DoR are nevoie de tine. Abonează-te.
Acesta este un mesaj publicitar. Oarecum.
Dacă îți place jurnalismul pe care îl facem în DoR, dacă crezi că e nevoie de povești bine spuse și bine editate, care oferă timp de reflecție și scot în evidență griul pe care îl ocolim adeseori, abonează-te.
Dacă vrei să ne susții direct (nu pot să-ți spun cât important e să primim banii direct de la cititori), abonează-te.
Dacă vrei să ai colecția completă, cu tot cu cadourile pe care le facem odată cu fiecare număr, abonează-te.
Dacă înțelegi că soarta unui produs la care ții e depinde și de tine, consumatorul, abonează-te.
Vor fi numeroase alte beneficii, iar minusurile, dacă apar, le vom rezolva împreună (nu lăsăm pe nimeni fără revistă, avem încredere în Poștă și în curier, iar dacă te-ai abonat ești prioritar și o ai printre primii).
Nu mai spun că pe tot parcursul lunii februarie, avem un cadou de tras la sorți în fiecare zi. Stai cu ochii pe Facebook ca să afli care va fi.
Sesiunea de keynotes a Power of Storytelling
Dacă v-aţi decis târziu să participaţi la conferinţa de jurnalism narativ pe care o organizăm în weekend cu Decât o Revistă trebuie să ştiţi că nu e speranţa pierdută. Chiar dacă cele 100 de locuri iniţiale (pentru toată ziua) au fost date, am pus la dispoziţie bilete pentru sesiunea de discursuri de dimineaţă.
Costă 20 de euro.
Sesiunea de keynotes înseamnă trei ore de poveşti de la patru jurnalişti fenomenali, care vor vor vorbi fiecare despre un alt subiect, îmbinând poveşti personale cu sfaturi.
- Laurie Hertzel, care va deschide, va vorbi despre puterea poveştilor bine scrise.
- Pat Walters va vorbi despre inovaţie în partea de producţie şi livrare a conţinutului.
- Alex Tizon va vorbi despre documentare şi munca jurnalistului.
- Jacqui Banaszynski va închide sesiunea de dimineaţă cu un discurs despre etica jurnalismului narativ şi despre relaţiile dintre povestitor şi subiect.
Descrierea completă a acestor discursuri o găsiţi pe site. Tot acolo găsiţi şi formularul de înregistrare – va fi activ până vineri dimineaţă.
Definiţii, certitudini şi DoR #7
În 2004, unul dintre foştii mei şefi din SUA a decis că trebuia să schimbe radical ziarul de duminică. Ce se făcea de luni până vineri era funcţional şi responsabil, dar duminică era loc pentru altceva. Duminica, oamenii îşi petreceau dimineaţa în fotoliu, citind. Iar lui Tom i-ar fi plăcut ca ei să-şi petreacă dimineaţa citind ziarul lui.
Aşa că, împreună cu designerii şi alţi oameni de concept, au produs un altfel de ziar de duminică – alt nume, alt format, alt design, alte tipuri de materiale. Era un soi de revistă pe hârtie de ziar, cu tot cu un cover story care putea trece de 3.000 de cuvinte (un articol din timpul săptămânii avea, în medie, 400-500). Avea fotoreportaje, infografice, conţinut produs de cititori; avea chiar şi o versiune electronică, în PDF.
Ce vreau să subliniez nu e inovaţia, deşi ar fi o poveste frumoasă, ci faptul că omul a propus un produs altfel decât cel de până atunci. Un produs care trebuia fabricat deodată cu ziarul existent, de aceiaşi editori care-l concepeau pe cel de luni până vineri.
Ce a urmat a fost panică. Mi-am făcut lucrarea de masterat pe sociologia redacţiilor, studiul de caz fiind acest grup de oameni care în fiecare săptămână trebuia să scoată două ziare diferite. Editori care trebuia să fie, în esenţă, două feluri de oameni. Ziarul zilnic îl înţelegeau – aveau rutina perfecţionată, îi gestionau uşor crizele –, dar cel de duminică îi panica. Cum adică „altfel”? Ce înseamnă să nu scriem la fel despre şedinţa consiliului local? Cum adică să transmitem informaţie grafic? Cum identificăm cinci lucruri despre care comunitatea ar trebui să vorbească? Etc.
