Fiecare om e o poveste
Odată cu numărul #10 din Decât o Revistă am publicat și un ebook, o colecție de eseuri personale publicate în ultimii trei ani. Sunt 18 dintre cele mai puternice texte apărute în revistă, o bună parte dintre ele premiate. Pe lângă textele originale, ebook-ul conține și câte un scurt interviu cu fiecare autor și o prefață despre de ce contează poveștile personale și de ce le spunem.
Prefața e mai jos. Cartea o găsiți aici.
Tot despre eseuri personale voi vorbi și pe 13 decembrie la Seminariile DoR, desfășurate la Fundația Friends for Friends.
_______________________________________________
ÎN 2004, am petrecut o săptămână cu mama la New Orleans, pe atunci încă neatins de uraganul Katrina. Eu eram la master în Missouri, câteva state mai la nord, ea venise de la Târgu Mureș pentru un congres de oncologie. Nu ne văzuserăm de-un an și ne-a luat câteva zile să ne găsim ritmul.
Am fost împreună la muzeul debarcării din Normandia; am băut cocktailuri colorate cu nume de furtuni; am mâncat hamburgeri într-un bar unde televizoarele transmiteau despre moartea lui Ronald Reagan; am fost în cimitirele creole; am fost la Café du Monde ca să mâncăm celebrele lor gogoși și apoi la muzeul de istorie voodoo, pentru încă o porție. Toată săptămâna poate fi rezumată cam așa: mama era impresionată de suvenirurile vrăjitorești ““ de la cercei la magneți ““ Â, eu, de statuia lui Ignatius Reilly, neadaptatul lui John Kennedy Toole din Conjurația imbecililor.
Paradoxal, în acest război dintre fiul americanizat și mama româncă, bătălia cea mai fierbinte inversa rolurile ““ eu îi vorbeam mamei despre ce aș putea să fac în România când mă voi întoarce, ea mă ruga să nu mă mai întorc dacă voiam să trăiesc o viață normală.
***
NU MÄ‚ GÂNDISEM niciodată până atunci că momente atât de banale ca o scurtă vacanță cu mama puteau ascunde atâta tensiune narativă, că plimbările noastre erau ciocniri între speranțe copilărești și dezamăgiri adulte. Mi-am dat seama abia după câteva săptămâni, când, la un curs de scriitură, a trebuit să scriu pentru prima dată un eseu personal ““  o poveste reală din viața mea, care să le ofere cititorilor o lecție universală.
Pe atunci credeam că a scrie despre tine înseamnă să scrii cu emfază și metaforă ce crezi tu despre lume; nu ce vezi sau ce auzi, ci ce crezi. Aveam impresia, când peroram în scrieri nocturne de la începutul carierei despre politică, schimbări sociale sau sport, că întreprind un act curajos de dezvăluire. De fapt, fiind incapabil să spun o poveste cu personaje, tensiune și detalii documentate jurnalistic, nu spuneam nimic și cu siguranță nu transmiteam mai nimic din experiența umană.
Erau mai multe lecții despre relația copil-părinte, despre maturizare și chiar despre dor de țară în scurtul eseu pe care l-am scris despre săptămâna petrecută cu mama în New Orleans decât reușisem să transmit vreodată.
Povestea unui om, am învățat atunci, e povestea multora. Și fiecare dintre noi are o poveste de spus, despre un eveniment uneori banal, alteori excepțional, din care putem învăța ceva despre noi înșine. Jurnalistul și scriitorul american Alex Tizon spune că poveștile personale, spuse sincer și cu imagini vii, pot defini o experiență prin care au trecut și alții, dar n-au reușit să și-o explice. Așa că, într-un fel, poveștile personale pot defini experiența altora, în timp ce o relatează pe a ta.
Pot fi nu doar un surprinzător declanșator de memorie, ci și o sursă de semnificație.
Din cele mai vechi timpuri spunem și citim povești ca să putem naviga lumea. De la primele “a fost odată…”, de la primele confruntări dintre Făt Frumos și Zmeu, învățăm să interpretăm lumea prin povești, să ne alegem calea care ni se potrivește, să decidem ce e rău și ce e bine și să ne însușim unelte care să ne facă fericiți. Prea des, grăbindu-ne să devenim adulți responsabili, uităm, sau ne ferim, să mai spunem povești, de parcă am uitat ce putere pot avea.
Această colecție, care conține 17 eseuri personale publicate în Decât o Revistă între 2009 și 2012, e concepută să ne reamintească de puterea transformațională a unei povești adevărate. Ce o face specială e că autorii eseurilor sunt și personajele principale ale poveștilor.
Eseul, prin definiție, e încercarea unui autor de a da sens unei idei sau unei experiențe trăite. Autorii din acest volum caută semnificația în propria viață, punând pe masa de disecție victorii și înfrângeri. Nu sunt confesiuni sau bucăți de jurnal cât niște călătorii documentate, în care autorii devin ghizi prin propria lor viață ““ nu atât pentru plăcerea noastră voyeuristă, care nu e însă de neglijat, cât pentru a ne aminti că indiferent câte lucruri ne despart, avem și mai multe în comun. Cu toții venim dintr-o anumită comunitate, am avut momente de rebeliune, ne-am îndrăgostit, ne-am despărțit, am avut dubii, ne-am dorit să trăim mai sănătos, ne-am căutat locul în lume.
Fiecare text din această colecție ascunde nu doar o poveste universală, ci și, sper eu, o scânteie care poate să îți aprindă propria memorie, sau să îți ilumineze înțelesul unor experiențe.
***
ÎN CIUDA INSISTENȚELORÂ mamei să rămân în America, m-am întors în țară în martie 2007. La câteva luni după vizita la New Orleans, mama a aflat că are cancer la sân. Pe când am revenit trecuse deja printr-o operație care i-a extirpat un sân dar nu a păcălit cancerul, care se întorsese mai agresiv, ciuruindu-i plămânii și sfărâmându-i oasele.
