg la Decât o Revistă, un soi de pre-blog unde ne vărsam ofurile. Conţinutul era produs în weekend de mine şi de câţiva colaboratori cărora le plăcea să scrie (unii ajunşi jurnalişti minunaţi azi) şi tot eu încărcam săptămânal textele produse. N-am produs niciodată niciun leu, ba chiar am cheltuit ceva când ne-am făcut tricouri pe care le purtam la serile de rockereală marţi în Fire sau pe care le dădeam cadou formaţiilor care păreau că întrupează viziunea pe care o aveam asupra României de atunci.

Ce vreau să spun e că gena mea antreprenorială pare la fel de inspirată ca alegerile de antrenor pe care le face Gigi Becali la Steaua. Când am început Decât o Revistă, acum aproape trei ani, nu mă gândeam că va fi nevoie de ea.

***

În 2003 am plecat la un master în America şi după ce l-am terminat am rămas încă doi ani acolo să lucrez. Am învăţat în anii ăştia ce nu ştiam în liceu şi în facultate – ce fel de jurnalism vreau să fac, cum să-l fac relevant şi interesant şi, mai important în cazul meu, cum să-l fac după nişte reguli şi standarde ideale. Am şi un decalog în acest sens – nu e al meu dar am lucrat pentru cu oamenii care l-au scris şi cred în el cu tărie. Recent, la o bere, câţiva colegi jurnalişti din România – oameni importanţi şi relevanţi – mi-au spus că unele puncte sunt naive. Eu cred că în orice faci e bine dacă standardele par imposibil de atins – e un mod de a te păzi de mediocritatea lui “merge şi aşa”, un stil de jurnalism pe care îl vedeţi în mai toată presa românească.

Nu curgea nicidecum lapte şi miere în SUA. Nu era nici pe departe meritocraţia pe care o visăm cu toţii – un editor de la New York Times mi-a spus că va angaja întotdeauna un absolvent de la Harvard înaintea unuia de la o şcoală de stat; un editor de revistă mi-a spus că e greu să primeşti un contract dacă nu eşti la petrecerile potrivite; unul dintre ultimii mei editori direcţi mi-a refuzat în 2006 trei propuneri de a scrie despre un nou fenomen numit YouTube, pentru că i se părea irelevant şi prostesc. (Altul n-a vrut să publice o poză cu o pisică pentru că părea “lascivă”.)

Bănuiam ce mă aşteaptă în România şi când m-am întors în 2007 am făcut-o cu dorinţa de a scrie, nu a construi. (Deşi visam la un This American Life local.)  Nici americanii nu vorbeau atât de mult despre nevoia creării unor modele de business alternative, despre supravieţuirea jurnalismului şi alte asemenea pe atunci – altfel m-aş fi prins ce mă aşteaptă.

În nici şase luni mi-am dat seama cum decurge viaţa de zi cu zi în trusturile de presă din România. Două angajate ale unei reviste pentru femei (Tabu) mi s-au lăudat că două săptămâni beau cafele şi apoi, în ultima săptămâna, stau până în creierii nopţii la birou şi scriu revista. Un superior de la Esquire a vrut să inventăm scrisori de la cititori în primul număr, iar apoi, o bună perioadă de vreme, încerca să schimbe citatele personajelor din texte pentru că “nu sună bine”. M-am apucat să predau şi reporterii pe care îi aveam la curs îmi povesteau cum şefii lor (de la Adevărul, Jurnalul, EVZ etc.) le modificau de exemplu numărul de răniţi dintr-un accident, pentru că o cifră mai mare era mai puternică. Cei care erau încă studenţi la jurnalism îmi spuneau că profesorii repetă întruna că în redacţii nimeni nu le va cere să gândească, aşa că era în interesul lor să devină roboţi.