Întrebările nu erau retorice. Majoritatea i se adresau şefului, care, încăpăţânat, refuza să le răspundă. Când l-am intervievat, i-am spus ce auzeam de la editorii lui: că sunt stresaţi, că simt că bâjbâie în întuneric, că n-au înţeles, că n-au definiţiii. Tom mi-a zis atunci ceva ce nu voi uita niciodată: People are constantly looking for more definition to their life, their daily work, their story. People want more definition. I want and need more ambiguity.
Ce spunea Tom atunci e că în momentul în care ai definit precis marginile şi rostul unui ziar, apare şi riscul rutinei şi conformismului.
Spun această poveste pentru că am auzit de multe ori în ultimii doi (deja?) o variantă a întrebării: ce e Decât o Revistă? Deseori e formulată ca afirmaţie: nu văd firul roşu, nu înţeleg targetul, nu princep de ce scrieţi despre atâtea lucruri disparate.
De cele mai multe ori tac, alteori le sugerez politicos interlocutorilor mei să citească mai cu atenţie, dar de fiecare dată îmi doresc să le repet cuvintele lui Tom: Oamenii caută definiţii. Eu caut ambiguitate.
Nu vorbesc de ambiguitate în execuţia unui text – acolo ar fi bine să nu existe –, ci de evitarea certitudinilor. Viaţa are puţine certitudini, deşi mult prea mulţi credem că i-am rezolvat ecuaţiile importante. Ajunge să deschizi televizorul ca să vezi câte certitudini avem: despre oamenii politici, despre viitorul ţării, despre ce se întâmplă în lume. Multe certitudini sunt însă sâmburi de intoleranţă, de lipsă de curiozitate, explicând într-un fel de ce „la noi nu se poate”.
Aşa că Decât o Revistă este o revistă despre cum trăim – nu toţi, nu fiecare, nu întotdeauna într-un mediu familiar. E o încercare de îmbrăţişare a ambiguităţii în speranţa că expunerea la o diversitate de experienţe, dorinţe şi preferinţe de consum ne poate face mai buni, mai utili celor din jur şi mai puţin dornici de certitudini. (Nu e un concept unic. Citiţi cu atenţie The Economist, care, deşi priveşte lumea printr-o prismă economică, mai mereu ajung la o concluzie de genul: nu e nici aşa, dar nici aşa. Uneori vine cu o propunere, dar decizia finală e la tine.)
În ciuda absenţei certitudinilor măsurabile (vezi target, arie de acoperire editorială etc.), DoR are totuşi nişte chei de citire şi îmi cer scuze că v-am plimbat prin atâtea poveşti ca să ajung aici.
Harold Hayes, editorul Esquire-ului american din anii 1960, spunea la un moment dat că scopul lui e să termine cât mai repede partea din faţă a revistei – aia cu sfaturi de cum să te îmbraci şi cum să te bărbiereşti –, ca să facă ce contează: ultima treime a publicaţiei, unde trăiau articolele grele.
Chiar dacă noi ţinem mai mult decât Hayes la ce publicăm în Actualizatorul din DoR, ştim că filozofia revistei se simte cel mai bine în secţiunea de Features. Acolo încercăm să ne luptăm cu marile întrebări, acolo încercăm să livrăm ce simţim că lipseşte din media românească: profunzime şi poveste. Încercăm, cum am mai spus, să facem un exerciţiu de empatie: tu, cititor, încalţă-te puţin cu pantofii subiecţilor noştri. Cum e?
Îmi permit să spun toate astea pentru că DoR #7 are cea mai închegată şi mai puternică colecţie de „articole grele” de până acum. Cu siguranţă se poate şi mai bine, dar, cu riscul de a oferi o parte a definiţiei, ce e DoR e în următoarea succesiune de texte:
* Guess Who – prea mulţi dintre noi se laudă că nu se uită la televizor sau nu ascultă radio comercial. Dar sute de mii de români o fac, iar dintre ei, majoritatea au auzit şi îl plac pe Laurenţiu Mocanu, un rapper de 25 de ani care e printre cele mai mari fenomene muzicale din ultimii ani. Întrebarea la care a răspuns şi el, dar şi o serie de invitataţi, e cine e Guess Who şi cum a ajuns unde e. Răspunsurile sunt incomode pentru mulţi dintre cei care consideră muzica lui o jucărie şi atât. (Fotografiile le-a făcut Alex Gâlmeanu).