Stăteam amândoi în patul ei din dormitor, uitându-ne când la încercarea de a-l demite pe Traian Băsescu, când la comedii superficiale, și nu ne spuneam mai nimic. Știam că suferă și că e îi e groază de durerile cumplite care o cuprindeau noapte de noapte.
N-am apucat s-o întreb ce crede despre întoarcerea mea. A murit la o lună după ce am revenit, zbătându-se să mai găsească niște aer și murmurând lucruri de neînțeles. Nu știu dacă am trădat-o venind înapoi, dar știu că nu voi uita niciodată că unul dintre lucrurile cu care mă amenința era piramida lui Maslow ““ în România, spunea ea, viața de zi cu zi nu-ți va permite niciodată să atingi nivelurile ei superioare. Trebuie să-ți rezolvi baza piramidei ““ mâncare, căldură și adăpost ““, nici vorbă de vârf, unde e cunoașterea.
Într-un fel, avea dreptate. În România e adesea un efort să scoți capul din propriile dileme și angoase și să vezi că, de fapt, nu ești singur. E un exercițiu care pare dificil și pentru că uităm că cea mai accesibilă unealtă ne e mereu la îndemână: spusul și cititul de povești. Participând prin povești la experiența altora vom reuși să urcăm, chiar și pentru câteva ore, treptele piramidei. Vom învața cum să navigăm lumea și viața și ne vom aminti că în această călătorie suntem rareori singuri. â—
_______________________________________________
> FIECARE OM E O POVESTE, produs împreună cu ReadFWD, se poate citi pe Kindle, iPad și alte platforme.
Despre intervievat, cu Mike Sager
Textul de mai jos a fost scris de către Simina Mistreanu, editor asociat la Decât o Revistă și un om minunat, pentru cursul Interview Essentials din semestrul de primavara 2012, predat de Jacqui Banaszynski, la Missouri School of Journalism, unde Simina e studentă.
Tema era sa vorbesti cu un intervievator profesionist despre tehnicile si filosofia pe care le respecta atunci cand intervieveaza. Simina l-a intervievat pe Mike Sager, contributing writer la Esquire US și unul dintre invitații ediției din 2012 a The Power of Storytelling. Au vorbit pe Skype, timp de aproximativ o oră. Textul l-am păstrat în engleză de dragul acurateței conversației.
Mike va povesti și mai multe la conferință despre ce numește mai jos “suspension of disbelief” și despre tehnicile de documentare pe care le folosește.
—–
I had a Skype interview with Mike Sager on Saturday, March 3. At the beginning of the conversation, he showed me his interviewing equipment. He uses an Olympus voice recorder and a few accessories: an earphone for phone conversations, a lavaliere microphone and a foot pedal for transcribing interviews.
Below are some of the things I learned from Sager, in his own words:
On transcribing:
Honestly, transcribing every single bit of tape has been one of the secrets of my success.
It often will take a couple of weeks to transcribe a story. Even to the point when now I”™m kind of old, and I have tendonitis, and I have help transcribing. So they do it, but I still listen to it all and read it and fix it wherever they missed. That process is usually about a third of my time spent on the entire story. I”™d say reporting is a third, and then transcribing is always a third, and then writing is a third. Usually, the writing is a little more rushed, so it”™s probably less than that. And that”™s really my favorite part.
On building rapport:
People say that my stories, it”™s almost like I do different accents. What I often do is I quote people without using quotes. I just use their words. That way I get all the terminology, and I can fluid in the person, and I can steep like a tea bag in the thing.
I evolved the technique of being like a reality-show camera. A lot of reporters are so hype; they go running in with all their questions prepared. I go in, and I don”™t ask anything. I”™m just really nice. And if something drops, I pick it up, and I buy lunch. I try to be friendly. I”™m just really interested. You know, mothers teach their daughters what to do on dates. I”™m just like the greatest date ever. Boy, girl, whatever you are, I”™m your great date.
And also, I”™m very observant. That”™s what I do, I just observe. It”™s like I”™m watching TV in 3D.
I know there”™s an incident that I need to know about. And then you know the general outline of the story, but what I just do is start in chronological order. And then, literally, I”™ve said to almost every single person I”™ve ever interviewed, “œSo you were born in a log cabin.”
It”™s sort of like foreplay. You don”™t jump right in, you got to warm him up. You have foreplay, you ask about their lives. It”™s easy for people to tell you that. That”™s what I do; I go through and I lead up to “œAnd so, then you shot him. Tell me about that day when you first got together with the guy.” Whatever, you know where you have to go, but just start at the beginning and ask the easy stuff.
You save your hardest questions till the end. I always do that with everybody.
On suspending disbelief:
I have this thing I call “œsuspension of disbelief.” At the time I met the Aryan Nations people who were hate mongers, who were against black people and Jews and all that kind of stuff, I”™m Jewish, and I was married to a black woman, and I had a kid who was half-and-half. I”™m going in there, and they”™re like “œAre you a Jew?” I”™m like “œNo, I”™m Italian.”
[But] the guy”™s wife is dying in the back cottage and I try to understand.
When you”™re doing these stories that are so deep and personal, the rules are even more stringent than any rules of man. These are the rules of God and the heart. If I follow those rules, then I never fuck up.
I”™ve been reporting this story for a year; I finally get the jailhouse interview with the killer. So what? I know he”™s going to have a horrible life; he”™s going to be in jail. And the Thai Buddhists that he killed, they believe he”™s going to have a thousand lifetimes of damnation. So why do I have to judge him, right? I”™m there to find out what it”™s like to be him. And he”™s like “œAnd then we shot him.” And I”™m like the same thing I say to my 10-year-old, my 18-year-old, whatever age: “œCool! What was that like?” And he told me: it made a gushing, bubbling sound, and he described what it”™s like to shoot someone in the head. We love these stories about death and dying. We just want one more detail. We want to know one step further. We know he killed them, but then we don”™t know anything else. What is it like?
On Mike Sager, the interviewer:
I”™m afraid to be lost, I don”™t like to go anywhere, I don”™t want to talk to anybody. But once I”™m there I have my fucking cape on, I”™m Superman. All these questions, all these emotions, all this strong shit. As a journalist, it gets in the way. Use the passion for the writing. But you”™re not going to be the same person if you shut the fuck up and listen for a minute and learn.