Ce m-am străduit să le explic tuturor – unii m-au înjurat printre dinţi sau cu toată gura – e că alegerea de a continua în această meserie sau într-o anumită companie le aparţinea. Ba mai mult, trebuia să accepte un adevăr pe care nici astăzi unii jurnalişti – tineri sau nu – nu vor să-l accepte: trustului/companiei nu-i pasă de tine. Nu te va proteja, nu te va creşte şi cu siguranţă nu te va ajuta să produci calitatea despre care ai citit în cărţi sau pe care o vezi în materialele premiate la concursurile internaţionale. Am căzut şi eu oarecum în această capcană când m-am dus să lucrez la Tabu, hotărât să nu mă mai implic în toată revista cum făcusem la Esquire, ca să nu înnebunesc văzând relaţiile incestuoase dintre editorial şi publicitate. După şase luni, spaţiul pe care trebuia să-l umplu s-a micşorat, banii pentru colaboratori au dispărut şi promisiunile n-au mai valorat nimic.

Robert Krulwich, unul dintre prezentatorii Radiolab, spune povestea asta mult mai bine în discursul ţinut anul trecut absolvenţilor de la Berkley. David Simon, omul care a făcut The Wire şi Treme, a scris-o şi mai clar: “A Newspaper Can’t Love You Back“. Înlocuiţi newspaper cu orice tip de presă (sau alte industrii).

Am spus toată povestea asta din două motive: primul e ca să înţelegeţi cum am ajuns eu, un reporter şi un editor mediocru, să decid că nu are rost să construiesc din interiorul sistemului, chiar dacă genele mele de business erau mai adormite decât majoritatea oficialităţilor locale.  Al doilea e pentru că în discuţia recentă avută la bere cu jurnaliştii importanţi şi relevanţi s-a ajuns la următoarea dilemă: cine e responsabil să creeze un model de business care să susţină un produs de calitate (indiferent de formatul de livrare)? Jurnalistul/producătorul de conţinut? Sau oamenii de afaceri?

***

Probabil intuiţi răspunsul meu şi îmi permit să mă întorc la Krulwich, care o spune mai frumos:

Suppose, instead of waiting for a job offer from the New Yorker, suppose next month, you go to your living room, sit down, and just do what you love to do. If you write, you write. You write a blog. If you shoot, find a friend, someone you know and like, and the two of you write a script. You make something. No one will pay you. No one will care. No one will notice, except of course you and the people you’re doing it with. But then you publish, you put it on line, which these days is totally doable, and then… you do it again.

Now I understand that if you’re married, or have a kid, you can’t not make money. And I know that it is not fun, it’s the opposite of fun, to juggle rent payments with car payments, to fudge medical bills, to play roulette with your credit cards, to have bills that must be paid month after month after month, that don’t go down, and I know about friends and siblings who didn’t go crazy, who didn’t try to become professional storytellers, who became normal things, like sales people, and doctors and teachers  and are now moving into homes, buying real furniture and making you feel like you are slipping backwards in the world for the sin of  following a dream. I know about that.

But let me tell you what I’ve also seen.

Am făcut Decât o Revistă din cauza acestui also de mai sus. Când s-a născut ideea nu aveam nimic de pierdut (de fapt, am adăugat kilograme şi stres), iar revistele din România păreau că intră într-un soi de comă. Asta era acum trei ani. De atunci, unele au murit, altele sunt în comă şi astăzi, iar majoritatea nu pare că se va trezi vreodată. Pentru noi, acest also însemna o publicaţie al cărui scop principal era grija faţă de conţinut – nu trebuia să-ţi placă totul, dar  trebuia să fie făcut cu grijă. Însemna să nu concurăm cu internetul – o mitralieră infinită de fotografii cu pisici şi tweeturi despre morţile dictatorilor şi artiştilor, ci să oferim o dată pe trimestru conţinut de profunzime care îndeamnă la introspecţie. Însemna să nu vindem conţinutul companiilor şi să nu păcălim cititorii deghizând mesajele brandurilor în articole, doar pentru că “oricum nu ştie nimeni”, frază pe care am auzit-o de prea multe ori. Însemna jurnalism documentat atent, scris atent şi editat ca să aibă sens. Nu visam perfecţiune, nici succes imediat, ci mai degrabă încercam să facem ceva, pentru că pe unde lucram nu mai avea niciun sens să încercăm.

