Fiecare om e o poveste

Odată cu numărul #10 din Decât o Revistă am publicat și un ebook, o colecție de eseuri personale publicate în ultimii trei ani. Sunt 18 dintre cele mai puternice texte apărute în revistă, o bună parte dintre ele premiate. Pe lângă textele originale, ebook-ul conține și câte un scurt interviu cu fiecare autor și o prefață despre de ce contează poveștile personale și de ce le spunem.

Prefața e mai jos. Cartea o găsiți aici.

Tot despre eseuri personale voi vorbi și pe 13 decembrie la Seminariile DoR, desfășurate la Fundația Friends for Friends.

_______________________________________________

ÎN 2004, am petrecut o săptămână cu mama la New Orleans, pe atunci încă neatins de uraganul Katrina. Eu eram la master în Missouri, câteva state mai la nord, ea venise de la Târgu Mureş pentru un congres de oncologie. Nu ne văzuserăm de-un an şi ne-a luat câteva zile să ne găsim ritmul.

Am fost împreună la muzeul debarcării din Normandia; am băut cocktailuri colorate cu nume de furtuni; am mâncat hamburgeri într-un bar unde televizoarele transmiteau despre moartea lui Ronald Reagan; am fost în cimitirele creole; am fost la Café du Monde ca să mâncăm celebrele lor gogoşi şi apoi la muzeul de istorie voodoo, pentru încă o porţie. Toată săptămâna poate fi rezumată cam aşa: mama era impresionată de suvenirurile vrăjitoreşti – de la cercei la magneţi – ­, eu, de statuia lui Ignatius Reilly, neadaptatul lui John Kennedy Toole din Conjuraţia imbecililor.

Paradoxal, în acest război dintre fiul americanizat şi mama româncă, bătălia cea mai fierbinte inversa rolurile – eu îi vorbeam mamei despre ce aş putea să fac în România când mă voi întoarce, ea mă ruga să nu mă mai întorc dacă voiam să trăiesc o viaţă normală.

***

NU MĂ GÂNDISEM niciodată până atunci că momente atât de banale ca o scurtă vacanţă cu mama puteau ascunde atâta tensiune narativă, că plimbările noastre erau ciocniri între speranţe copilăreşti şi dezamăgiri adulte. Mi-am dat seama abia după câteva săptămâni, când, la un curs de scriitură, a trebuit să scriu pentru prima dată un eseu personal –  o poveste reală din viaţa mea, care să le ofere cititorilor o lecţie universală.

Pe atunci credeam că a scrie despre tine înseamnă să scrii cu emfază şi metaforă ce crezi tu despre lume; nu ce vezi sau ce auzi, ci ce crezi. Aveam impresia, când peroram în scrieri nocturne de la începutul carierei despre politică, schimbări sociale sau sport, că întreprind un act curajos de dezvăluire. De fapt, fiind incapabil să spun o poveste cu personaje, tensiune şi detalii documentate jurnalistic, nu spuneam nimic şi cu siguranţă nu transmiteam mai nimic din experienţa umană.

Erau mai multe lecţii despre relaţia copil-părinte, despre maturizare şi chiar despre dor de ţară în scurtul eseu pe care l-am scris despre săptămâna petrecută cu mama în New Orleans decât reuşisem să transmit vreodată.

Povestea unui om, am învăţat atunci, e povestea multora. Şi fiecare dintre noi are o poveste de spus, despre un eveniment uneori banal, alteori excepţional, din care putem învăţa ceva despre noi înşine. Jurnalistul şi scriitorul american Alex Tizon spune că poveştile personale, spuse sincer şi cu imagini vii, pot defini o experienţă prin care au trecut şi alţii, dar n-au reuşit să şi-o explice. Aşa că, într-un fel, poveştile personale pot defini experienţa altora, în timp ce o relatează pe a ta.

Pot fi nu doar un surprinzător declanşator de memorie, ci şi o sursă de semnificaţie.

Din cele mai vechi timpuri spunem şi citim poveşti ca să putem naviga lumea. De la primele „a fost odată…”, de la primele confruntări dintre Făt Frumos şi Zmeu, învăţăm să interpretăm lumea prin poveşti, să ne alegem calea care ni se potriveşte, să decidem ce e rău şi ce e bine şi să ne însuşim unelte care să ne facă fericiţi. Prea des, grăbindu-ne să devenim adulţi responsabili, uităm, sau ne ferim, să mai spunem poveşti, de parcă am uitat ce putere pot avea.

Această colecţie, care conţine 17 eseuri personale publicate în Decât o Revistă între 2009 şi 2012, e concepută să ne reamintească de puterea transformaţională a unei poveşti adevărate. Ce o face specială e că autorii eseurilor sunt şi personajele principale ale poveştilor.

Eseul, prin definiţie, e încercarea unui autor de a da sens unei idei sau unei experienţe trăite. Autorii din acest volum caută semnificaţia în propria viaţă, punând pe masa de disecţie victorii şi înfrângeri. Nu sunt confesiuni sau bucăţi de jurnal cât nişte călătorii documentate, în care autorii devin ghizi prin propria lor viaţă – nu atât pentru plăcerea noastră voyeuristă, care nu e însă de neglijat, cât pentru a ne aminti că indiferent câte lucruri ne despart, avem şi mai multe în comun. Cu toţii venim dintr-o anumită comunitate, am avut momente de rebeliune, ne-am îndrăgostit, ne-am despărţit, am avut dubii, ne-am dorit să trăim mai sănătos, ne-am căutat locul în lume.

Fiecare text din această colecţie ascunde nu doar o poveste universală, ci şi, sper eu, o scânteie care poate să îţi aprindă propria memorie, sau să îţi ilumineze înţelesul unor experienţe.

***

ÎN CIUDA INSISTENȚELOR mamei să rămân în America, m-am întors în ţară în martie 2007. La câteva luni după vizita la New Orleans, mama a aflat că are cancer la sân. Pe când am revenit trecuse deja printr-o operaţie care i-a extirpat un sân dar nu a păcălit cancerul, care se întorsese mai agresiv, ciuruindu-i plămânii şi sfărâmându-i oasele.

