Moonlight Allegretto

Textul Cameliei este despre lucrurile făcute pe jumătate – dar asta o afli citindu-l. Nu iese din poveste ca să îţi spună asta; Å£i-o arată prin anecdote (Show, don’t tell). ÃŽmi place modul în care Cami reconstruieÅŸte scenele. Are ochi pentru detaliu ÅŸi reuseÅŸte să te ducă acolo. Åži da, detaliile sunt adevărate – Cami chiar a numărat cele 23 de trepte care duc spre intrarea Clubului Åžcolar.

Găsiţi restul eseurilor personale din această serie aici.

==================================
MOONLIGHT ALLEGRETTO

De Camelia Bucioveanu
==================================

Nici nu împlinisem şapte ani, când, într-o zi de toamnă destul de blândă cât să mă pot îmbrăca cu rochiţa roşie cu mâneci trei sferturi, învăţătoarea m-a ridicat în picioare împreună cu alţi câţiva colegi, ne-a aşezat în şir indian şi ne-a condus către cabinetul de muzică.

Acolo, purtând bască ÅŸi-un pulover gri, un domn între două vârste aÅŸezat pe un scaun din lemn cu spătar, a lovit uÅŸor diapazonul de colÅ£ul catedrei. După câteva secunde de tăcere, am cântat în cor un „la” prelung. Apoi domnul s-a ridicat de pe scaun ÅŸi s-a plimbat cu pas cadenÅ£at prin faÅ£a fiecăruia dintre noi, uitându-se atent la mâini. Apoi ne-a separat aÅŸa cum separi piesele negre de cele albe pentru un joc de ÅŸah. Pe tabla de joc, vioara, flautul sau chitara clasică nici măcar nu au intrat în discuÅ£ie. Mi s-a spus că mâinile mele nu erau potrivite decât pentru pian. Printr-o selecÅ£ie ad-hoc, nici acum nu ÅŸtiu bine cum, am ajuns să iau lecÅ£ii de pian.

Pentru că nu aveam pian acasă, în fiecare luni şi miercuri, la ora patru, după ce urcam cele 23 de trepte ale clădirii în care se află Clubul Şcolar, mă aşezam în faţa celei de-a doua uşi pe dreapta, şi aşteptam. Într-una din zile am hotărât să nu mai trec pe acasă de la şcoală şi să mă duc direct la orele de exerciţiu. Am ajuns cu două ore mai devreme. Mi-am aşezat ghiozdanul jos, proptit de scaunul de lânga uşă, şi am început să mă plimb cu paşi mărunţi prin faţa tablourilor atârnate pe pereţii din hol. Am început să număr romburile lila din modelul de pe covor.

ÃŽn tot acest timp se auzeau clapele pianului apăsate sacadat, grav, de un băiat pe care îl zăream prin uÅŸa lăsată întredeschisă. „Ţine minte că trebuie mereu să Å£ii degetele ca ÅŸi cum ai Å£ine în mână o portocală”, îi repeta domnul Manole. „AÅŸa îmi spune ÅŸi mie mereu”, gândeam eu încântată. ÃŽÅŸi lăsa degetele să alunece pe deasupra pianului, de la dreapta la stânga, apoi ÅŸi mai la stânga, apăsa scurt, repede, întâi o clapă albă, apoi una neagră, aÅŸa cum îmi plimbam ÅŸi eu degetele pe masa din bucătărie când îmi imaginam că pot face orice în afară de a mânca omleta bunicii. „Şi eu pot să cânt ca el. Numai să aflu cum se numeÅŸte piesa.”

„Ce ai cântat?” am întrebat curioasă când băiatul îşi terminase ora ÅŸi ieÅŸea pe culoar.

„Moonlight Allegretto”, mi-a răspuns grăbit ÅŸi s-a făcut nevăzut închizând uÅŸa.

Domnul Manole nu a vrut să exersăm Moonlight Allegretto din concertul lui Beethoven la pian. „Piesa asta se cântă în registrul grav ÅŸi în cel mediu. Noi abia repetăm câteva note din Trecând batalioane române CarpaÅ£ii. ÃŽn plus, ca să poÅ£i cânta Beethoven, distanÅ£a dintre degetul mare ÅŸi arătător trebuie să fie mai mare de cinci clape.”

La vremea aceea, eu nu puteam cuprinde decât patru. În fiecare pauză la şcoală, obişnuiam să mă trag de degete. Doar, doar s-or lungi . La sfârşitul caietului de matematică aveam pagini întregi pe care trasam cu un creion conturul palmei. Mereu prea mică.

Credeam că, dacă mă prefac bolnavă câteva zile, profesorul se va îndupleca ÅŸi îmi va face hatârul. AÅŸa că am hotărât să îmi conving părinÅ£ii că am febră – Å£ineam termometrul lipit de caloriferul din baie până când mercurul trecea de 37 de grade – ÅŸi că trebuie să lipsesc de la ÅŸcoală. ÃŽn timp ce mă prefăceam răcită, mama, ca să mă mai înveselească, mi-a promis că îmi va cumpăra un pian.

„Ce să fac cu el?” mă gândeam. „Nu-mi ajunge că de aproape un an învăţ melodii care nu îmi plac ? Azi am luat o portocală, ÅŸi mi-am dat seama că, dacă Å£in portocala în mână, nu pot să ating cu degetele faÅ£a de masă. Sunt prea mici”. Nu m-am gândit o clipă că poate portocala e prea mare.

