Cea mai bună copertă de revistă 2010

Vezi aici nominalizările American Society of Magazine Editors pentru cea mai bună copertă de revistă publicată între 1 iunie 2009 şi 31 mai 2010. Foarte mult New York, New Yorker şi The New York Times Magazine. Şi desigur, categoria “Cea mai bună copertă cu vampiri”.

Lectură de weekend: Lupoaica la români

Unul dintre motivele pentru care mă bucur că publicăm Decât o Revistă sunt textele care analizează o realitate culturală/socială pornind de la lucruri banale. Nu sunt subiecte pe care le vezi adesea la noi, iar când se întâmplă sunt mai degrabă articole de opinie sau pastile, nu jurnalism explicativ bine documentat.

Vă ofer spre lectură cea mai recentă ispravă de acest gen, un text despre statuile cu lupoaica şi puii.

Am pornit la scrierea lui de la mutările statuii din Bucureşti, dar nu i-a luat mult lui Ani Sandu să afle că statuia asta e peste tot prin ţară, că nimeni nu are un inventar complet. că unele sunt cadouri de la italieni şi altele nu şi că ea este folosită să ilustreze — şi uneori să demonstreze emfatic — originea poporului român.

“Lupoaica la români” a fost publicat în DoR #3 şi reluat integral acum două zile pe Think Outside the Box. Textul îi aparţine lui Ani Sandu, iar fotografiile lui Dacian Groza şi Tudor Vintiloiu.

*** DoR #3 e în continuare pe piaţă. O găsiţi la Cărtureşti, Humanitas, Anthony Frost sau o puteţi comanda de la redacţie. Toate detaliile despre distribuţie le găsiţi aici.

*** Lupoaica e doar cel mai recent material de acest fel. În DoR #1, Lavinia Gliga a făcut o investigaţie exhaustivă a modului în care folosim diacriticele, iar în DoR #2 am scris despre dominaţia magiunului de prune. Aşteptăm sugestii de alte chichiţe culturale de investigat.

Să fim sinceri cu jurnaliştii?

Amanda Palmer, pe care o ador, scrie următoarele rânduri după ce alt-weekly-ul Boston Phoenix a publicat un cover story despre ea. Cam aşa se văd lucrurile din partea cealaltă. Important de subliniat că jurnalişti români care fac ce a făcut autoarea textului din Phoenix suntem puţini. E mai uşor să pui 10-15 întrebări şi să publici transcrierea, decât să cerni informaţia şi să încerci s-o legi într-o chestie care să transmită ceva:

the article is great, even though i come off as a slightly cartoony version of myself.
i swear i don’t always answer the door in a kimono, that was pure coincidence, man.

the writer, eugenia, spent a lot of time hanging out and even spent a night getting tipsy at a party at the cloud club.

we all liked her.

journalism is so strange. you invite these people into your world for a little bit, and they go back to the public with commentary & assessment.
i can never quite figure it out.
but i figure i have nothing to lose by being myself, being honest, and “oversharing”, as she puts it in the interview.

why not?

we’re all going to die.

Weingarten, Kafka şi jurnalismul despre sensul vieţii

L-am descoperit relativ târziu pe Gene Weingarten. Ştiam că există, ştiam ce face şi îi citisem senzaţionalul articol despre violonistul care cântă neobservat în metroul din Washington, DC. (Povestea lui Joshua Bell, premiată cu Pulitzer, a circulat din e-mail în e-mail şi prin România). Anul ăsta i-am citit şi durerosul articol – al doilea Pulitzer în trei ani – despre părinţii care-şi uită copiii în maşină, iar aceştia mor, sufocaţi din lipsă de aer.

Dar abia după ce i-am citit recent apăruta colecţie de articole, The Fiddler in the Subway, am înţeles cu adevărat ce se ascunde în spatele jurnalismului pe care îl face.