Stăteam amândoi în patul ei din dormitor, uitându-ne când la încercarea de a-l demite pe Traian Băsescu, când la comedii superficiale, şi nu ne spuneam mai nimic. Ştiam că suferă şi că e îi e groază de durerile cumplite care o cuprindeau noapte de noapte.

N-am apucat s-o întreb ce crede despre întoarcerea mea. A murit la o lună după ce am revenit, zbătându-se să mai găsească nişte aer şi murmurând lucruri de neînţeles. Nu ştiu dacă am trădat-o venind înapoi, dar ştiu că nu voi uita niciodată că unul dintre lucrurile cu care mă ameninţa era piramida lui Maslow – în România, spunea ea, viaţa de zi cu zi nu-ţi va permite niciodată să atingi nivelurile ei superioare. Trebuie să-ţi rezolvi baza piramidei – mâncare, căldură şi adăpost –, nici vorbă de vârf, unde e cunoaşterea.

Într-un fel, avea dreptate. În România e adesea un efort să scoţi capul din propriile dileme şi angoase şi să vezi că, de fapt, nu eşti singur. E un exerciţiu care pare dificil şi pentru că uităm că cea mai accesibilă unealtă ne e mereu la îndemână: spusul şi cititul de poveşti. Participând prin poveşti la experienţa altora vom reuşi să urcăm, chiar şi pentru câteva ore, treptele piramidei. Vom învaţa cum să navigăm lumea şi viaţa şi ne vom aminti că în această călătorie suntem rareori singuri. ●

_______________________________________________

> FIECARE OM E O POVESTE, produs împreună cu ReadFWD, se poate citi pe Kindle, iPad și alte platforme.

Despre intervievat, cu Mike Sager

Textul de mai jos a fost scris de către Simina Mistreanu, editor asociat la Decât o Revistă și un om minunat, pentru cursul Interview Essentials din semestrul de primavara 2012, predat de Jacqui Banaszynski, la Missouri School of Journalism, unde Simina e studentă.

Tema era sa vorbesti cu un intervievator profesionist despre tehnicile si filosofia pe care le respecta atunci cand intervieveaza. Simina l-a intervievat pe Mike Sager, contributing writer la Esquire US și unul dintre invitații ediției din 2012 a The Power of Storytelling. Au vorbit pe Skype, timp de aproximativ o oră. Textul l-am păstrat în engleză de dragul acurateței conversației.

Mike va povesti și mai multe la conferință despre ce numește mai jos „suspension of disbelief” și despre tehnicile de documentare pe care le folosește.

—–

I had a Skype interview with Mike Sager on Saturday, March 3. At the beginning of the conversation, he showed me his interviewing equipment. He uses an Olympus voice recorder and a few accessories: an earphone for phone conversations, a lavaliere microphone and a foot pedal for transcribing interviews.

Below are some of the things I learned from Sager, in his own words:

On transcribing:
Honestly, transcribing every single bit of tape has been one of the secrets of my success.

It often will take a couple of weeks to transcribe a story. Even to the point when now I’m kind of old, and I have tendonitis, and I have help transcribing. So they do it, but I still listen to it all and read it and fix it wherever they missed. That process is usually about a third of my time spent on the entire story. I’d say reporting is a third, and then transcribing is always a third, and then writing is a third. Usually, the writing is a little more rushed, so it’s probably less than that. And that’s really my favorite part.

On building rapport:
People say that my stories, it’s almost like I do different accents. What I often do is I quote people without using quotes. I just use their words. That way I get all the terminology, and I can fluid in the person, and I can steep like a tea bag in the thing.

I evolved the technique of being like a reality-show camera. A lot of reporters are so hype; they go running in with all their questions prepared. I go in, and I don’t ask anything. I’m just really nice. And if something drops, I pick it up, and I buy lunch. I try to be friendly. I’m just really interested. You know, mothers teach their daughters what to do on dates. I’m just like the greatest date ever. Boy, girl, whatever you are, I’m your great date.

And also, I’m very observant. That’s what I do, I just observe. It’s like I’m watching TV in 3D.

I know there’s an incident that I need to know about. And then you know the general outline of the story, but what I just do is start in chronological order. And then, literally, I’ve said to almost every single person I’ve ever interviewed, “So you were born in a log cabin.”

It’s sort of like foreplay. You don’t jump right in, you got to warm him up. You have foreplay, you ask about their lives. It’s easy for people to tell you that. That’s what I do; I go through and I lead up to “And so, then you shot him. Tell me about that day when you first got together with the guy.” Whatever, you know where you have to go, but just start at the beginning and ask the easy stuff.

You save your hardest questions till the end. I always do that with everybody.

On suspending disbelief:
I have this thing I call “suspension of disbelief.” At the time I met the Aryan Nations people who were hate mongers, who were against black people and Jews and all that kind of stuff, I’m Jewish, and I was married to a black woman, and I had a kid who was half-and-half. I’m going in there, and they’re like “Are you a Jew?” I’m like “No, I’m Italian.”

[But] the guy’s wife is dying in the back cottage and I try to understand.

When you’re doing these stories that are so deep and personal, the rules are even more stringent than any rules of man. These are the rules of God and the heart. If I follow those rules, then I never fuck up.

I’ve been reporting this story for a year; I finally get the jailhouse interview with the killer. So what? I know he’s going to have a horrible life; he’s going to be in jail. And the Thai Buddhists that he killed, they believe he’s going to have a thousand lifetimes of damnation. So why do I have to judge him, right? I’m there to find out what it’s like to be him. And he’s like “And then we shot him.” And I’m like the same thing I say to my 10-year-old, my 18-year-old, whatever age: “Cool! What was that like?” And he told me: it made a gushing, bubbling sound, and he described what it’s like to shoot someone in the head. We love these stories about death and dying. We just want one more detail. We want to know one step further. We know he killed them, but then we don’t know anything else. What is it like?

On Mike Sager, the interviewer:
I’m afraid to be lost, I don’t like to go anywhere, I don’t want to talk to anybody. But once I’m there I have my fucking cape on, I’m Superman. All these questions, all these emotions, all this strong shit. As a journalist, it gets in the way. Use the passion for the writing. But you’re not going to be the same person if you shut the fuck up and listen for a minute and learn.