După trei săptămâni de presupusă febră, domnul Manole a hotărat că dorinÅ£a de a cânta piesa nu era decât un moft al unei fetiÅ£e ÅŸi nu a cedat. A refuzat în continuare să exersăm. Să învăţ să cânt fără să exersez acasă este un lucru făcut pe jumătate, spunea el. Eu credeam că adevăratul lucru neterminat era să învăţ – ÅŸi la ÅŸcoală ÅŸi acasă – să cânt piese care nu îmi plăceau.

Am început să mă obişnuiesc să stau acasă şi am înlocuit, fără regret, pianul cu Yoggy Bear. I-am mărturisit mamei că, de fapt, nu îmi place pianul şi că mi-ar plăcea să-l înlocuiesc cu joaca copiilor din faţa blocului. La un an de zile după ce am apăsat prima dată clapele pianului, am renunţat.

După doisprezece ani, când m-am mutat în Bucureşti, la parterul blocului, după ce treci de lifturi, am găsit un pian. Era mai mic decât cel pe care învăţasem eu, negru şi zgâriat pe alocuri. Era aşezat in boxă, exact sub casa scărilor, şi, deşi stăteam la etajul nouă, luam liftul de la unu, numai ca să-l pot vedea când urcam scările.

ÃŽntr-o zi, uÅŸa de la boxa era deschisă. Pe scară, nimeni. M-am apropiat de pian. Åži pe capacul de sus, ÅŸi pe cel de la clape erau aÅŸezate ghivece cu cactuÅŸi, muÅŸcate ÅŸi violete de Parma – florile preferate ale mamei. Sub unul din ghivece am recunoscut coperta verde cu albastru a cărÅ£ii de partituri după care învăţasem să cânt. Moonlight trebuia să fie ultima partitură din carte.

Am ieşit din boxă şi m-am îndreptat spre un xerox din apropierea blocului. M-am întors şi am mutat ghivecele cu flori de pe capacul de la clape. Pianul neacordat a scârţâit uşor sub greutatea mâinii mele. Doar câteva acorduri, să îmi amintesc cum suna. Distanţa dintre degetul mare şi arătător era de şase clape.

Mi-ar fi plăcut sa am acel pian. Dar tot amânam să mă gândesc serios să-l cumpăr. După vreo două luni, nu am mai găsit pianul. Am întrebat vecinii şi am aflat că proprietara murise, iar rudele îl vânduseră. De atunci nu am mai fost în apropierea unui pian.

Nu demult, am hotărât să-mi confrunt amintirile cu cele ale Simonei, o colegă mai întâi de pian, apoi de liceu, şi acum, de facultate.

„Dacă ai ÅŸti cât uram eu piesa asta de-Å£i place Å£ie”, mi-a spus. „La câteva săptămâni după ce ai renunÅ£at la pian, domnul Manole a început să exerseze cu noi partitura. O uram atât de mult că băgam orga în priză când veneam de la ÅŸcoală ÅŸi o Å£ineam aÅŸa până când se aprindea becul roÅŸu, ÅŸi trebuia să o sting să nu se strice. Când venea mama acasă ÅŸi mă întreba dacă am exersat arătam spre bec ÅŸi fugeam la joacă.”

Nu am exersat niciodată Moonlight Allegretto. Ştiu că undeva,într-un colţ de sertar am ascuns între două coperte galbene de dosar partitura xeroxat. Mai ştiu că acopăr şase clape, cu una mai mult decât era necesar pentru a atinge notele. Orga Simonei încă funcţionează. Aş putea oricând să termin ce-am început în clasa I.

==================================

O scurtă discuţie cu Cami:

* Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
Am avut de ales din trei variante ÅŸi asta mi s-a parut cea mai neatractivă ÅŸi, în acelaÅŸi timp, destul de greu de scris. Spun greu pentru că avem dinainte în cap ideea generală – pe care am construit cele trei pitch-uri – dar nu aveam nici o idee de cum aÅŸ putea conduce textul în direcÅ£ia aia.

* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
Asta e al patrulea draft. Primul e mereu cel mai greu.

* Ce îţi place/nu îţi place la cum a ieÅŸit? Sau, pusă altfel problema – ce Å£i-a reuÅŸit ÅŸi ce nu?
Ce mă enervează acum la text e că se repetă multe cuvinte. Ce mi-a plăcut a fost că o persoană care nu are legătură cu genul asta de texte a înţeles că încercam să vorbesc despre lucruri făcute pe jumătate.

* Câ de mult te-ai simţit expusă prin el? Câ de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
E o poveste despre o amintire „mică”, nu atât de importantă (în sensul că pot dormi noaptea chiar dacă nu ÅŸtiu să cânt piesa asta. Dar mi-ar fi plăcut să ÅŸtiu.) Asta a fost marea provocare cu textul ăsta: să pot să vorbesc despre o idee generală prin ceva mic ÅŸi aproape uitat.

Comments

One Response to “Moonlight Allegretto”

  1. vanesa on March 20th, 2008 9:12 pm

    e o poveste superba si te invata multe…pacat ca nu a invatat acel cantec la pian…dar macar a avut ocazia sa incerce

Leave a Reply