I think people are afraid to be wrong. As a journalist, that”™s my biggest strength ““ I”™m great at being an idiot. I don”™t have to be smart. I know what it takes to be able to listen. And like listen in a way that you”™re like, “œHoly shit, I never even thought of it that way.”
Often, what people need is just approval and an ear. And that I”™m really good at doing, and nodding my head and suspending my disbelief. Now, if they were a heinous criminal, at the end I have to ask that question, too. But I ask a “œHow does it feel to be you” kind of question instead of “œSociety”¦” I ask the real question.
I believe that Hitler”™s girlfriend, Eva Braun, probably liked something about him. It was something lovable about Hitler. If you want to write a really good Hitler character, then if he has a little goodness in him, then you feel bad that he”™s such an asshole instead of just wanting to kill the asshole. And that is drama.
I don”™t like [interviewing] at all. And every once in a while, I meet a really great person. I learned a lot from the real people. I end up liking that. It”™s very inconvenient and uncomfortable. It”™s like being in the greatest ride in the world when you”™re like suddenly in the middle of something.
Over the years, what this job has done more than anything is molded me into being a certain kind of person. I am the sum total of all the people I”™ve met. All the weird, fucking things that people have said to me and all the stuff that I”™ve done and the places I”™ve been, I am that person, I am not who I was when I began.
The Power of Storytelling 2012
Pe 5-6 octombrie, Decât o Revistă și asociația Media DoR organizează la Pullman/World Trade Center în București a doua ediție a conferinței de jurnalism narativ pe care am început-o anul trecut. În 2011 au fost 200 de participanți și am avut patru invitați excepționali, care au vorbit despre ce te face un povestitor mai bun și, mai ales, cum construiești o poveste mai puternică, mai emoționantă și mai convingătoare.
Am fost și mai curajoși anul ăsta când am început să invităm speakeri – din SUA, pentru că acolo se face genul acesta de jurnalism cel mai bine. Deja se știe în unele cercuri că există un buzunar de jurnalism narativ în România, așa că munca de a convinge invitații nu a fost prea grea.
Totuși, cei nouă invitați pe care îi vom avea anul acesta întrec și cele mai curajoase vise de-ale mele. Pe Mike Sager și pe Chris Jones îi citesc de prin 2004 și sunt unii dintre cei responsabili pentru ce-mi doresc să scriu și să editez. Articolul lui Mike Sager despre cum a călătorit prin America ca să cunoască alți Mike Sager l-am predat la cursuri și e o dovadă a cum vocea și experiența de reporter pot transforma un subiect banal într-o meditație despre sensul vieții. Textul lui Chris Jones, The Things That Carried Him, m-a marcat atât de mult la prima citire încât primul meu impuls a fost să-i scriu și să-i spun că ce a produs este un monument de documentare și scriitură și că aș da orice să știu cum a construit materialul. (Mi-a răspuns).
Despre Jacqui Banaszynski și cât îi sunt de dator, am mai scris. Nu mă voi sătura niciodată să o aud vorbind despre structură și nu voi uita niciodată incantația ei despre povești, care se termină așa: Stories are our soul; so write and edit and tell yours with your whole selves. Tell them as if they are all that matters.
Pat Walters vine de la Radiolab, iar Starlee Kine vine de la This American Life, care, chiar dacă sunt emisiuni de radio, sunt exemple copleșitoare de cum poți folosi poveștile să explici orice — de la corupție în justiție, la găuri negre, la ce înseamnă monogamia.
Alex Tizon a fost aici și anul trecut și i-a plăcut atât de tare încât s-a oferit să mai vină odată. Pentru că și publicul l-a iubit, n-am putut decât să mă bucur.
Când am văzut pentru prima oară un reportaj video de Travis Fox, le-am scris celor de la Washington Post că are ceva cu România. Acum știu că nu avea și mai știu că reacția pe care mi-a produs-o avea legătură cu capacitatea lui de a filma și monta imagini în așa fel încât să nu te lase rece. Astăzi cred că bucata lui din 2006Â e la fel de relevantă pentru România de azi cum era și atunci.
Evan Ratliff m-a demolat cu Vanish, textul lui din Wired despre cum a încercat să dispară într-o lume dominată de instrumente electronice care ne urmăresc fiecare mișcare. Iar când a făcut The Atavist, l-am invidiat sincer pentru curajul de a intra din scris în antreprenoriat.
Ultimul, dar nu cel din urmă, e Walt Harrington. L-am văzut în 2004 la o conferință de jurnalism narativ în St. Louis, într-o vreme în care nu prea înțelegeam ce e cu forma asta. Prelegerea lui de atunci, despre diferențele dintre realitate și ficțiune în scris și motivul pentru care un jurnalist nu are voie se pună nimic de la el, mă urmăresc și azi. (Walt va livra o versiune a pledoariei lui pentru adevăr și la București).
Tot de la el am împrumutat sintagma news you can feel, care descrie minunat acest fel de muncă. Și mai sunt.
E un vis împlinit că îi putem aduce pe toți acești oameni senzaționali la București și sunt convins că ne vor bombarda cu inspirație și ne vor face povestitori mai buni, indiferent că lucrăm în jurnalism, comunicare sau vrem doar să găsim cele mai multe unelte ca să împărtășim ceva din experiența umană cu cei din jur, colegi sau familie. Cu siguranță unii dintre noi vor avea șansa să răspundă la întrebări importante despre motivele pentru care vor să povestească altora despre lumea în care trăim. Închei cu ce spune Walt Harrinton pe această temă:
I have a wife, children, friends who touch me daily. They are the best piece of my life. But, as is true for so many others, it’s not enough. Doing journalism has become my personal answer to the hollowness, the human disconnect, of modern life. I’m not saying it’s healthy or normal or good that I feel this way about my stories. I’m not saying it’s a legitimate journalistic motivation.
I’m saying only that it’s true. The words satisfaction or accomplishment don’t describe the sensations I get reporting and writing stories ““ awe or amazement or communion hit closer to home.