Primul număr – şi trebuia să fie doar unul – era aşadar atât o creaţie originală, cât şi un soi de protest, dar unul ilustrat de o opţiune.

***

Dar să ne întoarcem de unde am pornit. Să revenim la proiecţia ideală.

Acum vreun an jumate, Cipri, cu care făcusem revista liceului şi care a văzut de atunci mai multe ţări decât avem judeţe în România, m-a întrebat nonşalant când aveam de gând să renunţ la hobby-ul meu cu revista şi să mă apuc de ceva serios. M-a durut remarca lui pentru că mi se părea că dacă mă cunoaşte ar trebui să înţeleagă că nu e un hobby, că e ce îmi doresc să fac, că e un produs de care se bucură câteva mii de cititori şi că e o formă de a spune poveşti care pot să ne transforme. (Despre puterea transformaţională a poveştilor, în alt episod; în mare, cam despre asta e vorba.). Explicaţiile contau însă doar pentru editorul şi scriitorul din mine. Pentru Cipri, care semna contracte mari şi avea peste 30 de angajaţi, DoR era clar un hobby: nu făcea bani, era dependentă de oameni dispuşi să lucreze pe gratis şi nu părea deloc aproape de soluţia câştigătoare financiar. Şi, foarte important, mai ales în aceşti ani de criză, era făcută în România, unde, mulţi cred că n-are rost să încerci nimic.

Soluţia câştigătoare financiar n-am găsit-o nici azi, dar încă o căutăm. Proiecţia ideală, cel puţin versiunea modestă, 1.0, e a unei reviste care nu pierde bani. (V-am spus că gena mea antreprenorială l-ar fi făcut pe Darwin să-mi plângă de milă.) Fiind publicată de un ONG, DoR oricum nu are ca scop profitul, dar ar trebui să poată să-şi plătească colaboratorii şi să construiască în jurul ei o comunitate de susţinători (abonaţi, cumpărători de produse, sponsori etc).

Sunt o serie de explicaţii pentru care n-am ajuns încă acolo şi una dintre ele e cu siguranţă propria mea incompetenţă. Dar sunt şi unele mai pragmatice, pe care poate ar fi util să le ştiţi.

***

Ne-am imaginat un model în care vânzările revistei pot acoperi costurile de tipar. Matematic, e corect. Media tipărită e construită tradiţional pe un model în care veniturile din vânzare sunt aproape irelevante faţă de ce aduce publicitatea, un sistem care suferă şi pe care voiam să-l evităm, pentru că nu te poţi baza pe publicitate (o să vedeţi). De aceea şi preţul de copertă, 25 de lei, pe care conţinutul îl merită din plin. Ce n-am anticipat e că distribuitorii vor lua între 30 şi 50 la sută din preţul de copertă şi – mai important – nu vor plăti niciodată la timp. Dacă cumperi DoR de la un distribuitor, banii ăia ajung la noi peste 4 luni; dacă avem noroc. Mai degrabă vin după 6-9 luni. De aceea am început să rugăm cititorii noştri să se aboneze: primim mai mulţi bani, pe loc, deci putem să conturăm o idee mai clară de cum arată viitorul. Reticenţa la ideea de abonament, frica de Poşta Română fac acest demers dificil.

Am sperat de asemenea că veniturile din vânzarea revistei vor fi suplinite de publicitate. Aici e o discuţie lungă, dar voi încerca să fiu concis. Pe scurt şi generalizând: agenţiile de media, clienţii şi uneori şi agenţiile de PR sau publicitate nu înţeleg cum ar  trebui să funcţioneze jurnalismul, cu atât mai puţin cel pe care vrem să-l facem noi. Nu înţeleg relaţia corectă dintre un brand şi o publicaţie şi necesitatea unei separări dintre editorial şi publicitate. De creativitate în execuţie sau concepte nu mai vorbesc – se întâmplă rar şi adesea în ciuda a ceea ce-şi doreşte clientul să plătească (adică repede, ieftin şi bine, ceea ce nu există). Cei mai mulţi vor să scrii despre ei şi să le plasezi produsele, poate chiar să vii cu pagini peste pagini de propuneri despre cum ai putea s-o faci. (Propuneri la care ei nu prea răspund.) E un cerc vicios aici, pentru că managerii de presă şi oamenii de vânzări – cel puţin la revistele comerciale – şi-au vândut propriul conţinut şi propria integritate până când n-a mai rămas nimic.