* Monica Macovei – când l-am rugat pe Vlad Mixich să scrie acest text, ne-am dus la el cu o întrebare. Cine e Monica Macovei în relaţie cu puterea? Un om care a avut-o şi a pierdut-o? Un om care n-a ştiut s-o folosească? Sau un om care, de fapt, n-a avut-o niciodată? Vlad nu s-a întors cu un răspuns simplu, ci mai degrabă cu o provocare: dacă ţi se dă şansa să încerci să-ţi execuţi viziunea prin politică, te bagi? (Fotografii: Cosmin Bumbuţ).
* Alex. Leo Şerban – că alş a fost cel mai important critic de film român e binecunoscut. Dar Gabriela Piţurlea s-a dus mult mai departe de atât şi o invidiez cât se poate de sincer pentru ce a reuşit să adune şi să construiască. Eu la 23 de ani mă revoltam pe bloguri, iar ea încearcă să explice filozofia de viaţă a unui bărbat atent, curios şi plin de viaţă, de care mie unul îmi e mult mai dor după ce am citit-o pe ea.
* Grecia – când Gabi Dobre şi Andrei Pungovschi s-au suit astă-vară într-o maşină şi s-au dus spre Atena, nu ştiam cu ce se vor întoarce. Speram doar să nu vină înapoi cu capul spart. Povestea rezultată e despre o ţară în prag de faliment, populată de oameni care nu înţeleg ce li se întâmplă. Nu m-ar mira ca la final să te întrebi ce şanse avem să ajungem şi noi în acest punct.
* Tamango – Ana Maria Ciobanu spune la un moment dat în text că dacă citeşti tabloide sau te uiţi la emisiuni de cancan ştii ce se întâmplă astăzi cu ursarul care rupea scena pe vremea când făcea parte din Shukar Collective. Dar în acelaşi timp, ea se depărtează de Tamango de azi pentru a construi o imagine a unei vieţi întregi, una care nu se schimbă atât de uşor când dă succesul peste tine şi care poate deveni de-a dreptul tragică atunci când succesul dispare. (Fotografii: Tudor Vintiloiu).
* Urşii – în 2004, o prietenă din State mi-a dat să citesc un articol din The Atlantic despre pasiunea lui Ceauşescu pentru vânătoarea de urşi. Îmi doresc de atunci să-l public şi iată că am reuşit. Povestea scrisă de David Quammen e cel mai lung text apărut până acum în DoR (se apropie de 10.000 de cuvinte – adică 20 de pagini) şi se încheie cu o dilemă teribil de agasantă: e dictatura de bun augur pentru conservarea speciilor?
Mai sunt şi alte materiale în DoR #7 care te vor pune pe gânduri (mai ales un eseu personal despre cât de greu e să-ţi asumi homosexualitatea în România), dar le-am ales pe cele de mai sus pentru că răspund, parţial, dorinţei unora dintre noi de a găsi o etichetă pentru DoR.
Spun parţial pentru că sper să păstrăm din ambiguitatea care ne-a adus până aici. Ba chiar s-o transformăm în ceva pozitiv. Un editor american mi-a spus odată că nu-şi va anula niciodată abonamentul la New York Timesul de duminică. Serendipity, spunea el că e motivul. Certitudinea că va fi de fiecare dată luat prin surprindere de câteva dintre alegerile editoriale.
Antrenament de empatie
După fiecare lansare a DoR, strângem la un loc cât mai mulţi dintre oamenii care au contribuit la facerea acelui număr – reporteri, ilustratori, fotografi etc. E o minimă formă de mulţumire0, având în vedere că oamenii creează conţinut voluntar, de drag. După #6, am vrut să zic nişte lucruri, dar am decis că nu era locul pentru speech-uri. Am transformat însă notiţele într-un text, pe care am decis să-l fac public.
Fără voi, n-am avea DoR şi ăsta nu e un joc de cuvinte.
Îmi cer scuze că sunt blindat cu notiţe – Cosmin Alexandru, care m-a învăţat câteva chestii despre discursuri, sigur o să mă tragă de urechi – dar am vorbit atât de mult în această săptămână, încât mi-am zis că poate aşa reuşesc totuşi să spun ce vreau.