PS: Vă puteți înregistra la conferință aici.
Despre reviste indie ÅŸi 3 ani de DoR
Oskar Wyers și Dennis Gaens locuiesc în Olanda, în Nijmegen, unde scriu, fac spectacole și încearcă să întrețină viața culturală a unui oraș cu peste 150 de mii de locuitori, care în 2005 a sărbătorit 2.000 de ani de existență. (Da, am scris corect ““ 2.000 de ani.)
În 2011, Dennis a făcut un spectacol/expoziție la care au venit vreo opt oameni, printre care și un tip din afara orașului. Simțindu-se vinovat ca n-a fost îmbulzeală la eveniment, s-a gândit să facă ceva să-i deconteze omului biletul de tren. Așa că el și Oskar au făcut Kutgitaar, o revistă literară ““ un zine în format A6, scos în 20 de exemplare ““, cu texte de la poeți și autori prieteni, pe care au vândut-o ca să strângă cei 8 euro pentru bilet. (Numele revistei e dintr-un vers dintr-o poezie de-a lui Oskar, cu un tip care cânta ca dracu”™ la o chitară de căcat. De acolo vine Kutgitaar ““ chitară de căcat. Tocmai au scos numărul 3, făcut tot de mână. Nu se mai găsește niciun exemplar.)
I-am văzut pe Oskar și pe Dennis la Facing Pages, un festival dedicat revistelor independente care a avut loc în Arnhem, Olanda, în weekendul trecut. Kutgitaar a fost doar unul din zecile de exemple pe care le-am auzit, văzut, răsfoit ““ reviste independente, majoritatea concepute prin baruri și finisate prin bucătării, unele făcute de mână, altele folosind cele mai avangardiste tehnologii de imprimare, toate făcute din dragoste pentru actul de a face o revistă și a împărtăși ceva cu alții.
În prima zi de conferință nu am auzit nici măcar o singură dată cuvântul “iPad”; în a doua un singur om a vorbit de faptul că hârtia s-ar putea să devină o tehnologie secundară pentru media. Iar despre bani s-a vorbit cu relaxarea celor care nu știu să-i facă și care nu s-au apucat de făcut reviste ca să scoată bani. (Nu că ar fi ceva rău cu asta, dar voi reveni).
M-am simțit în largul meu printre ei, pentru că eram în sfârșit într-un grup de oameni fără soluții, fără răspunsuri și mândri de produsele lor. Oameni care s-au apucat să facă propriile reviste pentru că revistele comerciale îi tratau (și îi tratează) doar ca pe niște statistici de vândut advertiserilor, pentru că au ceva de spus despre un subiect (mâncare, artă contemporană, fotbal etc.) și pentru că puține produse culturale funcționează atât de bine pe post de capsule ale timpului. M-am simțit în largul meu pentru că nimeni nu mi-a reamintit că hârtia moare, că nimeni nu vrea să citească, că fără model de business nu poți începe nimic, că tirajele mici nu vor aduce niciodată bani de la advertiseri etc.
Oamenii de la Kutgitaar, Komfort din Cehia, Der Wedding și mono.kultur din Germania, Strak din Olanda, dar și nume mai cunoscute ca Little White Lies și It”™s Nice That din Marea Britanie au vorbit despre probleme și obstacole (pe care le avem și noi la Decât o Revistă), dar au insistat pe momentul magic în care au început și pe plăcerea cu care continua să împingă la deal bolovanul.
Poveștile lor au venit la momentul perfect.
Astăzi, 23 aprilie, ideea Decât o Revistă împlinește trei ani, trei ani de la propriul nostru moment magic, în care ne-am hotărât că avem ceva de zis. (Spun “ideea” pentru că de la idee la primul număr au trecut șapte luni).
Era o seară de aprilie, 23 aprilie 2009 mai precis, într-o joi. O mică gașcă de editori salariați și sictiriți ne-am dus să-l auzim pe prietenul nostru Raymond Bobar, un graphic designer excepțional, conferențiind despre designul de revistă în cadrul unui eveniment Zeppelin. Nu-l mai văzusem de vreo jumătate de an ““ slăbise, parcă întinerise și vorbea cu vervă despre lipsa de coerență din revistele românești.
În loc să ne inspire, ne-a morcovit. I-am mulțumit că ne-a amintit că revistele la care lucram nu se preocupau de detalii, ne-am luat la revedere și ne-am dus să bem în Bordello”™s, pe atunci pustiu și încă frecventabil.
O serie de halbe de Holsten nefiltrat au acompaniat sesiunea de înjurături și văicăreli. Odată ce berea și-a făcut efectul, lucrurile au luat o altă turnură.
Ne-am întrebat cum ar fi să facem o revistă așa cum ne dorim noi. Fără presiunea departamentului de business, fără “target” impus. Cu texte-spectacol și vizual șlefuit.
Apoi am început să propunem nume. Nu mai ținem minte nici unul înainte de “Decât Revista”. Aici s-a aprins un bec; apoi i-am adăugat un “o”.
Am decis că e un nume perfect pentru că vorbea despre o problemă contemporană, cum trebuia să facă toată revista. Era puțin obraznic, dar și corect în sintagma “Citesc Decât o Revistă”. Aveam și scuza s-o publicăm doar o dată, ca să ne dovedim atât nouă, dar și industriei, că din respect pentru jurnalismul de calitate și designul creativ poți scoate o revistă care să te absoarbă.
Unul dintre noi a început să ia notițe. În ciuda Holstenurilor, a scris curat și precis: Decât o Revistă avea să fie o revistă generalistă, despre ce trăim astăzi în România, despre punctele “unde se intersectează pornografia cu filosofia, politica cu tehnologia, sexul cu sexul”.
Apoi am inventariat câteva subiecte potențiale: Dobro, biciclete, Mircea Badea, Bahoi, fenomenul Free Gigi.
Am plecat acasă euforici. A doua zi i-am scris lui Ray și l-am rugat să ni se alăture. Șapte luni mai târziu, aveam DoR #1 în mână. Copleșiți de feedbackul primit, am decis că ar fi păcat să rămână un experiment singular.