I think people are afraid to be wrong. As a journalist, that’s my biggest strength – I’m great at being an idiot. I don’t have to be smart. I know what it takes to be able to listen. And like listen in a way that you’re like, “Holy shit, I never even thought of it that way.”

Often, what people need is just approval and an ear. And that I’m really good at doing, and nodding my head and suspending my disbelief. Now, if they were a heinous criminal, at the end I have to ask that question, too. But I ask a “How does it feel to be you” kind of question instead of “Society…” I ask the real question.

I believe that Hitler’s girlfriend, Eva Braun, probably liked something about him. It was something lovable about Hitler. If you want to write a really good Hitler character, then if he has a little goodness in him, then you feel bad that he’s such an asshole instead of just wanting to kill the asshole. And that is drama.

I don’t like [interviewing] at all. And every once in a while, I meet a really great person. I learned a lot from the real people. I end up liking that. It’s very inconvenient and uncomfortable. It’s like being in the greatest ride in the world when you’re like suddenly in the middle of something.

Over the years, what this job has done more than anything is molded me into being a certain kind of person. I am the sum total of all the people I’ve met. All the weird, fucking things that people have said to me and all the stuff that I’ve done and the places I’ve been, I am that person, I am not who I was when I began.

The Power of Storytelling 2012


Pe 5-6 octombrie, Decât o Revistă și asociația Media DoR organizează la Pullman/World Trade Center în București a doua ediție a conferinței de jurnalism narativ pe care am început-o anul trecut. În 2011 au fost 200 de participanți și am avut patru invitați excepționali, care au vorbit despre ce te face un povestitor mai bun și, mai ales, cum construiești o poveste mai puternică, mai emoționantă și mai convingătoare.

Am fost și mai curajoși anul ăsta când am început să invităm speakeri – din SUA, pentru că acolo se face genul acesta de jurnalism cel mai bine. Deja se știe în unele cercuri că există un buzunar de jurnalism narativ în România, așa că munca de a convinge invitații nu a fost prea grea.

Totuși, cei nouă invitați pe care îi vom avea anul acesta întrec și cele mai curajoase vise de-ale mele. Pe Mike Sager și pe Chris Jones îi citesc de prin 2004 și sunt unii dintre cei responsabili pentru ce-mi doresc să scriu și să editez. Articolul lui Mike Sager despre cum a călătorit prin America ca să cunoască alți Mike Sager l-am predat la cursuri și e o dovadă a cum vocea și experiența de reporter pot transforma un subiect banal într-o meditație despre sensul vieții. Textul lui Chris Jones, The Things That Carried Him, m-a marcat atât de mult la prima citire încât primul meu impuls a fost să-i scriu și să-i spun că ce a produs este un monument de documentare și scriitură și că aș da orice să știu cum a construit materialul. (Mi-a răspuns).

Despre Jacqui Banaszynski și cât îi sunt de dator, am mai scris. Nu mă voi sătura niciodată să o aud vorbind despre structură și nu voi uita niciodată incantația ei despre povești, care se termină așa: Stories are our soul; so write and edit and tell yours with your whole selves. Tell them as if they are all that matters.

Pat Walters vine de la Radiolab, iar Starlee Kine vine de la This American Life, care, chiar dacă sunt emisiuni de radio, sunt exemple copleșitoare de cum poți folosi poveștile să explici orice — de la corupție în justiție, la găuri negre, la ce înseamnă monogamia.

Alex Tizon a fost aici și anul trecut și i-a plăcut atât de tare încât s-a oferit să mai vină odată. Pentru că și publicul l-a iubit, n-am putut decât să mă bucur.

Când am văzut pentru prima oară un reportaj video de Travis Fox, le-am scris celor de la Washington Post că are ceva cu România. Acum știu că nu avea și mai știu că reacția pe care mi-a produs-o avea legătură cu capacitatea lui de a filma și monta imagini în așa fel încât să nu te lase rece. Astăzi cred că bucata lui din 2006 e la fel de relevantă pentru România de azi cum era și atunci.

Evan Ratliff m-a demolat cu Vanish, textul lui din Wired despre cum a încercat să dispară într-o lume dominată de instrumente electronice care ne urmăresc fiecare mișcare. Iar când a făcut The Atavist, l-am invidiat sincer pentru curajul de a intra din scris în antreprenoriat.

Ultimul, dar nu cel din urmă, e Walt Harrington. L-am văzut în 2004 la o conferință de jurnalism narativ în St. Louis, într-o vreme în care nu prea înțelegeam ce e cu forma asta. Prelegerea lui de atunci, despre diferențele dintre realitate și ficțiune în scris și motivul pentru care un jurnalist nu are voie se pună nimic de la el, mă urmăresc și azi. (Walt va livra o versiune a pledoariei lui pentru adevăr și la București).

Tot de la el am împrumutat sintagma news you can feel, care descrie minunat acest fel de muncă. Și mai sunt.

E un vis împlinit că îi putem aduce pe toți acești oameni senzaționali la București și sunt convins că ne vor bombarda cu inspirație și ne vor face povestitori mai buni, indiferent că lucrăm în jurnalism, comunicare sau vrem doar să găsim cele mai multe unelte ca să împărtășim ceva din experiența umană cu cei din jur, colegi sau familie. Cu siguranță unii dintre noi vor avea șansa să răspundă la întrebări importante despre motivele pentru care vor să povestească altora despre lumea în care trăim. Închei cu ce spune Walt Harrinton pe această temă:

I have a wife, children, friends who touch me daily. They are the best piece of my life. But, as is true for so many others, it’s not enough. Doing journalism has become my personal answer to the hollowness, the human disconnect, of modern life. I’m not saying it’s healthy or normal or good that I feel this way about my stories. I’m not saying it’s a legitimate journalistic motivation.

I’m saying only that it’s true. The words satisfaction or accomplishment don’t describe the sensations I get reporting and writing stories – awe or amazement or communion hit closer to home.

PS: Vă puteți înregistra la conferință aici.