Unii dintre voi probabil ştiu că emisiunea mea preferată e un show de reportaje radio care se numeşte This American Life. În TAL, care există de vreo 15 ani, fiecare episod durează o oră și are o temă, iar producătorii vin de fiecare dată 3-4-5 poveşti pe acea temă – de la documentare la eseuri la interviuri. Printre temele recente se numără: Infidelitate, Cum creezi slujbe, Dragoste cu forţa, Reţeta originală. Oameni ăștia fac de toate despre tot, trec de la frivol la dramatic, de la umor la investigaţie, de la iubire la război, dar au un numitor comun: empatie. Emisiunea e un antrenament săptămânal în empatie, în îmbrăcat pielea altor oameni şi trăit un moment din viaţa acestora.
Filozofia lor – şi, probabil v-aţi prins deja că există o revistă în această cameră care vrea să facă acelaşi lucru – e că o poveste bine spusă te poate schimba.
Da, toate lumea ne omoară cu “poveşti”. Uneori simt că dacă voi mai auzi odată acest cuvânt, mă voi lăsa de jurnalism şi-mi voi face o băcănie. Apoi îmi amintesc că mai nou şi băcăniile – fie că sunt corporatiste, fie că sunt independente – spun poveşti. Sunt poveşti în publicitate, sunt poveşti în politică, sunt poveşti în ştiri. Dar majoritatea acestor poveşti sunt false.
Nu inventate, cât superficiale.
Personajele sunt subţiri, bi-dimensionale, stereotipe, totul e alb sau negru, lumea e simplă, likeurile sunt garantate.
Dar o poveste cum spune TAL, una care te poate schimba, e o poveste care te face să exclami: „exact aşa e!” sau „nu sunt singur!”. (Mică paranteză: Feedbackul pe care îl primim la DoR e cel mai des de tipul: „articolul din numărul ăsta mi-a adus aminte de un moment în care…”) Poveştile astea ne pot face să ne simţim bine. Pe mine m-au transformat iremediabil. Când funcţionează şi sunt documentate atent şi construite migălos, afli că există alţii ca tine. Sau oameni care nu sunt deloc ca tine, dar pe care acum îi înţelegi mai bine, sau le înţelegi mai bine situaţia.
Ca să ilustrez, vă spun o poveste de-a lor. Era odată un tip lucra într-o companie financiară şi se ocupa de carduri – mai precis, se ocupa de datoriile pe care le acumulau oamenii pe carduri. Câştiga OK, era căsătorit, avea un copil, dar îşi ura de moarte jobul. Dorinţa lui secretă era să aibă un show de comedie la TV, așa că și-a dat demisia şi a început să înregistreze un show în dormitor, pe care îl încărca săptămânal pe YouTube în speranţa că va fi descoperit. Prietenii erau în public sau îl ajutau cu tehnica, soţia era un personaj recurent. A crescut încet-încet, până când a ieșit din dormitor și a închiriat o sală în oraș. Lucra cu voluntari, dar cheltuia economiile proprii pentru echipamente, decoruri şi ce mai avea nevoie. Însă nu l-a sunat nimeni de la televiziune. Totuşi, fiecare nou spectator pe YouTube îi alimenta credinţa că episodul următor avea să schimbe totul. Banca i-a luat maşina, a fost nevoit să se mute într-o chirie mai ieftină, şi-a ipotecat casa şi a strâns o groază de datorii pe o groază de cărţi de credit – exact ce recomandase dintotdeauna oamenilor să nu facă. Apoi, prietenii şi cunoştinţele s-au retras din joc. Într-un final, soţia l-a ameninţat că-l părăseşte. Abia atunci, cu mult după al doişpelea ceas, s-a oprit şi a acceptat că nu va fi niciodată următorul Conan O’Brien.
Nu ştiu dacă trebuie să subliniez că această poveste m-a făcut să mă gândesc la ce facem noi cu Decât o Revistă. Dar am s-o fac: această poveste m-a făcut să mă gândesc la ce facem noi cu Decât o Revistă.
Ne-am mutat din sufragerie într-o redacție, avem sprijinul a zeci de oameni care ne ajută voluntar să construim conţinutul şi câteva mii care îl devorează, dar viitorul e incert. Ne-am propus ca de la anul să putem plăti oamenii care fac conţinut – în acest moment, doar un mecena miraculos poate să ne ajute să ajungem acolo. Mult din ce ar trebui făcut ţine într-adevăr de noi (alergat după bani, după publicitate, după vânzări mai bune), iar noi nu ştim să facem mare lucru în afară de conţinut. Dacă mi-ar fi spus cineva acum un an jumate că a face o revistă înseamnă a afla, zi de zi, încă un lucru pe care nu ştiu să-l fac, încă un lucru care mă sperie, încă un lucru care mă depăşeşte, l-aş fi bănuit de cinism. (Sau că lucrează pentru vreun editor invidios).
