O zi în jurul portocalei

Roxana a încercat în textul ei să transmită sentimentul pe care îl simţi când timpul şi spaţiul te separă de cea mai bună prietenă. E un eseu despre maturizare, despre schimbare, despre cine suntem şi cum ne schimbăm când păşim în etape de viaţă mai responsabile.

==================================
O ZI ÃŽN JURUL PORTOCALEI

De Roxana Ciucur
==================================

E vineri, ultima zi pe care o petrecem împreună. Am hotărât să petrecem aceste ultime ore pe o plajă privată, în Ostia, vechi port al Romei. Stăm tolănite pe şezlonguri din plastic alb, păzite de două umbrele albastre ce ţin departe razele unui soare nostalgic, de început de septembrie. Agitaţia zilelor toride de vară, de pe riviera italiană a trecut. Un nisip perfect întins şi fin se aşează la picioarele noastre. Valuri mici, copii care se joacă în apă, părinţi urmărindu-i cu privirea, de pe mal.

Port costumul cumpărat special pentru această vacanţă la Roma. E galben strălucitor, din două piese, fără imprimeuri sau zorzoane. Pe cap, am o pălărie albă, din pânză, cu boruri mari şi o panglică roşie. Mă uit la Cristina. O văd din profil, aproape adormită, sub cercul aruncat de umbrelă. Costumul dintr-o singură piesă, albastru cu flori mici, albe îi conturează şi mai bine sarcina ajunsă în luna a cincea. Îşi ţine ochii închişi. Are un zâmbet abia schiţat, iar genele negre, puternic rimelate, îi umbresc cearcănele abia ivite.

„Dormi?”

„Nu, mă gândeam ce frumos ar fi dacă ai putea să rămîi, măcar până se naÅŸte Francesca.”

„Da, ÅŸi mie mi-ar plăcea să mai stăm împreună. A trecut prea repede vacanÅ£a asta.”

„Da, a trecut foarte repede. Åžtii, eu aici nu am reuÅŸit să-mi fac o altă prietenă, aÅŸa cum eram noi două. Oamenii sunt altfel aici, ÅŸi nici nu mai pot să mă apropii aÅŸa de oricine.”

Nu ştiu ce să-i zic. Nici eu, după ce ea a plecat în Italia, acum doi ani, imediat după primul nostru an de facultate, nu am mai avut o prietenă ca ea.

Timp de zece ani, succesele mele au fost ÅŸi ale ei, iar cei care i-au frânt inima, mi-au frânt-o ÅŸi pe a mea. ÃŽmi aduc aminte ce mi-a spus în seara în care m-a anunÅ£at că pleacă să trăiască la Roma, că renunţă la facultate ÅŸi că se va căsători cu un italian. „Prietenia noastră e unică, pentru că ne cunoaÅŸtem în detaliu, pentru că am trecut prin clipe unice ce ne vor lega mereu, indiferent de cât de departe vom fi.”

Când mi-a făcut această mărturisire, nu am cântărit cu adevărat fiecare cuvânt pe care mi-l spunea şi cât de importantă era hotărârea ei pentru prietenia noastră. La nici 20 de ani, cât aveam atunci, căutam un job care să-mi placă, încercam să mă acomodez cu viaţa din Bucureşti şi speram să supravieţuiesc cu bine sesiunii de vara. Am crezut, mai bine de un an după plecarea ei, că se va întoarce până la urmă şi că totul va reveni la normal. Doar în momentul în care, la 7 dimineaţa, m-a sunat şi mi-a spus că este însărcinată am înţeles că este de-adevăratelea. Prietena mea cea mai bună nu se mai întoarce.

„De ce nu mai faci plajă topless?”, mă întreabă brusc. Izbucnesc în râs. „Pentru că acum mă gândesc mai mult la sănătate, decât la frumuseÅ£e!” „Prostii. Ai devenit pudică peste noapte, tu care voiai să mă convingi în clasa a zecea să mergem la nudiÅŸti”. Râdem cu poftă. „Cel puÅ£in, acum sunt mai slabă decât tine”, îi spun „Bun, dar eu cântăresc acum cât pentru doi, deci nu se pune.” „AÅŸa, răsuceÅŸte cuÅ£itul în rană, de parcă nu mi-ar fi îndeajuns întreaga viaţă petrecută la dietă.”

Nu mai zice nimic. Mă gândesc că poate îşi aduce aminte de acea vară, la 16 ani, când am hotărât să trăiesc cu iaurt, pâine prăjită ÅŸi fructe, până într-o seară, la mare, când, disperată de foame, am început să plâng ÅŸi să-i spun că am să fiu mereu grasă ÅŸi că e oribil că ea poate să mănânce orice vrea fără să pună un gram pe ea. A început ÅŸi ea să plângă. M-a luat în braÅ£e ÅŸi îmi repeta: „EÅŸti frumoasă ÅŸi eu te iubesc!” Mi-au zis ÅŸi alÅ£ii vorbele astea, dar nimeni nu m-a convins ca ea.

Cristina stă acum pe marginea ÅŸezlongului ÅŸi se joacă cu degetele în nisip. Are aceleaÅŸi degete subÅ£iri, uÅŸor curbate, cu manichiura perfectă. ÃŽncerc să-mi imaginez că avem din nou 16 ani ÅŸi că suntem la CostineÅŸti, pe plajă. O surprind cum îşi mângâie burtica. Pare atât de matură ÅŸi de serioasă în noul ei rol-un rol în care eu nu aÅŸ fi văzut-o atât de curând. ÃŽn toÅ£i anii de liceu, îmi repeta că ea nu va avea copii decât după 30 de ani. „Un copil îţi ia tot, tinereÅ£ea, timpul ÅŸi toată atenÅ£ia”, îmi zicea.