Despre reviste indie şi 3 ani de DoR

Oskar Wyers şi Dennis Gaens locuiesc în Olanda, în Nijmegen, unde scriu, fac spectacole şi încearcă să întreţină viaţa culturală a unui oraş cu peste 150 de mii de locuitori, care în 2005 a sărbătorit 2.000 de ani de existenţă. (Da, am scris corect – 2.000 de ani.)

În 2011, Dennis a făcut un spectacol/expoziţie la care au venit vreo opt oameni, printre care şi un tip din afara oraşului. Simţindu-se vinovat ca n-a fost îmbulzeală la eveniment, s-a gândit să facă ceva să-i deconteze omului biletul de tren. Aşa că el şi Oskar au făcut Kutgitaar, o revistă literară – un zine în format A6, scos în 20 de exemplare –, cu texte de la poeţi şi autori prieteni, pe care au vândut-o ca să strângă cei 8 euro pentru bilet. (Numele revistei e dintr-un vers dintr-o poezie de-a lui Oskar, cu un tip care cânta ca dracu’ la o chitară de căcat. De acolo vine Kutgitaar – chitară de căcat. Tocmai au scos numărul 3, făcut tot de mână. Nu se mai găseşte niciun exemplar.)

I-am văzut pe Oskar şi pe Dennis la Facing Pages, un festival dedicat revistelor independente care a avut loc în Arnhem, Olanda, în weekendul trecut. Kutgitaar a fost doar unul din zecile de exemple pe care le-am auzit, văzut, răsfoit – reviste independente, majoritatea concepute prin baruri şi finisate prin bucătării, unele făcute de mână, altele folosind cele mai avangardiste tehnologii de imprimare, toate făcute din dragoste pentru actul de a face o revistă şi a împărtăşi ceva cu alţii.

În prima zi de conferinţă nu am auzit nici măcar o singură dată cuvântul „iPad”; în a doua un singur om a vorbit de faptul că hârtia s-ar putea să devină o tehnologie secundară pentru media. Iar despre bani s-a vorbit cu relaxarea celor care nu ştiu să-i facă şi care nu s-au apucat de făcut reviste ca să scoată bani. (Nu că ar fi ceva rău cu asta, dar voi reveni).

M-am simţit în largul meu printre ei, pentru că eram în sfârşit într-un grup de oameni fără soluţii, fără răspunsuri şi mândri de produsele lor. Oameni care s-au apucat să facă propriile reviste pentru că revistele comerciale îi tratau (şi îi tratează) doar ca pe nişte statistici de vândut advertiserilor, pentru că au ceva de spus despre un subiect (mâncare, artă contemporană, fotbal etc.) şi pentru că puţine produse culturale funcţionează atât de bine pe post de capsule ale timpului. M-am simţit în largul meu pentru că nimeni nu mi-a reamintit că hârtia moare, că nimeni nu vrea să citească, că fără model de business nu poţi începe nimic, că tirajele mici nu vor aduce niciodată bani de la advertiseri etc.

Oamenii de la Kutgitaar, Komfort din Cehia, Der Wedding şi mono.kultur din Germania, Strak din Olanda, dar şi nume mai cunoscute ca Little White Lies şi It’s Nice That din Marea Britanie au vorbit despre probleme şi obstacole (pe care le avem şi noi la Decât o Revistă), dar au insistat pe momentul magic în care au început şi pe plăcerea cu care continua să împingă la deal bolovanul.

Poveştile lor au venit la momentul perfect.

Astăzi, 23 aprilie, ideea Decât o Revistă împlineşte trei ani, trei ani de la propriul nostru moment magic, în care ne-am hotărât că avem ceva de zis. (Spun „ideea” pentru că de la idee la primul număr au trecut şapte luni).

Era o seară de aprilie, 23 aprilie 2009 mai precis, într-o joi. O mică gaşcă de editori salariaţi şi sictiriţi ne-am dus să-l auzim pe prietenul nostru Raymond Bobar, un graphic designer excepţional, conferenţiind despre designul de revistă în cadrul unui eveniment Zeppelin. Nu-l mai văzusem de vreo jumătate de an – slăbise, parcă întinerise şi vorbea cu vervă despre lipsa de coerenţă din revistele româneşti.

În loc să ne inspire, ne-a morcovit. I-am mulţumit că ne-a amintit că revistele la care lucram nu se preocupau de detalii, ne-am luat la revedere şi ne-am dus să bem în Bordello’s, pe atunci pustiu şi încă frecventabil.

O serie de halbe de Holsten nefiltrat au acompaniat sesiunea de înjurături şi văicăreli. Odată ce berea şi-a făcut efectul, lucrurile au luat o altă turnură.

Ne-am întrebat cum ar fi să facem o revistă aşa cum ne dorim noi. Fără presiunea departamentului de business, fără „target” impus. Cu texte-spectacol şi vizual şlefuit.

Apoi am început să propunem nume. Nu mai ţinem minte nici unul înainte de „Decât Revista”. Aici s-a aprins un bec; apoi i-am adăugat un „o”.

Am decis că e un nume perfect pentru că vorbea despre o problemă contemporană, cum trebuia să facă toată revista. Era puţin obraznic, dar şi corect în sintagma „Citesc Decât o Revistă”. Aveam şi scuza s-o publicăm doar o dată, ca să ne dovedim atât nouă, dar şi industriei, că din respect pentru jurnalismul de calitate şi designul creativ poţi scoate o revistă care să te absoarbă.

Unul dintre noi a început să ia notiţe. În ciuda Holstenurilor, a scris curat şi precis: Decât o Revistă avea să fie o revistă generalistă, despre ce trăim astăzi în România, despre punctele „unde se intersectează pornografia cu filosofia, politica cu tehnologia, sexul cu sexul”.

Apoi am inventariat câteva subiecte potenţiale: Dobro, biciclete, Mircea Badea, Bahoi, fenomenul Free Gigi.

Am plecat acasă euforici. A doua zi i-am scris lui Ray şi l-am rugat să ni se alăture. Şapte luni mai târziu, aveam DoR #1 în mână. Copleşiţi de feedbackul primit, am decis că ar fi păcat să rămână un experiment singular.