Nu vreau să alunec pe o pantă melodramatică, nici să spun că trăim o iluzie (dacă credeți că #6 a fost bun, stați să-l vedeți pe următorul), ci doar să ilustrez o realitate: cele mai bune poveşti sunt doldora de nuanţe de gri. Noi suntem o poveste de succes despre nevoia de jurnalism bine făcut şi de poveşti care transformă. Suntem, fără îndoială, cea mai îngrijită şi muncită publicaţie românească în acest moment. Dar suntem şi o poveste despre cum şi cât timp poţi face asta, despre teamă şi despre perseverență.
Ştiu că în vieţile voastre aveţi o groază de poveşti similare.
Ce nu voi înceta să cred niciodată e că avem nevoie să ştim cine suntem şi unde mergem – ca indivizi şi ca societate. Jurnalismul bun ne poate arăta asta. Nu pot decât să sper că veţi rămâne alături de noi în continuare, sau, că ne veţi trage de mânecă dacă vă va părea vreodată că rămânem fără maşină, casă sau prieteni.
DoR #5: Metamorfoză
Astăzi se lansează oficial numărul #5 din Decât o Revistă. Proiectul nostru are aproape doi ani şi e un sentiment minunat că l-am adus până aici. O spun cu toată inima că DoR #5 e cel mai bun număr pe care l-am făcut până acum. Prin “cel mai bună număr” înţeleg că e cel mai aproape de poveştile pe care vrem să le spunem (şi felul în care vrem s-o facem). Mai multe detalii în textul de mai jos, deschiderea numărului.
Metamorfoză
Când Gregor Samsa se trezeşte într‑o dimineaţă transformat în insectă, senzaţia de neputinţă îl paralizează – abia se ridică din pat. În nuvela lui Franz Kafka, metamorfoza distruge, fiul devine o povară şi doar moartea lui din final restabileşte un soi de ordine.
Înainte să cădem de acord cum să definim într‑un cuvânt tema acestui număr – prima declarată –, ne‑am jucat cu termeni ca reinventare, schimbare, actualizare, transformare. Toţi buni, niciunul capabil să transmită neliniştea pe care o induce metamorfoza. DoR este, în primul rând, o revistă despre metamorfozele lumii în care trăim şi ale oamenilor care o populează; unele sunt subtile, personale, altele schimbă fibra societăţii.
Niciuna nu se produce într‑un vid, fiecare este o sursă de nelinişte – dacă nu pentru cei metamorfozaţi, cu siguranţă pentru cei din jur. Facem jurnalismul de profunzime pe care îl facem pentru că sperăm că, înţelegând aceste metamorfoze, domolim câte ceva din această nelinişte. Un cititor ne spunea acum câteva luni că suntem o revistă de terapie creativă; e un rol pe care îl luăm foarte în serios.
Printre metamorfozele din acest număr se află povestea unei tinere diagnosticate cu cancer la sân şi a alegerilor pe care le face ca să încerce să se vindece; sintetizarea uneia dintre cele mai incredibile schimbări de destin văzute în România, cea a colajistului Ion Bârlădeanu, şi a conflictelor ce i‑au urmat; legenda unui apartament devenit teatru; soarta unui cartier îngropat în moloz de dragul modernizării; eseul personal al unei femei pe care tata şi‑ar fi dorit‑o băiat. De asemenea, am investigat şi cuvântul fierbinte din titlul revistei, decât, prilej pentru a discuta schimbările limbii şi disponibilitatea noastră de a le accepta sau de a le refuza, cu riscul de a ne lua prea în serios.
Pe Ana Ularu ne‑o doream de mult pe copertă. Pictorialul lui Alex Gâlmeanu e tot un fel de metamorfoză, cea a relaţiei fotograf – subiect – aparat. Ana şi Alex s‑au fotografiat fără echipă, lumini sau machiaj. Au fost doar ei doi, vreo şapte ore în redacţia DoR, încercând să răspundă la o întrebare simplă: te poţi împrieteni cu aparatul foto?
Dacă e să facem o analogie cu metamorfoza fluturelui – şi ea abordată în acest număr –, DoR e în stadiul de pupă. După trei numere publicate cu ajutorul Asociaţiei Ginger Group, suntem în sfârşit patronaţi de propria noastră entitate juridică, Asociaţia Media DoR. Mai avem până la stadiul de fluture cu aripile întinse şi gata de zbor, dar nu ne grăbim. Unele metamorfoze cer timp.