ÃŽn această după-amiază, pe o plajă din Italia, eu sunt cea care nu se vede în acest rol, iar ea pare atât de naturală. „Ştii, George ar vrea să ne logodim, la anul. Eu, nu ÅŸtiu sigur…”, îi mărturisesc brusc. „Păi, nu-l iubeÅŸti?”

Tac. Aş vrea să-i spun că nu ştiu dacă am să mă căsătoresc prea curând, sau că mă sperie ideea de maternitate, că am o mulţime de întrebări şi îndoieli în legătură cu ce voi face în următorii ani. Dar mă uit la Cristina şi îmi dau seama că pentru ea asemenea dileme nu mai există. Pare că a găsit toate răspunsurile pe care eu încă le mai caut. Nu ştiu dacă ar înţelege de ce sunt aşa de confuză.

Privesc două fete care joacă volei. Vântul plimba firele de nisip din jurul nostru.

Mă ia uÅŸor de mână ÅŸi-mi spune : „Vei ÅŸtii tu ce să faci la momentul potrivit, mereu ai ÅŸtiut.” ÃŽncearcă să-mi dea curaj. ÃŽi zâmbesc. „AÅŸa e. Am să-mi dau seama la momentul potrivit”. Mă întind pe ÅŸezlong ÅŸi închid ochii în faÅ£a portocalei ce stă să apună. E ciudat cum mâna ei mică ÅŸi caldă a putut să-mi alunge neliniÅŸtea. Un gest simplu, repetat încă de când eram mici. Am să găsesc toate răspunsurile, până la urmă.

Ne ridicăm de pe şezlonguri. Soarele s-a pierdut în mare, iar răcoarea serii se face simţită. Cu gesturi meticuloase, Cristina îşi strânge lucrurile şi le pune în geanta roşie, de plajă. Păşim în tăcere pe nisipul cald. Am crescut lângă ea, şi credeam că ştiu fiecare detaliu al sufletelor noastre. Nu le ştiu şi îmi dau seama că mai am de învăţat despre prietenia noastră şi despre mine. Dar măcar acum nu-mi mai este teamă că am crescut.

==================================
Un dialog cu Roxana:

* Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
Când am ales subiectul, mi-am spus că în acel moment, vorbind despre prietenia dintre mine şi Cristina, pot să mă explic cel mai bine pe mine. A fost oarecum terapeutic acest eseu, pentru că mi-a clarificat unele lucruri care au ieşit în timp ce scriam.

* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
Am scris în total 4 drafturi, iar cel mai greu mi s-a părut al treilea, când a trebuit să cizelez. Îmi pierd rabdarea şi ochiul critic după ce lucrez o bună perioadă de timp la un text. Sper ca pe viitor să-mi dezvolt ceva mai mult această latură care presupune multă meticulozitate în lucrul cu textul.

* Ce îţi place/nu îţi place la cum a ieÅŸit? Sau, pusă altfel problema – ce Å£i-a reuÅŸit ÅŸi ce nu?
Îmi place cum a ieşit, deşi în unele locuri nu sunt chiar atât de sigură. Cred că au rămas, pe ici pe colo, pasaje neelucidate întru-totul, dar fiind vorba de mine mi-am permis ca anumite lucruri să le ţin uşor neclarificate până la sfârşitul textului. Am ţinut mai mult ca mesajul textului şi relaţia strânsă dintre noi două să transpară din fiecare frază, decât să mă pierd în mai multe teme. Dacă am reuşit sa transmit dilemele, răceala ce se poate instaura într-o relaţie de prietenie, nostalgia după anii adolescenţei, atunci mă declar mulţumită cu acest text.

* Cât de diferită e versiunea publicată fata de primul draft? Ce s-a schimbat la idee, structura, text etc?
O, da, e mare diferenţă dintre primul draft şi cel publicat. În primul rând, la început nu aveam o structură, era doar o descărcare emoţională sub formă de frază. Treptat am înţeles că trebuie să mă situez într-un anumit timp cu povestea, pentru că oscilam între prezent şi trecut, ceea ce poate confuza destul de mult un cititor.

Am ales să spun povestea la timpul prezent, pentru a reda mai mult din intensitatea scenelor, pentru că am vrut ca anumite pasaje să fie citite ca un scenariu de film. O parte destul de dificilă a fost să mă transpun în acea zi, pe acea plajă ÅŸi să retrăiesc fiecare minut al conversaÅ£iei noastre. A trebuit să fac apel ÅŸi la memoria prieteniei mele pentru a reconstrui acea zi. Mi se pare foarte important să nu laÅŸi memoria sau sentimentele de acum să intervină în cele de atunci. Cred că aici intervine vocea cu care narezi ÅŸi locul în care te situezi în poveste – ca parte a ei sau ca instanţă detaÅŸată de acei acolo ÅŸi atunci.

Comments

2 Responses to “O zi în jurul portocalei”

  1. andressa on February 12th, 2008 10:35 am

    made me cry :( don’t even know why.

    m-a emotionat mult, mi-a transmis exact sentimentul de despartire de o “sora” si de o perioada din viata.

    mersi roxana.

  2. runbaby on February 12th, 2008 5:37 pm

    l-ai facut si mai frumos, roxana :). good job!

Leave a Reply