***

Ştiţi restul poveştii. De la DoR #1 au apărut o mulţime de alte reviste independente în România, unele online, altele în print. Toate aceste titluri dovedesc că publishingul comercial încă nu realizează cât public pierde sau pentru câte mii de oameni e irelevant. Scăderea cifrelor de vânzări nu are legătură doar cu internetul; are legătură şi cu o lipsă de calitate şi relevanţă.

Editorii şi designerii pe care i-am văzut la Facing Pages fac reviste din pasiune şi pentru că alături de ei se bucură şi alţii – fie că acei alţii sunt 20, fie că sunt 1,000, fie că sunt 5,000. Niciunul nu vrea să construiască un imperiu de publishing. Foarte puţini trăiesc din ce fac. Şi mai puţini îşi plătesc oamenii împreună cu care creează. Komfort spun că mai au bani de un singur număr. It’s Nice That a găsit o posibilă soluţie în evenimente. Strak s-au decis să-şi scoată pielea la vânzare ca să finanţeze numărul #3.

O parte din viitorul revistelor s-ar putea să fie pe tabletă (mai ales dacă sunt ca Letter to Jane). O bună parte va rămâne pe hârtie. Ce nu se va schimba e că mereu vom căuta oameni care au ceva de spus şi care ne pot povesti – în text, fotografii, ilustraţii, design – ce se întâmplă astăzi în jurul nostru.

Aniversarea de trei ani a fost probabil, inconştiente, unul dintre motivele pentru care DoR #8 celebrează oamenii care îndrăznesc să facă lucrurile altfel – să cânte altfel, să facă politică altfel, să crească altfel. Am făcut cu această ocazie o copertă altfel – care se desface de două ori – şi cred că e o premieră. Coperta e despre Ada Milea, despre Ana Bănica, despre Lucia Popescu şi despre alţii ca ei pe care-i veţi găsi în paginile revistei.

Dar e şi despre noi. E despre chitara noastră de căcat, pe care o vom zdrăngăni până-i vor pocni corzile.

DoR are nevoie de tine. Abonează-te.

Acesta este un mesaj publicitar. Oarecum.

Dacă îți place jurnalismul pe care îl facem în DoR, dacă crezi că e nevoie de povești bine spuse și bine editate, care oferă timp de reflecție și scot în evidență griul pe care îl ocolim adeseori, abonează-te.

Dacă vrei să ne susții direct (nu pot să-ți spun cât important e să primim banii direct de la cititori), abonează-te.

Dacă vrei să ai colecția completă, cu tot cu cadourile pe care le facem odată cu fiecare număr, abonează-te.

Dacă înțelegi că soarta unui produs la care ții e depinde și de tine, consumatorul, abonează-te.

Vor fi numeroase alte beneficii, iar minusurile, dacă apar, le vom rezolva împreună (nu lăsăm pe nimeni fără revistă, avem încredere în Poștă și în curier, iar dacă te-ai abonat ești prioritar și o ai printre primii).

Nu mai spun că pe tot parcursul lunii februarie, avem un cadou de tras la sorți în fiecare zi. Stai cu ochii pe Facebook ca să afli care va fi.

Sesiunea de keynotes a Power of Storytelling

Dacă v-aţi decis târziu să participaţi la conferinţa de jurnalism narativ pe care o organizăm în weekend cu Decât o Revistă trebuie să ştiţi că nu e speranţa pierdută. Chiar dacă cele 100 de locuri iniţiale (pentru toată ziua) au fost date, am pus la dispoziţie bilete pentru sesiunea de discursuri de dimineaţă.

Costă 20 de euro.

Sesiunea de keynotes înseamnă trei ore de poveşti de la patru jurnalişti fenomenali, care vor vor vorbi fiecare despre un alt subiect, îmbinând poveşti personale cu sfaturi.

Laurie Hertzel, care va deschide, va vorbi despre puterea poveştilor bine scrise.
Pat Walters va vorbi despre inovaţie în partea de producţie şi livrare a conţinutului.
Alex Tizon va vorbi despre documentare şi munca jurnalistului.
Jacqui Banaszynski va închide sesiunea de dimineaţă cu un discurs despre etica jurnalismului narativ şi despre relaţiile dintre povestitor şi subiect.

Descrierea completă a acestor discursuri o găsiţi pe site. Tot acolo găsiţi şi formularul de înregistrare – va fi activ până vineri dimineaţă.

Definiţii, certitudini şi DoR #7

În 2004, unul dintre foştii mei şefi din SUA a decis că trebuia să schimbe radical ziarul de duminică. Ce se făcea de luni până vineri era funcţional şi responsabil, dar duminică era loc pentru altceva. Duminica, oamenii îşi petreceau dimineaţa în fotoliu, citind. Iar lui Tom i-ar fi plăcut ca ei să-şi petreacă dimineaţa citind ziarul lui.

Aşa că, împreună cu designerii şi alţi oameni de concept, au produs un altfel de ziar de duminică – alt nume, alt format, alt design, alte tipuri de materiale. Era un soi de revistă pe hârtie de ziar, cu tot cu un cover story care putea trece de 3.000 de cuvinte (un articol din timpul săptămânii avea, în medie, 400-500). Avea fotoreportaje, infografice, conţinut produs de cititori; avea chiar şi o versiune electronică, în PDF.

Ce vreau să subliniez nu e inovaţia, deşi ar fi o poveste frumoasă, ci faptul că omul a propus un produs altfel decât cel de până atunci. Un produs care trebuia fabricat deodată cu ziarul existent, de aceiaşi editori care-l concepeau pe cel de luni până vineri.

Ce a urmat a fost panică. Mi-am făcut lucrarea de masterat pe sociologia redacţiilor, studiul de caz fiind acest grup de oameni care în fiecare săptămână trebuia să scoată două ziare diferite. Editori care trebuia să fie, în esenţă, două feluri de oameni. Ziarul zilnic îl înţelegeau – aveau rutina perfecţionată, îi gestionau uşor crizele –, dar cel de duminică îi panica. Cum adică „altfel”? Ce înseamnă să nu scriem la fel despre şedinţa consiliului local? Cum adică să transmitem informaţie grafic? Cum identificăm cinci lucruri despre care comunitatea ar trebui să vorbească? Etc.