Cristi Puiu (text din DoR #3)
Mi-am dorit ani de zile să scriu despre Cristi Puiu. Marfa şi banii e filmul meu românesc preferat, iar Lăzărescu m-a făcut pulbere când l-am văzut. Când Puiu a decis să scoată Aurora în lume la TIFF 2010 mi-am spus că ăsta e momentul, chiar dacă nu aveam teoretic timpul pe care mi-ar fi plăcut să-l am.
Acest text, publicat în numărul de vară al Decât o Revistă este rezultatul câtorva săptămâni de muncă la începutul verii. Nu ştiu dacă Puiu este mai puţin un mister după ce-l citeşti. (Apasă pe imagine pentru full page.) Cert este că eu continui să-l admir la fel de mult.
(Fotografii de Carmen Gociu. Design de Raymond Bobar.)
Decât o Revistă #4
DoR #4 se lansează joi şi va fi disponibil la distribuitori din acest weekend. Îl veţi găsi în reţelele Cărtureşti, Inmedio, Humanitas (din Bucureşti şi din ţară) şi în alte câteva locuri (consultă lista de distribuitori).
Dacă vreţi să susţineţi jurnalismul independent şi bine făcut, cumpăraţi-o.
Puteţi citi editorialul din DoR #4 aici.
Motive să faci jurnalism (sau să continui)
Connie Schultz e unul dintre cei mai titraţi jurnalişti americani. Lucrează pentru Cleveland Plain Dealer şi scrie de câteva ori pe săptămână despre ceva sau cineva din oraşul ei. Slujba ei se traduce ca “editorialist”, doar că ea e un editorialist-reporter, care bate străzile înainte să exprime o opinie. Are şi un Pulitzer care îi atestă valoarea şi impactul. V-o prezint ca să vă recomand un eseu pe care l-a scris săptămâna asta pentru Poynter.
Se numeşte “Why Connie Schultz Won’t Give up on the Fight for Good Journalism”.
Nu e o pledoarie pentru “hârtie”, nici pentru “ziare tipărite” şi ar fi păcat să ne blocăm în faptul că ea e un om crescut în lumea aia. E o pledoarie pentru un fel de a lucra, de a căuta informaţii şi de a încerca să repari micile nedreptăţi pe care le observi în societate sau pe care ţi se le semnalează cei care au încredere în tine.
Începe aşa:
Shortly before I started writing this essay, I listened to a voice message from a reader named Ellen who wanted me to know about the tip jar at her niece’s place of employment.
“She works the fish fry on Friday’s,” she told me. “Mother of three. Last Friday, they served 1,300 people. At the end of the night, the owner told the 20 servers they had to split the tips. Then he told them the total amount of tips was $30, to be shared among them. Do you believe that, Connie?”
No, I don’t.
This is why I got into journalism 30 years ago. This is why I stay.
La noi, probleme apar la toate nivelurile. Nici jurnaliştii nu ştiu să vorbească despre un rău fără să urle, nici oamenii nu au încredere că vreun jurnalist îi consideră importanţi. Sigur că şi un om fără carte de muncă într-o instituţie de presă poate face bine. Dar trebuie să bată străzile ca să-i iasă.
E la fel ca atunci când încerci să scoţi bani de la oameni pentru afacerea ta. Oricât de virtuală şi online şi geek-friendly ar fi creaţia ta, ca s-o dai lumii trebuie să baţi străzile (şi nu numai pe cele din jurul blocului sau casei tale). O spune foarte bine Răzvan Tirboacă într-un text scris de Sabrina Răileanu pentru decatorevista.ro: “Businessul online e în primul rând un business offline.”
La fel e şi cu jurnalismul; indiferent de platformă.
Lectură de weekend: Lupoaica la români
Unul dintre motivele pentru care mă bucur că publicăm Decât o Revistă sunt textele care analizează o realitate culturală/socială pornind de la lucruri banale. Nu sunt subiecte pe care le vezi adesea la noi, iar când se întâmplă sunt mai degrabă articole de opinie sau pastile, nu jurnalism explicativ bine documentat.
Vă ofer spre lectură cea mai recentă ispravă de acest gen, un text despre statuile cu lupoaica şi puii.