***
Știți restul poveștii. De la DoR #1 au apărut o mulțime de alte reviste independente în România, unele online, altele în print. Toate aceste titluri dovedesc că publishingul comercial încă nu realizează cât public pierde sau pentru câte mii de oameni e irelevant. Scăderea cifrelor de vânzări nu are legătură doar cu internetul; are legătură și cu o lipsă de calitate și relevanță.
Editorii și designerii pe care i-am văzut la Facing Pages fac reviste din pasiune și pentru că alături de ei se bucură și alții ““ fie că acei alții sunt 20, fie că sunt 1,000, fie că sunt 5,000. Niciunul nu vrea să construiască un imperiu de publishing. Foarte puțini trăiesc din ce fac. Și mai puțini își plătesc oamenii împreună cu care creează. Komfort spun că mai au bani de un singur număr. It”™s Nice That a găsit o posibilă soluție în evenimente. Strak s-au decis să-și scoată pielea la vânzare ca să finanțeze numărul #3.
O parte din viitorul revistelor s-ar putea să fie pe tabletă (mai ales dacă sunt ca Letter to Jane). O bună parte va rămâne pe hârtie. Ce nu se va schimba e că mereu vom căuta oameni care au ceva de spus și care ne pot povesti ““ în text, fotografii, ilustrații, design ““ ce se întâmplă astăzi în jurul nostru.
Aniversarea de trei ani a fost probabil, inconștiente, unul dintre motivele pentru care DoR #8 celebrează oamenii care îndrăznesc să facă lucrurile altfel ““ să cânte altfel, să facă politică altfel, să crească altfel. Am făcut cu această ocazie o copertă altfel ““ care se desface de două ori ““ și cred că e o premieră. Coperta e despre Ada Milea, despre Ana Bănica, despre Lucia Popescu și despre alții ca ei pe care-i veți găsi în paginile revistei.
Dar e și despre noi. E despre chitara noastră de căcat, pe care o vom zdrăngăni până-i vor pocni corzile.
DoR are nevoie de tine. Abonează-te.
Acesta este un mesaj publicitar. Oarecum.
Dacă îți place jurnalismul pe care îl facem în DoR, dacă crezi că e nevoie de povești bine spuse și bine editate, care oferă timp de reflecție și scot în evidență griul pe care îl ocolim adeseori, abonează-te.
Dacă vrei să ne susții direct (nu pot să-ți spun cât important e să primim banii direct de la cititori), abonează-te.
Dacă vrei să ai colecția completă, cu tot cu cadourile pe care le facem odată cu fiecare număr, abonează-te.
Dacă înțelegi că soarta unui produs la care ții e depinde și de tine, consumatorul, abonează-te.
Vor fi numeroase alte beneficii, iar minusurile, dacă apar, le vom rezolva împreună (nu lăsăm pe nimeni fără revistă, avem încredere în Poștă și în curier, iar dacă te-ai abonat ești prioritar și o ai printre primii).
Nu mai spun că pe tot parcursul lunii februarie, avem un cadou de tras la sorți în fiecare zi. Stai cu ochii pe Facebook ca să afli care va fi.
Sesiunea de keynotes a Power of Storytelling
Dacă v-ați decis târziu să participați la conferința de jurnalism narativ pe care o organizăm în weekend cu Decât o Revistă trebuie să știți că nu e speranța pierdută. Chiar dacă cele 100 de locuri inițiale (pentru toată ziua) au fost date, am pus la dispoziție bilete pentru sesiunea de discursuri de dimineață.
Costă 20 de euro.
Sesiunea de keynotes înseamnă trei ore de povești de la patru jurnaliști fenomenali, care vor vor vorbi fiecare despre un alt subiect, îmbinând povești personale cu sfaturi.
– Laurie Hertzel, care va deschide, va vorbi despre puterea poveștilor bine scrise.
– Pat Walters va vorbi despre inovație în partea de producție și livrare a conținutului.
– Alex Tizon va vorbi despre documentare și munca jurnalistului.
– Jacqui Banaszynski va închide sesiunea de dimineață cu un discurs despre etica jurnalismului narativ și despre relațiile dintre povestitor și subiect.
Descrierea completă a acestor discursuri o găsiți pe site. Tot acolo găsiți și formularul de înregistrare – va fi activ până vineri dimineață.
Definiţii, certitudini şi DoR #7
În 2004, unul dintre foștii mei șefi din SUA a decis că trebuia să schimbe radical ziarul de duminică. Ce se făcea de luni până vineri era funcțional și responsabil, dar duminică era loc pentru altceva. Duminica, oamenii își petreceau dimineața în fotoliu, citind. Iar lui Tom i-ar fi plăcut ca ei să-și petreacă dimineața citind ziarul lui.
Așa că, împreună cu designerii și alți oameni de concept, au produs un altfel de ziar de duminică ““ alt nume, alt format, alt design, alte tipuri de materiale. Era un soi de revistă pe hârtie de ziar, cu tot cu un cover story care putea trece de 3.000 de cuvinte (un articol din timpul săptămânii avea, în medie, 400-500). Avea fotoreportaje, infografice, conținut produs de cititori; avea chiar și o versiune electronică, în PDF.
Ce vreau să subliniez nu e inovația, deși ar fi o poveste frumoasă, ci faptul că omul a propus un produs altfel decât cel de până atunci. Un produs care trebuia fabricat deodată cu ziarul existent, de aceiași editori care-l concepeau pe cel de luni până vineri.
Ce a urmat a fost panică. Mi-am făcut lucrarea de masterat pe sociologia redacțiilor, studiul de caz fiind acest grup de oameni care în fiecare săptămână trebuia să scoată două ziare diferite. Editori care trebuia să fie, în esență, două feluri de oameni. Ziarul zilnic îl înțelegeau ““ aveau rutina perfecționată, îi gestionau ușor crizele ““, dar cel de duminică îi panica. Cum adică “altfel”? Ce înseamnă să nu scriem la fel despre ședința consiliului local? Cum adică să transmitem informație grafic? Cum identificăm cinci lucruri despre care comunitatea ar trebui să vorbească? Etc.