Întrebările nu erau retorice. Majoritatea i se adresau şefului, care, încăpăţânat, refuza să le răspundă. Când l-am intervievat, i-am spus ce auzeam de la editorii lui: că sunt stresaţi, că simt că bâjbâie în întuneric, că n-au înţeles, că n-au definiţiii. Tom mi-a zis atunci ceva ce nu voi uita niciodată: People are constantly looking for more definition to their life, their daily work, their story. People want more definition. I want and need more ambiguity.

Ce spunea Tom atunci e că în momentul în care ai definit precis marginile şi rostul unui ziar, apare şi riscul rutinei şi conformismului.

Spun această poveste pentru că am auzit de multe ori în ultimii doi (deja?) o variantă a întrebării: ce e Decât o Revistă? Deseori e formulată ca afirmaţie: nu văd firul roşu, nu înţeleg targetul, nu princep de ce scrieţi despre atâtea lucruri disparate.

De cele mai multe ori tac, alteori le sugerez politicos interlocutorilor mei să citească mai cu atenţie, dar de fiecare dată îmi doresc să le repet cuvintele lui Tom: Oamenii caută definiţii. Eu caut ambiguitate.

Nu vorbesc de ambiguitate în execuţia unui text – acolo ar fi bine să nu existe –, ci de evitarea certitudinilor. Viaţa are puţine certitudini, deşi mult prea mulţi credem că i-am rezolvat ecuaţiile importante. Ajunge să deschizi televizorul ca să vezi câte certitudini avem: despre oamenii politici, despre viitorul ţării, despre ce se întâmplă în lume. Multe certitudini sunt însă sâmburi de intoleranţă, de lipsă de curiozitate, explicând într-un fel de ce „la noi nu se poate”.

Aşa că Decât o Revistă este o revistă despre cum trăim – nu toţi, nu fiecare, nu întotdeauna într-un mediu familiar. E o încercare de îmbrăţişare a ambiguităţii în speranţa că expunerea la o diversitate de experienţe, dorinţe şi preferinţe de consum ne poate face mai buni, mai utili celor din jur şi mai puţin dornici de certitudini. (Nu e un concept unic. Citiţi cu atenţie The Economist, care, deşi priveşte lumea printr-o prismă economică, mai mereu ajung la o concluzie de genul: nu e nici aşa, dar nici aşa. Uneori vine cu o propunere, dar decizia finală e la tine.)

În ciuda absenţei certitudinilor măsurabile (vezi target, arie de acoperire editorială etc.), DoR are totuşi nişte chei de citire şi îmi cer scuze că v-am plimbat prin atâtea poveşti ca să ajung aici.

Harold Hayes, editorul Esquire-ului american din anii 1960, spunea la un moment dat că scopul lui e să termine cât mai repede partea din faţă a revistei – aia cu sfaturi de cum să te îmbraci şi cum să te bărbiereşti –, ca să facă ce contează: ultima treime a publicaţiei, unde trăiau articolele grele.

Chiar dacă noi ţinem mai mult decât Hayes la ce publicăm în Actualizatorul din DoR, ştim că filozofia revistei se simte cel mai bine în secţiunea de Features. Acolo încercăm să ne luptăm cu marile întrebări, acolo încercăm să livrăm ce simţim că lipseşte din media românească: profunzime şi poveste. Încercăm, cum am mai spus, să facem un exerciţiu de empatie: tu, cititor, încalţă-te puţin cu pantofii subiecţilor noştri. Cum e?

Îmi permit să spun toate astea pentru că DoR #7 are cea mai închegată şi mai puternică colecţie de „articole grele” de până acum. Cu siguranţă se poate şi mai bine, dar, cu riscul de a oferi o parte a definiţiei, ce e DoR e în următoarea succesiune de texte:

* Guess Who – prea mulţi dintre noi se laudă că nu se uită la televizor sau nu ascultă radio comercial. Dar sute de mii de români o fac, iar dintre ei, majoritatea au auzit şi îl plac pe Laurenţiu Mocanu, un rapper de 25 de ani care e printre cele mai mari fenomene muzicale din ultimii ani. Întrebarea la care a răspuns şi el, dar şi o serie de invitataţi, e cine e Guess Who şi cum a ajuns unde e. Răspunsurile sunt incomode pentru mulţi dintre cei care consideră muzica lui o jucărie şi atât. (Fotografiile le-a făcut Alex Gâlmeanu).

* Monica Macovei – când l-am rugat pe Vlad Mixich să scrie acest text, ne-am dus la el cu o întrebare. Cine e Monica Macovei în relaţie cu puterea? Un om care a avut-o şi a pierdut-o? Un om care n-a ştiut s-o folosească? Sau un om care, de fapt, n-a avut-o niciodată? Vlad nu s-a întors cu un răspuns simplu, ci mai degrabă cu o provocare: dacă ţi se dă şansa să încerci să-ţi execuţi viziunea prin politică, te bagi? (Fotografii: Cosmin Bumbuţ).

* Alex. Leo Şerban – că alş a fost cel mai important critic de film român e binecunoscut. Dar Gabriela Piţurlea s-a dus mult mai departe de atât şi o invidiez cât se poate de sincer pentru ce a reuşit să adune şi să construiască. Eu la 23 de ani mă revoltam pe bloguri, iar ea încearcă să explice filozofia de viaţă a unui bărbat atent, curios şi plin de viaţă, de care mie unul îmi e mult mai dor după ce am citit-o pe ea.

* Grecia – când Gabi Dobre şi Andrei Pungovschi s-au suit astă-vară într-o maşină şi s-au dus spre Atena, nu ştiam cu ce se vor întoarce. Speram doar să nu vină înapoi cu capul spart. Povestea rezultată e despre o ţară în prag de faliment, populată de oameni care nu înţeleg ce li se întâmplă. Nu m-ar mira ca la final să te întrebi ce şanse avem să ajungem şi noi în acest punct.

* Tamango – Ana Maria Ciobanu spune la un moment dat în text că dacă citeşti tabloide sau te uiţi la emisiuni de cancan ştii ce se întâmplă astăzi cu ursarul care rupea scena pe vremea când făcea parte din Shukar Collective. Dar în acelaşi timp, ea se depărtează de Tamango de azi pentru a construi o imagine a unei vieţi întregi, una care nu se schimbă atât de uşor când dă succesul peste tine şi care poate deveni de-a dreptul tragică atunci când succesul dispare. (Fotografii: Tudor Vintiloiu).

