Talent făcut cioburi

Gabriela a scris un text minunat despre talent, sau mai degrabă, despre căutarea lui. Mi-a plăcut ideea din primul moment pentru că încerca să “agaţe” un sentiment destul de greu de ilustrat. Căutarea şi poziţionarea anecdotelor au fost paşii esenţiali în cizelarea articolului, care s-a aşezat odată ce Gabi a găsit începutul şi sfârşitul poveştii. Nici o ruşine că a ajuns la al patrulea draft şi asta pentru că fiecare a fost mai bun decât cel dinainte. Ăsta e şi motivul pentru care textul se citeşte dintr-o suflare.

======================================
TALENT FĂCUT CIOBURI
Cǎutarea unui talent este, poate, primul semn cǎ nu ai nici unul

De Gabriela Piţurlea
======================================

Într-o zi de toamnǎ m-am urcat pe ,,miniscena” din vitrina coaforului de lângǎ piaţǎ. M-am întors cu spatele la geamurile prǎfuite şi pǎtate şi, dupǎ ce am studiat spectatoarele entuziaste, mama mi-a întins un pieptene, ca microfon. L-am refuzat. Mi-am tras ciorǎpeii albi, mi-am aranjat rochiţa roşie de lânǎ, am fixat o agrafǎ din bretonul scurt şi am început sǎ fredonez.

“Fatǎ dagǎ, nu fii tistǎ, fiin’cǎ e pǎcat.”

Mǎ mutam de pe un picior pe celǎlalt, mişcându-mi stângaci mâinile, concentratǎ exclusiv asupra cântecului abia învǎţat. Pelticǎ şi puţin rǎguşitǎ, dar cu seriozitate maximǎ. În faţa mea aşteptau nişte doamne drǎguţe, cu lucruri caraghioase în pǎr şi trebuia sǎ le distrez. Aveam patru ani.

Când sunt întrebatǎ ce pot sǎ fac, îmi amintesc involuntar de acest moment. Pe atunci ştiam cǎ sunt unde trebuie sǎ fiu, cǎ sunt stǎpânǎ pe mine, tocmai pentru cǎ nu aveam ce stǎpâni. Veneam în faţa unor strǎini şi îmi fǎceam numǎrul: nu obligatǎ de mama, nu dornicǎ de afirmare, ci pentru cǎ eu învǎţam poezii şi cântecele, iar “publicul” vroia sǎ le asculte. În copilǎrie ai voie sǎ crezi orice, iar când crezi, existǎ. Moş Nicolae, Barza, Iepuraşul. Talentul. Cu atâtea oglinzi umane gata sǎ-mi aprecieze prestaţia, conta prea puţin calitatea avânturilor mele artistice. Reflexia cea mai convenabilǎ mi-o oferea mama, pentru cǎ era perfect sincerǎ în admiraţia ei subiectivǎ.

Prin clasa a cincea am observat o schimbare. Ceva nu era în ordine. Îmi muriserǎ lǎudǎtorii, se spǎrseserǎ oglinzile. Nu mi se mai spunea cǎ am talent, ci cǎ sunt inteligentǎ, iar asta cu o profuziune de zâmbete, încurajǎri, şi note mari. Era ca şi cum adulţii ar fi încercat sǎ compenseze lipsa de apǎ, cu mâncare. Inteligenţa are legǎturǎ cu ceea ce înveţi. Talent ai, sau nu. Inteligenţa se ciopleşte. Talentul se şlefuieşte. Din lemn nu ies diamante, iar eu crescusem într-o familie care mǎ convingea cǎ strǎlucesc.

A trebuit sǎ mai cresc puţin ca sǎ conştientizez cǎ singura asemǎnare dintre mine şi Mǎdǎlina Manole este o aluniţǎ pe faţǎ. Şi atunci mi-am promis cǎ singurele partide de karaoke pe care le voi accepta vor fi acasǎ, cu persoane ca mine.