Întrebările nu erau retorice. Majoritatea i se adresau șefului, care, încăpățânat, refuza să le răspundă. Când l-am intervievat, i-am spus ce auzeam de la editorii lui: că sunt stresați, că simt că bâjbâie în întuneric, că n-au înțeles, că n-au definițiii. Tom mi-a zis atunci ceva ce nu voi uita niciodată: People are constantly looking for more definition to their life, their daily work, their story. People want more definition. I want and need more ambiguity.
Ce spunea Tom atunci e că în momentul în care ai definit precis marginile și rostul unui ziar, apare și riscul rutinei și conformismului.
Spun această poveste pentru că am auzit de multe ori în ultimii doi (deja?) o variantă a întrebării: ce e Decât o Revistă? Deseori e formulată ca afirmație: nu văd firul roșu, nu înțeleg targetul, nu princep de ce scrieți despre atâtea lucruri disparate.
De cele mai multe ori tac, alteori le sugerez politicos interlocutorilor mei să citească mai cu atenție, dar de fiecare dată îmi doresc să le repet cuvintele lui Tom: Oamenii caută definiții. Eu caut ambiguitate.
Nu vorbesc de ambiguitate în execuția unui text ““ acolo ar fi bine să nu existe ““, ci de evitarea certitudinilor. Viața are puține certitudini, deși mult prea mulți credem că i-am rezolvat ecuațiile importante. Ajunge să deschizi televizorul ca să vezi câte certitudini avem: despre oamenii politici, despre viitorul țării, despre ce se întâmplă în lume. Multe certitudini sunt însă sâmburi de intoleranță, de lipsă de curiozitate, explicând într-un fel de ce “la noi nu se poate”.
Așa că Decât o Revistă este o revistă despre cum trăim ““ nu toți, nu fiecare, nu întotdeauna într-un mediu familiar. E o încercare de îmbrățișare a ambiguității în speranța că expunerea la o diversitate de experiențe, dorințe și preferințe de consum ne poate face mai buni, mai utili celor din jur și mai puțin dornici de certitudini. (Nu e un concept unic. Citiți cu atenție The Economist, care, deși privește lumea printr-o prismă economică, mai mereu ajung la o concluzie de genul: nu e nici așa, dar nici așa. Uneori vine cu o propunere, dar decizia finală e la tine.)
În ciuda absenței certitudinilor măsurabile (vezi target, arie de acoperire editorială etc.), DoR are totuși niște chei de citire și îmi cer scuze că v-am plimbat prin atâtea povești ca să ajung aici.
Harold Hayes, editorul Esquire-ului american din anii 1960, spunea la un moment dat că scopul lui e să termine cât mai repede partea din față a revistei ““ aia cu sfaturi de cum să te îmbraci și cum să te bărbierești ““, ca să facă ce contează: ultima treime a publicației, unde trăiau articolele grele.
Chiar dacă noi ținem mai mult decât Hayes la ce publicăm în Actualizatorul din DoR, știm că filozofia revistei se simte cel mai bine în secțiunea de Features. Acolo încercăm să ne luptăm cu marile întrebări, acolo încercăm să livrăm ce simțim că lipsește din media românească: profunzime și poveste. Încercăm, cum am mai spus, să facem un exercițiu de empatie: tu, cititor, încalță-te puțin cu pantofii subiecților noștri. Cum e?
Îmi permit să spun toate astea pentru că DoR #7 are cea mai închegată și mai puternică colecție de “articole grele” de până acum. Cu siguranță se poate și mai bine, dar, cu riscul de a oferi o parte a definiției, ce e DoR e în următoarea succesiune de texte:
* Guess Who ““ prea mulți dintre noi se laudă că nu se uită la televizor sau nu ascultă radio comercial. Dar sute de mii de români o fac, iar dintre ei, majoritatea au auzit și îl plac pe Laurențiu Mocanu, un rapper de 25 de ani care e printre cele mai mari fenomene muzicale din ultimii ani. Întrebarea la care a răspuns și el, dar și o serie de invitatați, e cine e Guess Who și cum a ajuns unde e. Răspunsurile sunt incomode pentru mulți dintre cei care consideră muzica lui o jucărie și atât. (Fotografiile le-a făcut Alex Gâlmeanu).
* Monica Macovei ““ când l-am rugat pe Vlad Mixich să scrie acest text, ne-am dus la el cu o întrebare. Cine e Monica Macovei în relație cu puterea? Un om care a avut-o și a pierdut-o? Un om care n-a știut s-o folosească? Sau un om care, de fapt, n-a avut-o niciodată? Vlad nu s-a întors cu un răspuns simplu, ci mai degrabă cu o provocare: dacă ți se dă șansa să încerci să-ți execuți viziunea prin politică, te bagi? (Fotografii: Cosmin Bumbuț).
* Alex. Leo Șerban ““ că alș a fost cel mai important critic de film român e binecunoscut. Dar Gabriela Pițurlea s-a dus mult mai departe de atât și o invidiez cât se poate de sincer pentru ce a reușit să adune și să construiască. Eu la 23 de ani mă revoltam pe bloguri, iar ea încearcă să explice filozofia de viață a unui bărbat atent, curios și plin de viață, de care mie unul îmi e mult mai dor după ce am citit-o pe ea.
* Grecia ““ când Gabi Dobre și Andrei Pungovschi s-au suit astă-vară într-o mașină și s-au dus spre Atena, nu știam cu ce se vor întoarce. Speram doar să nu vină înapoi cu capul spart. Povestea rezultată e despre o țară în prag de faliment, populată de oameni care nu înțeleg ce li se întâmplă. Nu m-ar mira ca la final să te întrebi ce șanse avem să ajungem și noi în acest punct.
* Tamango ““ Ana Maria Ciobanu spune la un moment dat în text că dacă citești tabloide sau te uiți la emisiuni de cancan știi ce se întâmplă astăzi cu ursarul care rupea scena pe vremea când făcea parte din Shukar Collective. Dar în același timp, ea se depărtează de Tamango de azi pentru a construi o imagine a unei vieți întregi, una care nu se schimbă atât de ușor când dă succesul peste tine și care poate deveni de-a dreptul tragică atunci când succesul dispare. (Fotografii: Tudor Vintiloiu).