* Urşii – în 2004, o prietenă din State mi-a dat să citesc un articol din The Atlantic despre pasiunea lui Ceauşescu pentru vânătoarea de urşi. Îmi doresc de atunci să-l public şi iată că am reuşit. Povestea scrisă de David Quammen e cel mai lung text apărut până acum în DoR (se apropie de 10.000 de cuvinte – adică 20 de pagini) şi se încheie cu o dilemă teribil de agasantă: e dictatura de bun augur pentru conservarea speciilor?

Mai sunt şi alte materiale în DoR #7 care te vor pune pe gânduri (mai ales un eseu personal despre cât de greu e să-ţi asumi homosexualitatea în România), dar le-am ales pe cele de mai sus pentru că răspund, parţial, dorinţei unora dintre noi de a găsi o etichetă pentru DoR.

Spun parţial pentru că sper să păstrăm din ambiguitatea care ne-a adus până aici. Ba chiar s-o transformăm în ceva pozitiv. Un editor american mi-a spus odată că nu-şi va anula niciodată abonamentul la New York Timesul de duminică. Serendipity, spunea el că e motivul. Certitudinea că va fi de fiecare dată luat prin surprindere de câteva dintre alegerile editoriale.

Antrenament de empatie

După fiecare lansare a DoR, strângem la un loc cât mai mulţi dintre oamenii care au contribuit la facerea acelui număr – reporteri, ilustratori, fotografi etc. E o minimă formă de mulţumire0, având în vedere că oamenii creează conţinut voluntar, de drag. După #6, am vrut să zic nişte lucruri, dar am decis că nu era locul pentru speech-uri. Am transformat însă notiţele într-un text, pe care am decis să-l fac public.

Fără voi, n-am avea DoR şi ăsta nu e un joc de cuvinte.

Îmi cer scuze că sunt blindat cu notiţe – Cosmin Alexandru, care m-a învăţat câteva chestii despre discursuri, sigur o să mă tragă de urechi – dar am vorbit atât de mult în această săptămână, încât mi-am zis că poate aşa reuşesc totuşi să spun ce vreau.

Unii dintre voi probabil ştiu că emisiunea mea preferată e un show de reportaje radio care se numeşte This American Life. În TAL, care există de vreo 15 ani, fiecare episod durează o oră și are o temă, iar producătorii vin de fiecare dată 3-4-5 poveşti pe acea temă – de la documentare la eseuri la interviuri. Printre temele recente se numără: Infidelitate, Cum creezi slujbe, Dragoste cu forţa, Reţeta originală. Oameni ăștia fac de toate despre tot, trec de la frivol la dramatic, de la umor la investigaţie, de la iubire la război, dar au un numitor comun: empatie. Emisiunea e un antrenament săptămânal în empatie, în îmbrăcat pielea altor oameni şi trăit un moment din viaţa acestora.

Filozofia lor – şi, probabil v-aţi prins deja că există o revistă în această cameră care vrea să facă acelaşi lucru – e că o poveste bine spusă te poate schimba.

Da, toate lumea ne omoară cu “poveşti”. Uneori simt că dacă voi mai auzi odată acest cuvânt, mă voi lăsa de jurnalism şi-mi voi face o băcănie. Apoi îmi amintesc că mai nou şi băcăniile – fie că sunt corporatiste, fie că sunt independente – spun poveşti. Sunt poveşti în publicitate, sunt poveşti în politică, sunt poveşti în ştiri. Dar majoritatea acestor poveşti sunt false.

Nu inventate, cât superficiale.

Personajele sunt subţiri, bi-dimensionale, stereotipe, totul e alb sau negru, lumea e simplă, likeurile sunt garantate.

Dar o poveste cum spune TAL, una care te poate schimba, e o poveste care te face să exclami: „exact aşa e!” sau „nu sunt singur!”. (Mică paranteză: Feedbackul pe care îl primim la DoR e cel mai des de tipul: „articolul din numărul ăsta mi-a adus aminte de un moment în care…”) Poveştile astea ne pot face să ne simţim bine. Pe mine m-au transformat iremediabil. Când funcţionează şi sunt documentate atent şi construite migălos, afli că există alţii ca tine. Sau oameni care nu sunt deloc ca tine, dar pe care acum îi înţelegi mai bine, sau le înţelegi mai bine situaţia.

Ca să ilustrez, vă spun o poveste de-a lor. Era odată un tip lucra într-o companie financiară şi se ocupa de carduri – mai precis, se ocupa de datoriile pe care le acumulau oamenii pe carduri. Câştiga OK, era căsătorit, avea un copil, dar îşi ura de moarte jobul. Dorinţa lui secretă era să aibă un show de comedie la TV, așa că și-a dat demisia şi a început să înregistreze un show în dormitor, pe care îl încărca săptămânal pe YouTube în speranţa că va fi descoperit. Prietenii erau în public sau îl ajutau cu tehnica, soţia era un personaj recurent. A crescut încet-încet, până când a ieșit din dormitor și a închiriat o sală în oraș. Lucra cu voluntari, dar cheltuia economiile proprii pentru echipamente, decoruri şi ce mai avea nevoie. Însă nu l-a sunat nimeni de la televiziune. Totuşi, fiecare nou spectator pe YouTube îi alimenta credinţa că episodul următor avea să schimbe totul. Banca i-a luat maşina, a fost nevoit să se mute într-o chirie mai ieftină, şi-a ipotecat casa şi a strâns o groază de datorii pe o groază de cărţi de credit – exact ce recomandase dintotdeauna oamenilor să nu facă. Apoi, prietenii şi cunoştinţele s-au retras din joc. Într-un final, soţia l-a ameninţat că-l părăseşte. Abia atunci, cu mult după al doişpelea ceas, s-a oprit şi a acceptat că nu va fi niciodată următorul Conan O’Brien.

Nu ştiu dacă trebuie să subliniez că această poveste m-a făcut să mă gândesc la ce facem noi cu Decât o Revistă. Dar am s-o fac: această poveste m-a făcut să mă gândesc la ce facem noi cu Decât o Revistă.