De aceea, să ceri ad-uri creative, sincere şi separate de conţinutul editorial – aşa cum ne dorim noi – te face să pari nebun. N-am vrut nici să lucrăm cu oameni de vânzări cu experienţă în media, pentru că au toate obiceiurile proaste gata formate – de exemplu, li se pare normal să ceară reducere la tariful de pagină şi apoi, din ce a rămas, să-ţi sugereze să dai înapoi o mică şpagă agenţiei pentru că ţi-a adus nişte bani de la un client.

Desigur, am încercat şi alte lucruri – evenimente, construit conţinut pentru alte organizaţii, produse, granturi pentru articole, 2%, donaţii etc. Unele au funcţionat, altele mai puţin. Desigur, se mai pot face mult mai multe alte lucruri, pentru care n-am avut încă resurse sau care s-au împiedicat de propriile noastre limite – un site mai activ, aplicaţii pentru telefoane şi tablete etc. Visăm din când în când şi la un business developer şi un community developer alături de care să inventăm modelul, dar apoi ne dăm seama că n-am avea din ce să-i plătim. Cerc vicios. (E important de spus că nu vrem să facem compromisurile pe care le fac alte instituţii de media pentru a supravieţui. Mai bine închidem şi ne mutăm în Austria să administrăm o cabană decât să ne compromitem jurnalismul.)

Pe scurt, cheltuielile administrative şi costurile de producţie nu mai sunt o problemă, dar proiecţia ideală, aşa la scară mică cum e ea, n-am atins-o încă şi de aceea sunt multe nopţi în care mă uit la tavan şi mă gândesc dacă măcar s-ar califica ca un eşec spectaculos această nereuşită.

***

Ştiu că nu poate ţine la infinit modelul cu conţinut produs voluntar, mai ales când vrei să faci jurnalism dificil, care necesită o groază de timp şi de energie. Un gen de jurnalism care, luaţi aminte, îşi găseşte modalităţi creative de supravieţuire în alte culturi.  Acolo invenţiile acestor modele au fost mai simple pentru că suficient public înţelege rolul presei de calitate (indiferent de format) – şi în consecinţă plăteşte, se abonează, donează etc.; pentru că suficienţi manageri ştiu să menţină o graniţă între conţinut editorial şi publicitate; pentru că există oameni de afaceri care înţeleg că jurnalismul e un produs aparte şi dacă vrei să vinzi calitate, trebuie să menţii un standard şi să fii al naibii de creativ – sau de scump – dacă vrei să nu pierzi bani.

Un cover story în New York Times Magazine poate costa şi 100.000 de dolari. Nu există niciun dubiu că oamenii îl citesc, chiar dacă e lung şi dificil – o fac chiar şi pe telefon. Există însă întrebarea cum îl poţi plăti şi mulţi caută modele (aţi văzut, sper, The Atavist sau Byliner sau ProPublica sau Spot.us).

În România nu vom ajunge niciodată la astfel de sume. (Aici aş putea scoate un material foarte bun de la un reporter dacă aş avea un buget de 1.500 de lei pentru el/ea – pare puţin, aşa că dacă vreţi să fiţi un mecena, daţi un semn.) Nu vom ajunge nici la aceeaşi masă de cititori – asta şi pentru că nu avem o cultură media în această ţară, încă majoritar lipită de televiziunile de ştiri. Nu vom avea nici măcar un acord în breaslă că e nevoie şi de genul de jurnalism de profunzime pe care îl promovăm în DoR – nu o dată ni s-a întâmplat să fim criticaţi de alţi reporteri pentru că am câştigat premii cu texte lungi, care nu sunt justiţiare şi care n-au condei.

De model de business pentru jurnalism independent, ce să mai vorbim.