La orele de muzicǎ mǎ stânjenea atât de tare cǎ profesoara mǎ punea sǎ cânt pentru notǎ, încât nu o puteam privi în ochi. Asta o deranja evident, pentru cǎ la un moment dat m-a întrebat ce tot am. Adevǎrul era cǎ aş fi obligat-o sǎ mǎnânce foile cu partituri. Nu-i puteam spune asta. Am strâns pumnii sub bancǎ, am zâmbit prosteşte, am lǎsat capul în pǎmânt şi am mormǎit cǎ nu mai fac. Îi invidiam pe “cântǎreţii” clasei pentru cǎ nu aveau probleme de genul ǎsta.

Întotdeauna am avut colege de bancǎ talentate. Primarǎ – Teodora. Picta frumos şi avea un mod al naibii de talentat de a scrie caligrafic. Gimnaziu – Andreea. Cânta superb, dar de cele mai multe ori se abţinea sǎ o arate, ceea ce mi se pǎrea o prostie mare cât casa. Liceu – Diana. Desena portrete de oameni cu un cap uman şi cu nas adevǎrat, nu din acela triunghiular, şi gurǎ cu buze, şi mâini cu degete, şi picioare cu gambe, ceea ce continuǎ sǎ mi se parǎ extraordinar chiar şi acum, la 19 ani, când în sfârşit pot desena o creangǎ. Odatǎ şi-a uitat o schiţǎ în blocul meu de desen. Am ajuns acasǎ, am aruncat ghiozdanul cât colo, am luat o coalǎ şi am copiat trupul acela perfect, sigurǎ cǎ aşa voi învǎţa sǎ-l fac şi singurǎ. Dupǎ ce l-am tot copiat pe vreo 6-7 coli mi-am dat seama cǎ nu am sorţi de izbândǎ şi m-am mulţumit sǎ-l îmbrac.

Deşi nu am luat niciodatǎ în tragic aceastǎ inferioritate, a existat mereu o listǎ de talente potenţiale, din care am tǎiat, în timp, aproape tot. La mine talentul a fost ca Iepuraşul de Paşti. Intr-o zi am înţeles cǎ nu existǎ, dar nu am încetat sǎ sper cǎ va apǎrea. Erica Jong zice cǎ toţi avem câte un talent, dar cǎ rar este curajul de a-l urma în locul întunecat unde te duce. Probabil cǎ al meu e cât un ciob, s-o fi ascuns în vreo peşterǎ sau vreo gurǎ de canal şi tace, mândru cǎ mǎ pune în mare încurcǎturǎ.

De câţiva ani îmi promit cǎ voi merge la cursuri de dans, dar de fiecare datǎ când o prietenǎ îmi spune cǎ se înscrie, îmi pierd curajul. Într-o searǎ m-am uitat la Dansez pentru tine, iar noaptea am visat nu lumini şi dans lejer, ci pe Mihai Petre care încerca, fǎrǎ succes, sǎ mǎ înveţe paşii de bazǎ. La sfârşit îi zicea mamei: “Doamnǎ, regret, fiica dumneavoastrǎ danseazǎ ca o cizmǎ. Nu pot face nimic pentru ea.”

Mai aştept.

De ce? Pentru cǎ aplauzele nu se uitǎ. Aveam patru ani şi, dupǎ douǎ şlagǎre pop şi un “Ce te legeni, codule?”, priveam mândrǎ fanele coafate. Mi-am apucat rochiţa şi am fǎcut o reverenţǎ, ca la patinaj, apoi am sǎrit lejer pe podea, evitând sǎ ating cu picioarele de artistǎ şuviţele din jur. Am prins degetele mamei, am zis “Sǎru’mâna!” şi am ieşit cu urechile întinse dupǎ laudele mieroase ale doamnelor.

===============================

Un dialog cu Gabi:

* Cum a fost procesul de lucru?
Haotic la început. Pe urmǎ, complicat. Când ai obiceiul de a scrie ce-ţi trece prin cap, mai mult pentru tine decât pentru alţii, filtrezi mai greu ideile. În primul draft nu faci decât sǎ arunci tot ce vrei sǎ transmiţi, fǎrǎ prea mare atenţie la structurǎ sau exprimare. Important e sǎ decizi ce vrei sǎ transmiţi şi sǎ-ţi gǎseşti ritmul. Abia pe urmǎ începe distracţia, când trebuie sǎ te uiţi la text cu ochi strǎini şi sǎ vezi ce nu coincide cu scopul lui. Am înţeles pe parcurs cât de important e faptul cǎ, deşi scriu despre mine, nu scriu pentru mine. Şi atunci pasajele prea personale, prea introspective, mor din start.