Ne-am mutat din sufragerie într-o redacție, avem sprijinul a zeci de oameni care ne ajută voluntar să construim conţinutul şi câteva mii care îl devorează, dar viitorul e incert. Ne-am propus ca de la anul să putem plăti oamenii care fac conţinut – în acest moment, doar un mecena miraculos poate să ne ajute să ajungem acolo. Mult din ce ar trebui făcut ţine într-adevăr de noi (alergat după bani, după publicitate, după vânzări mai bune), iar noi nu ştim să facem mare lucru în afară de conţinut. Dacă mi-ar fi spus cineva acum un an jumate că a face o revistă înseamnă a afla, zi de zi, încă un lucru pe care nu ştiu să-l fac, încă un lucru care mă sperie, încă un lucru care mă depăşeşte, l-aş fi bănuit de cinism. (Sau că lucrează pentru vreun editor invidios).

Nu vreau să alunec pe o pantă melodramatică, nici să spun că trăim o iluzie (dacă credeți că #6 a fost bun, stați să-l vedeți pe următorul), ci doar să ilustrez o realitate: cele mai bune poveşti sunt doldora de nuanţe de gri. Noi suntem o poveste de succes despre nevoia de jurnalism bine făcut şi de poveşti care transformă. Suntem, fără îndoială, cea mai îngrijită şi muncită publicaţie românească în acest moment. Dar suntem şi o poveste despre cum şi cât timp poţi face asta, despre teamă şi despre perseverență.

Ştiu că în vieţile voastre aveţi o groază de poveşti similare.

Ce nu voi înceta să cred niciodată e că avem nevoie să ştim cine suntem şi unde mergem – ca indivizi şi ca societate. Jurnalismul bun ne poate arăta asta. Nu pot decât să sper că veţi rămâne alături de noi în continuare, sau, că ne veţi trage de mânecă dacă vă va părea vreodată că rămânem fără maşină, casă sau prieteni.

DoR #5: Metamorfoză

Astăzi se lansează oficial numărul #5 din Decât o Revistă. Proiectul nostru are aproape doi ani şi e un sentiment minunat că l-am adus până aici. O spun cu toată inima că DoR #5 e cel mai bun număr pe care l-am făcut până acum. Prin “cel mai bună număr” înţeleg că e cel mai aproape de poveştile pe care vrem să le spunem (şi felul în care vrem s-o facem). Mai multe detalii în textul de mai jos, deschiderea numărului.

Metamorfoză

Când Gregor Samsa se trezeşte într‑o dimineaţă transformat în insectă, senzaţia de neputinţă îl paralizează – abia se ridică din pat. În nuvela lui Franz Kafka, metamorfoza distruge, fiul devine o povară şi doar moartea lui din final restabileşte un soi de ordine.

Înainte să cădem de acord cum să definim într‑un cuvânt tema acestui număr – prima declarată –, ne‑am jucat cu termeni ca reinventare, schimbare, actualizare, transformare. Toţi buni, niciunul capabil să transmită neliniştea pe care o induce metamorfoza. DoR este, în primul rând, o revistă despre metamorfozele lumii în care trăim şi ale oamenilor care o populează; unele sunt subtile, personale, altele schimbă fibra societăţii.

Niciuna nu se produce într‑un vid, fiecare este o sursă de nelinişte – dacă nu pentru cei metamorfozaţi, cu siguranţă pentru cei din jur. Facem jurnalismul de profunzime pe care îl facem pentru că sperăm că, înţelegând aceste metamorfoze, domolim câte ceva din această nelinişte. Un cititor ne spunea acum câteva luni că suntem o revistă de terapie creativă; e un rol pe care îl luăm foarte în serios.

Printre metamorfozele din acest număr se află povestea unei tinere diagnosticate cu cancer la sân şi a alegerilor pe care le face ca să încerce să se vindece; sintetizarea uneia dintre cele mai incredibile schimbări de destin văzute în România, cea a colajistului Ion Bârlădeanu, şi a conflictelor ce i‑au urmat; legenda unui apartament devenit teatru; soarta unui cartier îngropat în moloz de dragul modernizării; eseul personal al unei femei pe care tata şi‑ar fi dorit‑o băiat. De asemenea, am investigat şi cuvântul fierbinte din titlul revistei, decât, prilej pentru a discuta schimbările limbii şi disponibilitatea noastră de a le accepta sau de a le refuza, cu riscul de a ne lua prea în serios.

Pe Ana Ularu ne‑o doream de mult pe copertă. Pictorialul lui Alex Gâlmeanu e tot un fel de metamorfoză, cea a relaţiei fotograf – subiect – aparat. Ana şi Alex s‑au fotografiat fără echipă, lumini sau machiaj. Au fost doar ei doi, vreo şapte ore în redacţia DoR, încercând să răspundă la o întrebare simplă: te poţi împrieteni cu aparatul foto?

Dacă e să facem o analogie cu metamorfoza fluturelui – şi ea abordată în acest număr –, DoR e în stadiul de pupă. După trei numere publicate cu ajutorul Asociaţiei Ginger Group, suntem în sfârşit patronaţi de propria noastră entitate juridică, Asociaţia Media DoR. Mai avem până la stadiul de fluture cu aripile întinse şi gata de zbor, dar nu ne grăbim. Unele metamorfoze cer timp.

Cristi Puiu (text din DoR #3)

Mi-am dorit ani de zile să scriu despre Cristi Puiu. Marfa şi banii e filmul meu românesc preferat, iar Lăzărescu m-a făcut pulbere când l-am văzut. Când Puiu a decis să scoată Aurora în lume la TIFF 2010 mi-am spus că ăsta e momentul, chiar dacă nu aveam teoretic timpul pe care mi-ar fi plăcut să-l am.

Acest text, publicat în numărul de vară al Decât o Revistă este rezultatul câtorva săptămâni de muncă la începutul verii. Nu ştiu dacă Puiu este mai puţin un mister după ce-l citeşti. (Apasă pe imagine pentru full page.) Cert este că eu continui să-l admir la fel de mult.

(Fotografii de Carmen Gociu. Design de Raymond Bobar.)

Next Page →