* Urșii ““ în 2004, o prietenă din State mi-a dat să citesc un articol din The Atlantic despre pasiunea lui Ceaușescu pentru vânătoarea de urși. Îmi doresc de atunci să-l public și iată că am reușit. Povestea scrisă de David Quammen e cel mai lung text apărut până acum în DoR (se apropie de 10.000 de cuvinte ““ adică 20 de pagini) și se încheie cu o dilemă teribil de agasantă: e dictatura de bun augur pentru conservarea speciilor?
Mai sunt și alte materiale în DoR #7 care te vor pune pe gânduri (mai ales un eseu personal despre cât de greu e să-ți asumi homosexualitatea în România), dar le-am ales pe cele de mai sus pentru că răspund, parțial, dorinței unora dintre noi de a găsi o etichetă pentru DoR.
Spun parțial pentru că sper să păstrăm din ambiguitatea care ne-a adus până aici. Ba chiar s-o transformăm în ceva pozitiv. Un editor american mi-a spus odată că nu-și va anula niciodată abonamentul la New York Timesul de duminică. Serendipity, spunea el că e motivul. Certitudinea că va fi de fiecare dată luat prin surprindere de câteva dintre alegerile editoriale.
Antrenament de empatie
După fiecare lansare a DoR, strângem la un loc cât mai mulți dintre oamenii care au contribuit la facerea acelui număr – reporteri, ilustratori, fotografi etc. E o minimă formă de mulțumire0, având în vedere că oamenii creează conținut voluntar, de drag. După #6, am vrut să zic niște lucruri, dar am decis că nu era locul pentru speech-uri. Am transformat însă notițele într-un text, pe care am decis să-l fac public.
Fără voi, n-am avea DoR și ăsta nu e un joc de cuvinte.
Îmi cer scuze că sunt blindat cu notițe ““ Cosmin Alexandru, care m-a învățat câteva chestii despre discursuri, sigur o să mă tragă de urechi ““ dar am vorbit atât de mult în această săptămână, încât mi-am zis că poate așa reușesc totuși să spun ce vreau.
Unii dintre voi probabil știu că emisiunea mea preferată e un show de reportaje radio care se numește This American Life. În TAL, care există de vreo 15 ani, fiecare episod durează o oră și are o temă, iar producătorii vin de fiecare dată 3-4-5 povești pe acea temă ““ de la documentare la eseuri la interviuri. Printre temele recente se numără: Infidelitate, Cum creezi slujbe, Dragoste cu forța, Rețeta originală. Oameni ăștia fac de toate despre tot, trec de la frivol la dramatic, de la umor la investigație, de la iubire la război, dar au un numitor comun: empatie. Emisiunea e un antrenament săptămânal în empatie, în îmbrăcat pielea altor oameni și trăit un moment din viața acestora.
Filozofia lor ““ și, probabil v-ați prins deja că există o revistă în această cameră care vrea să facă același lucru ““ e că o poveste bine spusă te poate schimba.
Da, toate lumea ne omoară cu “povești”. Uneori simt că dacă voi mai auzi odată acest cuvânt, mă voi lăsa de jurnalism și-mi voi face o băcănie. Apoi îmi amintesc că mai nou și băcăniile ““ fie că sunt corporatiste, fie că sunt independente ““ spun povești. Sunt povești în publicitate, sunt povești în politică, sunt povești în știri. Dar majoritatea acestor povești sunt false.
Nu inventate, cât superficiale.
Personajele sunt subțiri, bi-dimensionale, stereotipe, totul e alb sau negru, lumea e simplă, likeurile sunt garantate.
Dar o poveste cum spune TAL, una care te poate schimba, e o poveste care te face să exclami: “exact așa e!” sau “nu sunt singur!”. (Mică paranteză: Feedbackul pe care îl primim la DoR e cel mai des de tipul: “articolul din numărul ăsta mi-a adus aminte de un moment în care…”) Poveștile astea ne pot face să ne simțim bine. Pe mine m-au transformat iremediabil. Când funcționează și sunt documentate atent și construite migălos, afli că există alții ca tine. Sau oameni care nu sunt deloc ca tine, dar pe care acum îi înțelegi mai bine, sau le înțelegi mai bine situația.
Ca să ilustrez, vă spun o poveste de-a lor. Era odată un tip lucra într-o companie financiară și se ocupa de carduri ““ mai precis, se ocupa de datoriile pe care le acumulau oamenii pe carduri. Câștiga OK, era căsătorit, avea un copil, dar își ura de moarte jobul. Dorința lui secretă era să aibă un show de comedie la TV, așa că și-a dat demisia și a început să înregistreze un show în dormitor, pe care îl încărca săptămânal pe YouTube în speranța că va fi descoperit. Prietenii erau în public sau îl ajutau cu tehnica, soția era un personaj recurent. A crescut încet-încet, până când a ieșit din dormitor și a închiriat o sală în oraș. Lucra cu voluntari, dar cheltuia economiile proprii pentru echipamente, decoruri și ce mai avea nevoie. Însă nu l-a sunat nimeni de la televiziune. Totuși, fiecare nou spectator pe YouTube îi alimenta credința că episodul următor avea să schimbe totul. Banca i-a luat mașina, a fost nevoit să se mute într-o chirie mai ieftină, și-a ipotecat casa și a strâns o groază de datorii pe o groază de cărți de credit ““ exact ce recomandase dintotdeauna oamenilor să nu facă. Apoi, prietenii și cunoștințele s-au retras din joc. Într-un final, soția l-a amenințat că-l părăsește. Abia atunci, cu mult după al doișpelea ceas, s-a oprit și a acceptat că nu va fi niciodată următorul Conan O”™Brien.
Nu știu dacă trebuie să subliniez că această poveste m-a făcut să mă gândesc la ce facem noi cu Decât o Revistă. Dar am s-o fac: această poveste m-a făcut să mă gândesc la ce facem noi cu Decât o Revistă.
