Cea mai bună copertă de revistă 2010

Vezi aici nominalizările American Society of Magazine Editors pentru cea mai bună copertă de revistă publicată între 1 iunie 2009 și 31 mai 2010. Foarte mult New York, New Yorker și The New York Times Magazine. Și desigur, categoria “Cea mai bună copertă cu vampiri”.

Lectură de weekend: Lupoaica la români

Unul dintre motivele pentru care mă bucur că publicăm Decât o Revistă sunt textele care analizează o realitate culturală/socială pornind de la lucruri banale. Nu sunt subiecte pe care le vezi adesea la noi, iar când se întâmplă sunt mai degrabă articole de opinie sau pastile, nu jurnalism explicativ bine documentat.

Vă ofer spre lectură cea mai recentă ispravă de acest gen, un text despre statuile cu lupoaica și puii.

Am pornit la scrierea lui de la mutările statuii din București, dar nu i-a luat mult lui Ani Sandu să afle că statuia asta e peste tot prin țară, că nimeni nu are un inventar complet. că unele sunt cadouri de la italieni și altele nu și că ea este folosită să ilustreze — și uneori să demonstreze emfatic — originea poporului român.

“Lupoaica la români” a fost publicat în DoR #3 și reluat integral acum două zile pe Think Outside the Box. Textul îi aparține lui Ani Sandu, iar fotografiile lui Dacian Groza și Tudor Vintiloiu.

*** DoR #3 e în continuare pe piață. O găsiți la Cărturești, Humanitas, Anthony Frost sau o puteți comanda de la redacție. Toate detaliile despre distribuție le găsiți aici.

*** Lupoaica e doar cel mai recent material de acest fel. În DoR #1, Lavinia Gliga a făcut o investigație exhaustivă a modului în care folosim diacriticele, iar în DoR #2 am scris despre dominația magiunului de prune. Așteptăm sugestii de alte chichițe culturale de investigat.

Să fim sinceri cu jurnaliştii?

Amanda Palmer, pe care o ador, scrie următoarele rânduri după ce alt-weekly-ul Boston Phoenix a publicat un cover story despre ea. Cam așa se văd lucrurile din partea cealaltă. Important de subliniat că jurnaliști români care fac ce a făcut autoarea textului din Phoenix suntem puțini. E mai ușor să pui 10-15 întrebări și să publici transcrierea, decât să cerni informația și să încerci s-o legi într-o chestie care să transmită ceva:

the article is great, even though i come off as a slightly cartoony version of myself.
i swear i don”™t always answer the door in a kimono, that was pure coincidence, man.

the writer, eugenia, spent a lot of time hanging out and even spent a night getting tipsy at a party at the cloud club.

we all liked her.

journalism is so strange. you invite these people into your world for a little bit, and they go back to the public with commentary & assessment.
i can never quite figure it out.
but i figure i have nothing to lose by being myself, being honest, and “œoversharing”, as she puts it in the interview.

why not?

we”™re all going to die.

Weingarten, Kafka şi jurnalismul despre sensul vieţii

L-am descoperit relativ târziu pe Gene Weingarten. Știam că există, știam ce face și îi citisem senzaționalul articol despre violonistul care cântă neobservat în metroul din Washington, DC. (Povestea lui Joshua Bell, premiată cu Pulitzer, a circulat din e-mail în e-mail și prin România). Anul ăsta i-am citit și durerosul articol – al doilea Pulitzer în trei ani – despre părinții care-și uită copiii în mașină, iar aceștia mor, sufocați din lipsă de aer.

Dar abia după ce i-am citit recent apăruta colecție de articole, The Fiddler in the Subway, am înțeles cu adevărat ce se ascunde în spatele jurnalismului pe care îl face.

Weingarten e amuzant, conversațional, chiar voit infantil în unele din articolele săptămânale pe care le scrie pentru Washington Post; avatarul de Twitter e o fotografie cu o grămadă de căcat. În ciuda acestor aparențe, jurnalismul lui Weingarten – deși abundent în umor – are misiune gravă: să arate lucrurile pe care le facem/în care credem în viață înainte de a muri. Umorul e o unealtă, nu un scop.

Weigarten împlinește 59 de ani în octombrie și, din ce povestește în introducere, scrie cu regularitate doar de vreo 10-15 ani (înainte a fost editor). Dar are o poftă de viață și, mai important, o poftă de a afla despre viață, care e uluitoare. Știe că locul unui reporter e pe teren și înțelege că fără interviuri și documentare și gândit vei scrie ceva perfect potrivit pentru coșul de gunoi.

E o mare diferență dintre oamenii care văd lumea ca el și veteranii noștri, care scriu dintr-un pont, din condei, după singură bere cu un subiect. Astea nu vor fi niciodată suficient. Nu dacă vrei să spui ceva mai mult despre lumea în care trăim.

Mai jos găsiți un fragment din introducerea cărții, cel în care Weingarten își expune filozofia. Cumpărați cartea. Vor fi cel mai bine cheltuiți 10 dolari din ultima vreme. Numai articolul introductiv, preferatul lui, merită prețul de intrare.

The meaning of life is that it ends — Franz Kafka

Kafka nailed it — Me

Not long after learning to write, I stopped doing it. The proximate cause was a desire to have sex on a regular basis with a particular woman, the one I would eventually marry. She happened to live not in Detroit but in New York, and the only good job I could get there was as an editor. There are worse reasons to make major life decisions.

I liked editing and kept at it for the next twenty years, which meant I had to learn to think extremely analytically about narrative writing: You can’t tell a professional journalist that what he has done isn’t good enough unless you are prepared to explain why. That requires a coherent philosophy. I had to find one.

After reading narrative works I admired and narrative works I didn’t. I came to some important conclusions about what distinguished the first group from the second. This led me to adopt something of an eschatological approach to feature writing, which I codified into the Talk. I became famous for the Talk. Writers hated the Talk. I don’t blame them.

The script seldom varied: The writer would tell me what his story was going to be about, and then I would explain to him, patiently, why he was wrong. Your StOlY, I would say, is going to be about the meaning of life. This tended to take some people aback, particularly when their subject was something ostensibly small-say, the closing of a local amusement park. Usually, a Socratic dialogue would ensue:

“Well, what is an amusement park about?” I would ask.

“Fun.”

“And why do people want to have fun?”

“To take their mind off their worries.”

“And what are they worried about?”

You see where this is going. Pretty soon, through one route or another, we’d arrive at Kafka.

My method may have been obnoxious and condescending, but my point was on target:

A feature story will never be better than pedestrian unless it can use the subject at hand to address a more universal truth. And, as it happens, big truths usually contain somewhere within them the specter of death. Death informs virtually all of literature. We lust and love so we can feel more alive. We build families so we can be immortal.

“¢ Poți cumpăra cartea de pe Amazon.

Elogiu redundanţei

Scriitură culeasă de pe eticheta uleiului Unisol, pe care îl consumă bunica mea. E o mostră nefericită de prezentare:

UNISOL DIN ULEI DE PRIMÄ‚ PRESÄ‚ creat din dragoste pentru natură

Natura este perfectă. Din dragoste pentru natură și pentru a fi cât mai aproape de perfecțiune am creat singurul ulei de primă presă din care e făcut Unisol. Fiecare picătură de Unisol respectă gustul natural al ingredientelor pentru ca tu să te bucuri împreună cu familia ta de tot ce e mai bun în natură!

PS: Fără legătură cu uleiul, dar legat de ideea de a comunica precis ca brand. Strângem pe Facebook-ul Decât o Revistă nume care cu care ne-am putea parteneria. Adăugă și tu la această listă.