Am stat de vorbă cu mulţi oameni de business inteligenţi în aceşti doi ani. Aproape niciunul dintre ei nu înţelege cum se face jurnalism de calitate (lipsa de cultură media de care vă vorbeam) şi că nu există un model care poate fi aplicat ca totul să fie roz. Modelul trebuie inventat. Ştiu asta şi o serie de tineri care au ieşit în ultimii doi-trei ani din sistem (sau care n-au intrat niciodată) şi încearcă să construiască ceva. Altceva. Altfel. E trist că uneori asta înseamnă că îşi opresc creşterea profesională ca să fie mediocri şi în antreprenoriat.

Mă întorc la dilema ivită la masa cu jurnaliştii importanţi şi relevanţi. Toţi au identificat corect că e loc imens pe piaţă pentru conţinut de calitate (definiţia acestui cuvânt e altă discuţie). Că, într-adevăr, e de văzut dacă publicul ar şi plăti. Întrebarea şi mai interesantă e cine e responsabil să încerce să umple golurile de pe piaţă? Consensul lor – şi unii lucrează de 10 ani sau chiar mai mult în presă – părea să fie că altcineva trebuie să construiască barca. Noi, jurnaliştii, vom vâsli.

Eu nu cred asta.

Cred că supravieţuirea jurnalismului e şi responsabilitatea reporterilor şi editorilor, chiar dacă unii dintre ei vor renunţa la teren şi la visele de a scrie texte măreţe, de a face documentare senzaţionale şi site-uri cu comunităţi de sute de mii de cititori, doar ca să eşueze ca vânători de modele sustenabile. Sper să nu fie şi cazul meu, şi de acea încă mai urmăresc proiecţia ideală pe tavan în nopţile în care nu pot să dorm.

Reportajul, cum ar trebui să fie

(Publicat original în DilemaVeche,  nr. 418)

În iunie 2007, Chris Jones, cel mai tînăr dintre colaboratorii permanenţi ai revistei americane Esquire, a văzut pe CNN o ştire despre viaţa într-o bază militară din Irak, care menţiona şi numele unui soldat decedat recent într-o misiune din zonă. Joe Montgomery, un sergent de 29 ani din Indiana era unul dintre cei 4.000 de soldaţi morţi pînă atunci în război, dar Jones nu şi l-a putut scoate sub nicio formă din minte şi a început să se întrebe obsesiv care o fi fost parcursul trupului acestuia pînă la groapă.

Cînd propune de obicei idei pentru Esquire – contractul îl obligă la şase materiale mari pe an – Jones vine cu 10-20 şi le livrează pe bandă rulantă lui Peter Griffin, editorul lui. Peter ascultă, întreabă, apoi alege. Cu Joey a fost altfel. Neştiind exact ce caută, Jones i-a spus editorului că vrea să recreeze drumul acestuia spre casă. Peter n-a cerut niciun detaliu în plus. „Fă-l bine”, i-a spus.

L-a făcut. The Things That Carried Him, publicat în mai 2008, după opt luni de muncă, este cel mai important text din cariera lui Jones de pînă acum. În 2009 a cîştigat cel mai important premiu pentru scriitură de revistă, iar astăzi e predat în numeroase şcoli celor care vor să înveţe jurnalism narativ.

N-am folosit intenţionat cuvîntul „reportaj” – deşi aşa i s-ar spune acestui text în România – şi am ales un exemplu de afară, pentru că ce se numeşte în presa română „reportaj” e, de cele mai multe ori, rezultatul observaţiilor unui reporter după o zi pe teren. Sînt texte documentate superficial, uneori de o veridicitate îndoielnică, scrise criptic, pline de floricele şi şpagaturi stilistice, şi publicate în prima lor versiune, plină de goluri, redundanţe şi fără urmă de construcţie dramatică.

Adică o fărîmă din munca lui Chris Jones.

După ce Peter i-a aprobat articolul, Jones a sunat-o pe mama soldatului. Au avut o conversaţie stînjenitoare în care reporterul i-a povestit ce-şi doreşte să facă. Mama l-a ascultat, a plîns, dar a înţeles demersul şi i-a spus că are o singură rugăminte – să o intervieveze ultima.