Weingarten e amuzant, conversaţional, chiar voit infantil în unele din articolele săptămânale pe care le scrie pentru Washington Post; avatarul de Twitter e o fotografie cu o grămadă de căcat. În ciuda acestor aparenţe, jurnalismul lui Weingarten – deşi abundent în umor – are misiune gravă: să arate lucrurile pe care le facem/în care credem în viaţă înainte de a muri. Umorul e o unealtă, nu un scop.

Weigarten împlineşte 59 de ani în octombrie şi, din ce povesteşte în introducere, scrie cu regularitate doar de vreo 10-15 ani (înainte a fost editor). Dar are o poftă de viaţă şi, mai important, o poftă de a afla despre viaţă, care e uluitoare. Ştie că locul unui reporter e pe teren şi înţelege că fără interviuri şi documentare şi gândit vei scrie ceva perfect potrivit pentru coşul de gunoi.

E o mare diferenţă dintre oamenii care văd lumea ca el şi veteranii noştri, care scriu dintr-un pont, din condei, după singură bere cu un subiect. Astea nu vor fi niciodată suficient. Nu dacă vrei să spui ceva mai mult despre lumea în care trăim.

Mai jos găsiţi un fragment din introducerea cărţii, cel în care Weingarten îşi expune filozofia. Cumpăraţi cartea. Vor fi cel mai bine cheltuiţi 10 dolari din ultima vreme. Numai articolul introductiv, preferatul lui, merită preţul de intrare.

The meaning of life is that it ends — Franz Kafka

Kafka nailed it — Me

Not long after learning to write, I stopped doing it. The proximate cause was a desire to have sex on a regular basis with a particular woman, the one I would eventually marry. She happened to live not in Detroit but in New York, and the only good job I could get there was as an editor. There are worse reasons to make major life decisions.

I liked editing and kept at it for the next twenty years, which meant I had to learn to think extremely analytically about narrative writing: You can’t tell a professional journalist that what he has done isn’t good enough unless you are prepared to explain why. That requires a coherent philosophy. I had to find one.

After reading narrative works I admired and narrative works I didn’t. I came to some important conclusions about what distinguished the first group from the second. This led me to adopt something of an eschatological approach to feature writing, which I codified into the Talk. I became famous for the Talk. Writers hated the Talk. I don’t blame them.

The script seldom varied: The writer would tell me what his story was going to be about, and then I would explain to him, patiently, why he was wrong. Your StOlY, I would say, is going to be about the meaning of life. This tended to take some people aback, particularly when their subject was something ostensibly small-say, the closing of a local amusement park. Usually, a Socratic dialogue would ensue:

“Well, what is an amusement park about?” I would ask.

“Fun.”

“And why do people want to have fun?”

“To take their mind off their worries.”

“And what are they worried about?”

You see where this is going. Pretty soon, through one route or another, we’d arrive at Kafka.

My method may have been obnoxious and condescending, but my point was on target:

A feature story will never be better than pedestrian unless it can use the subject at hand to address a more universal truth. And, as it happens, big truths usually contain somewhere within them the specter of death. Death informs virtually all of literature. We lust and love so we can feel more alive. We build families so we can be immortal.

• Poţi cumpăra cartea de pe Amazon.

Elogiu redundanţei

Scriitură culeasă de pe eticheta uleiului Unisol, pe care îl consumă bunica mea. E o mostră nefericită de prezentare:

UNISOL DIN ULEI DE PRIMĂ PRESĂ creat din dragoste pentru natură

Natura este perfectă. Din dragoste pentru natură şi pentru a fi cât mai aproape de perfecţiune am creat singurul ulei de primă presă din care e făcut Unisol. Fiecare picătură de Unisol respectă gustul natural al ingredientelor pentru ca tu să te bucuri împreună cu familia ta de tot ce e mai bun în natură!

PS: Fără legătură cu uleiul, dar legat de ideea de a comunica precis ca brand. Strângem pe Facebook-ul Decât o Revistă nume care cu care ne-am putea parteneria. Adăugă şi tu la această listă.