* Cât de diferitǎ e versiunea publicatǎ faţǎ de primul draft? Ce s-a schimbat la idee, structurǎ, text etc?
Acesta e, spre ruşinea mea, al patrulea draft şi este total diferit de prima variantǎ. Am renunţat la paragrafe întregi pe parcurs, fie pentru cǎ transmiteau prea brut ideea, fie pentru cǎ deveniserǎ redundante. M-a ajutat foarte mult feedback-ul primit, pentru cǎ era ca un pix cu roşu care încercuia, fǎrǎ sǎ taie. Alegerea era a mea, dar faptul cǎ aveam o a doua voce care îmi confirma nişte îndoieli, mǎ fǎcea sǎ renunţ mult mai uşor la nişte bucǎţele de care mǎ ataşasem. Ideea a rǎmas aceeaşi, numai cǎ în draftul doi am îngropat-o în detalii şi a trebuit sǎ scurtez textul, ca sǎ o prind din nou. Important e ca la sfârşit sǎ poţi spune într-o propoziţie sau frazǎ scurtǎ despre ce este eseul/articolul.

* Ce ai învǎţat muncind la acest text?

Sunt imperative scurte ce rezolvǎ probleme mari. Am mai învǎţat cǎ nu prezint caricaturi, ci personaje, şi atunci trebuie sǎ insist pe caracterizǎri. Dar caracterizarea nu trebuie fǎcutǎ în multe cuvinte, ceea ce mǎ readuce la „show, don’t tell”. De cele mai multe ori nişte imagini puternice, nişte momente-cheie transmit mai mult decât paragrafe întregi de reflexii şi descrieri.

Comments

6 Responses to “Talent făcut cioburi”

  1. Elena on February 4th, 2008 11:03 am

    Bravo Gabi! nu conteaza prin cate draft-uri treci, m-am apucat sa iti citesc textul, si nu m-am oprit pana la final. M-ai facut curioasa si am vrut sa stiu daca ai gasit vreun talent; la final doream sa stiu daca o sa mergi la lectii de dans. Eu iti urez sa iti faci curaj. Dar dincolo de asta, conteaza ca m-am identificat partial cu tine, ca m-ai facut sa ma intreb ce audienta aveam eu la 4 ani, cand ma tortura bunica cu “Ciobanas cu 300 de oi” samd… si asta vrei sa experimentezi, ca cititor.
    Concluzia, Keep Walking! (aka drafting) ;)

  2. runbaby on February 4th, 2008 3:21 pm

    nu poti sa ma auzi aplaudand, dar poti sa ma vezi: =D> :)

  3. bogdan on February 5th, 2008 2:43 pm

    ca idee asemanatoare, ca axioma si prescurtare a acestui text personal iti recomand, gabriela, sa urmaresti filmul The Weather Man, daca nu cumva ai facut-o deja.
    sa-l urmaresti pana la final.

  4. Gabi on February 5th, 2008 8:34 pm

    Multumesc, Elena. Asta e si efectul pe care, ca writer, vrei sa-l ai asupra cititorului. Cristi ne-a dat sa citim la curs un text de Lee Gurkind, care spune “writers write too much about themselves without seeking a universal focus or umbrella so that readers are properly and firmly engaged.(…) The overall objective of the personal essayist is to make the reader tune in – not out.”
    Bogdan, merci pentru recomandare. Il voi cauta.

  5. aliexa on February 24th, 2008 1:40 am

    eu zic ca ai talent , stii sa scrii foarte frumos :> bafta

  6. Ce citeşte Gabriela : A Scrie on October 15th, 2008 9:38 am

    […] ceva. Am cunoscut-o acum un an, la primul curs pe care l-am ţinut la CJI (unde a scris textul ăsta). Nu ştia ce vrea să facă – ba chiar spusese în scrisoarea de intenţie că se gândeşte la […]

Leave a Reply