Ne-am mutat din sufragerie într-o redacție, avem sprijinul a zeci de oameni care ne ajută voluntar să construim conținutul și câteva mii care îl devorează, dar viitorul e incert. Ne-am propus ca de la anul să putem plăti oamenii care fac conținut ““ în acest moment, doar un mecena miraculos poate să ne ajute să ajungem acolo. Mult din ce ar trebui făcut ține într-adevăr de noi (alergat după bani, după publicitate, după vânzări mai bune), iar noi nu știm să facem mare lucru în afară de conținut. Dacă mi-ar fi spus cineva acum un an jumate că a face o revistă înseamnă a afla, zi de zi, încă un lucru pe care nu știu să-l fac, încă un lucru care mă sperie, încă un lucru care mă depășește, l-aș fi bănuit de cinism. (Sau că lucrează pentru vreun editor invidios).
Nu vreau să alunec pe o pantă melodramatică, nici să spun că trăim o iluzie (dacă credeți că #6 a fost bun, stați să-l vedeți pe următorul), ci doar să ilustrez o realitate: cele mai bune povești sunt doldora de nuanțe de gri. Noi suntem o poveste de succes despre nevoia de jurnalism bine făcut și de povești care transformă. Suntem, fără îndoială, cea mai îngrijită și muncită publicație românească în acest moment. Dar suntem și o poveste despre cum și cât timp poți face asta, despre teamă și despre perseverență.
Știu că în viețile voastre aveți o groază de povești similare.
Ce nu voi înceta să cred niciodată e că avem nevoie să știm cine suntem și unde mergem ““ ca indivizi și ca societate. Jurnalismul bun ne poate arăta asta. Nu pot decât să sper că veți rămâne alături de noi în continuare, sau, că ne veți trage de mânecă dacă vă va părea vreodată că rămânem fără mașină, casă sau prieteni.
DoR #5: Metamorfoză
Astăzi se lansează oficial numărul #5 din Decât o Revistă. Proiectul nostru are aproape doi ani și e un sentiment minunat că l-am adus până aici. O spun cu toată inima că DoR #5 e cel mai bun număr pe care l-am făcut până acum. Prin “cel mai bună număr” înțeleg că e cel mai aproape de poveștile pe care vrem să le spunem (și felul în care vrem s-o facem). Mai multe detalii în textul de mai jos, deschiderea numărului.
Metamorfoză
Când Gregor Samsa se trezește într”‘o dimineață transformat în insectă, senzația de neputință îl paralizează ““ abia se ridică din pat. În nuvela lui Franz Kafka, metamorfoza distruge, fiul devine o povară și doar moartea lui din final restabilește un soi de ordine.
Înainte să cădem de acord cum să definim într”‘un cuvânt tema acestui număr ““ prima declarată ““, ne”‘am jucat cu termeni ca reinventare, schimbare, actualizare, transformare. Toți buni, niciunul capabil să transmită neliniștea pe care o induce metamorfoza. DoR este, în primul rând, o revistă despre metamorfozele lumii în care trăim și ale oamenilor care o populează; unele sunt subtile, personale, altele schimbă fibra societății.
Niciuna nu se produce într”‘un vid, fiecare este o sursă de neliniște ““ dacă nu pentru cei metamorfozați, cu siguranță pentru cei din jur. Facem jurnalismul de profunzime pe care îl facem pentru că sperăm că, înțelegând aceste metamorfoze, domolim câte ceva din această neliniște. Un cititor ne spunea acum câteva luni că suntem o revistă de terapie creativă; e un rol pe care îl luăm foarte în serios.
Printre metamorfozele din acest număr se află povestea unei tinere diagnosticate cu cancer la sân și a alegerilor pe care le face ca să încerce să se vindece; sintetizarea uneia dintre cele mai incredibile schimbări de destin văzute în România, cea a colajistului Ion Bârlădeanu, și a conflictelor ce i”‘au urmat; legenda unui apartament devenit teatru; soarta unui cartier îngropat în moloz de dragul modernizării; eseul personal al unei femei pe care tata și”‘ar fi dorit”‘o băiat. De asemenea, am investigat și cuvântul fierbinte din titlul revistei, decât, prilej pentru a discuta schimbările limbii și disponibilitatea noastră de a le accepta sau de a le refuza, cu riscul de a ne lua prea în serios.
Pe Ana Ularu ne”‘o doream de mult pe copertă. Pictorialul lui Alex Gâlmeanu e tot un fel de metamorfoză, cea a relației fotograf ““ subiect ““ aparat. Ana și Alex s”‘au fotografiat fără echipă, lumini sau machiaj. Au fost doar ei doi, vreo șapte ore în redacția DoR, încercând să răspundă la o întrebare simplă: te poți împrieteni cu aparatul foto?
Dacă e să facem o analogie cu metamorfoza fluturelui ““ și ea abordată în acest număr ““, DoR e în stadiul de pupă. După trei numere publicate cu ajutorul Asociației Ginger Group, suntem în sfârșit patronați de propria noastră entitate juridică, Asociația Media DoR. Mai avem până la stadiul de fluture cu aripile întinse și gata de zbor, dar nu ne grăbim. Unele metamorfoze cer timp.
Cristi Puiu (text din DoR #3)
Mi-am dorit ani de zile să scriu despre Cristi Puiu. Marfa și banii e filmul meu românesc preferat, iar Lăzărescu m-a făcut pulbere când l-am văzut. Când Puiu a decis să scoată Aurora în lume la TIFF 2010 mi-am spus că ăsta e momentul, chiar dacă nu aveam teoretic timpul pe care mi-ar fi plăcut să-l am.
Acest text, publicat în numărul de vară al Decât o Revistă este rezultatul câtorva săptămâni de muncă la începutul verii. Nu știu dacă Puiu este mai puțin un mister după ce-l citești. (Apasă pe imagine pentru full page.) Cert este că eu continui să-l admir la fel de mult.
(Fotografii de Carmen Gociu. Design de Raymond Bobar.)