Jones a mai dat cîteva telefoane, de data asta la structurile militare americane, să se asigure că va primi acces. Trebuia să viziteze baze aeriene, să vorbească cu zeci de soldaţi şi să petreacă timp la morga din Dover, unde erau aduşi toţi soldaţii morţi peste hotare, o premieră pentru un război american. Toţi, pînă şi cei de la Pentagon, i-au spus că n-au nicio problemă şi-l vor ajuta cu reconstituirea.

Jones a petrecut vreo trei luni pe drumuri, traversînd America în toate direcţiile şi vizitînd fiecare loc în care s-a oprit trupul lui Joey, cunoscînd oamenii care l-au atins, îmbălsămat, îmbrăcat, transportat şi învăţînd ritualul de care beneficiază fiecare soldat decedat. Scria povestea lui Joey, dar şi povestea a mii de alţi tineri morţi în Irak. Nu era un atac la adresa lui George W. Bush, cît povestea unui om, a unui ritual şi a celor rămaşi în urmă.

A intervievat 101 de oameni pentru acest articol. O sută unu oameni, nu interviuri – interviuri au fost poate de două ori pe atîta, pentru că pe unii, în special pe membrii familiei (mama, soţia sau prietenii lui Joey), i-a intervievat de trei-patru ori. A făcut-o pentru că atunci cînd e pe teren, Jones documentează ca să recreeze scene, nu să strîngă citate. Iar cînd vrei să recreezi o scenă trebuie să pui multe întrebări ca să obţii detaliile care aduc scriitura la viaţa. „O informaţie în fiecare propoziţie”, a fost motto-ul lui. (La prima lectură, e greu de acceptat că momentele descrise de Jones sînt reconstruite şi nu observate).

A stat aproape două săptămîni în orăşelul de unde era Joey, a mîncat cu familia, a băut bere cu prietenii lui şi s-a ataşat atît de tare de povestea lui încît într-o seară, în timp ce era la volan, a trebuit să tragă de dreapta pentru că nu mai putea să se oprească din plîns.

Textul, ca mai tot ce scrie la Esquire, trebuia să aibă 6.000 de cuvinte. Se hotărîse din timpul documentării că îl va scrie în părţi – fiecare dedicată unui loc în care s-a oprit trupul lui Joey. Peter i-a sugerat să-l scrie de la coadă la cap, adică să înceapă la înmormîntare şi să termine cu explozia din Irak – astfel cititorul îl va cunoaşte pe Joey înainte să-l vadă murind.

Cînd s-a apucat să scrie, şi-a dat seama cîte detalii erau în fiecare episod. Ruşinat, i-a spus editorului că poate vor fi 10.000 de cuvinte. Apoi mai multe. Peter i-a spus să scrie cît crede şi vor tăia împreună. A predat 22.000 de cuvinte.

Peter l-a ajutat să taie vreo 5.000, iar revista a dat la o parte alte articole mari din acel număr ca să aibă Jone spaţiu. Peter l-a ajutat să şi rescrie unele părţi, mai ales cea despre morga din Dover, unde Jones, gîndindu-se la familie, nu scrisese că trupul lui Joey ajunsese fără picioare – amputate de explozie – şi cu craniul ţinut laolaltă cu sîrmă. Peter i-a spus că dacă vrea să scrie povestea, trebuia s-o scrie pe toată, tot adevărul.

Înainte de publicare, un angajat al revistei a re-verificat toate informaţiile din textul lui Jones. Procesul a durat două săptămîni. Textul care a apărut este unul dintre cele mai intime şi detaliate articole despre război, scris fără melodramă ca să înţelegem ce se întîmplă cu trupul unui soldat, scris de un reporter obsedat de precizia cuvintelor şi de nevoia de a reda cu ele complexitatea, dar şi adevărurile vieţii personajelor lui. Ar fi păcat să-l numim „reportaj”.

* Citiţi şi acest interviu cu Chris Jones despre cum lucrează..