Am pornit la scrierea lui de la mutările statuii din Bucureşti, dar nu i-a luat mult lui Ani Sandu să afle că statuia asta e peste tot prin ţară, că nimeni nu are un inventar complet. că unele sunt cadouri de la italieni şi altele nu şi că ea este folosită să ilustreze — şi uneori să demonstreze emfatic — originea poporului român.
“Lupoaica la români” a fost publicat în DoR #3 şi reluat integral acum două zile pe Think Outside the Box. Textul îi aparţine lui Ani Sandu, iar fotografiile lui Dacian Groza şi Tudor Vintiloiu.
*** DoR #3 e în continuare pe piaţă. O găsiţi la Cărtureşti, Humanitas, Anthony Frost sau o puteţi comanda de la redacţie. Toate detaliile despre distribuţie le găsiţi aici.
*** Lupoaica e doar cel mai recent material de acest fel. În DoR #1, Lavinia Gliga a făcut o investigaţie exhaustivă a modului în care folosim diacriticele, iar în DoR #2 am scris despre dominaţia magiunului de prune. Aşteptăm sugestii de alte chichiţe culturale de investigat.
Căutări (Editorialul din DoR #3)
Editorialul pe care l-am scris pentru DoR #3, care se lansează astăzi. Detalii aici. La final găsiţi un sample de 30 de pagini din cele 176 ale revistei. Sper să vă facă curioşi.
CĂUTĂRI
E bizar, dar nu-mi amintesc nimic de la petrecerea de 16 ani. Poate nici n-am avut una. Ţin minte că eram destul de posomorât pe-atunci – mi se dăduseră papucii cu puţin timp înainte şi îmi petreceam serile de vară oscilând între poezii răzbunătoare şi cele în care „doresc” rima cu „iubesc”. În nici câteva luni, mă simţeam mai bine. Conduceam ziarul şcolii, noua Miss Boboc avea o slăbiciune pentru mine şi – dacă nu mă înşală memoria – tata a cedat şi mi-a pus net.
Nu am avut viaţa lui Otto, personajul nostru de copertă, dar îl înţeleg. Şi eu, şi tu am avut vârsta lui, vârsta la care am căutat răspunsuri şi am exersat identităţi, mai mereu convinşi că lucrurile pe care le ştim sau credem sunt cele corecte. Ce e frumos când ai 16 ani e că ele chiar sunt.
Unul dintre motivele din spatele Decât o Revistă e dorinţa noastră de a pune accentul pe similitudinile dintre noi. Nu vrem să separăm lumile, nu vrem să împărţim oamenii în buni şi răi, valoroşi şi inutili, plăcuţi şi deranjanţi. Lumea în care trăim are mult mai mult gri decât ne permite comoditatea noastră să acceptăm. Cu toții ne recunoaştem, în oarecare măsură, în povestea altuia, iar DoR face jurnalismul pe care-l face pentru a crea acest context de regăsire, de empatie, în speranţa că dacă înţelegem ce ne apropie vom reuşi să construim împreună.
Acest al treilea număr vorbeşte despre căutări. Nu doar ale lui Otto, ci şi ale regizorului Cristi Puiu, care încearcă să exprime în film lucrurile pe care nu le poate spune cu cuvinte. Pentru Puiu, filmul nu e un produs final, tăiat, împachetat şi pus pe raft, ci o cercetare despre lume şi oameni, care începe de la o idee şi – ideal – nu se termină niciodată. Despre Vama Veche veţi afla – dintr-un dublu eseu, fotografic şi scris – că este rezultatul căutării neîntrerupte a unui loc nou, pe care să-l colonizăm, să-l apropriem, iar mai apoi, când l-au descoperit şi alţii, să-l abandonăm.
DoR în sine e o căutare a unui centru în care să ne regăsim pe măsură ce lumea devine tot mai fragmentată. Nu vânăm subiecte la extreme, nu căutăm noul de dragul de a ajunge primii la ceva, ci încercăm să înţelegem – documentând, întrebând, observând – cine suntem, ce gândim, ce vrem şi ce facem. Nu e nici pe departe o imagine completă a României de azi, dar e câte o felie ocazională pe care vrem s-o împărţim şi s-o disecăm împreună cu voi.
Dacă credeţi că rezultatele acestei căutări aduc un plus în viaţa voastră, cumpăraţi revista şi susţineţi jurnalismul pe care încercăm să-l facem.