Cum am fost învăţată să cred
Am ajuns la penultimul text din seria eseurilor personale. Sandra scrie despre Moș Crăciun și despre cum e să continui să crezi și să-ți păstrezi o parte din inocența cu care priveai lumea când erai copil. Fascinația și deschiderea sinceră față de lume e o boală recomandabilă când încerci să spui povești. Cu siguranță mai sănătoasă decât cinismul. Citiți restul eseurilor aici.
==================================
CUM AM FOST ÎNVAÅ¢ATÄ‚ SÄ‚ CRED
De Alexandra Popescu
==================================
Pe la șase ani, în preajma Crăciunului, am văzut în vitrina unui magazin o caleașcă de jucărie cu doi însurăței. Å¢in minte că prețul mi se părea enorm, că am mers atât de departe încât să-mi întreb părinții cât câștigă, să fac calcule, să realizez că ar fi o risipă, că e imposibil, că nu merită.
Costa 20.000 – cât salariul mamei. Am ajuns acasă, am luat o foaie de hârtie și, cu litere mari, caligrafice, abia învățate, i-am scris Moșului. Am cerut jucăria de-abia la final, jenată parcă de preț. I-am dat apoi scrisoarea tatălui meu să o pună la poștă și am așteptat.
Sunt un copil care a crescut crezând orbește în Moș Crăciun. Credeam atât de mult, încât eram convinsă că va primi scrisoarea mea și eu o sa-mi primesc darul. Credeam la fel cum credeam că după zi vine noapte, că plouă de sus în jos, că iarna e frig, sau mai știu eu ce alte “certitudini” aveam pe-atunci. În momentele acelea, uitam de idoli. Nu-l mai iubeam în secret pe Michael Jackson, plângând în oglindă într-un colț retrasă, si nici nu mai tânjeam după Mao, soțul colegei de serviciu a mamei. Moșul era mai tare, căci Crăciunul lăsa loc în inima mea pentru o singură iubire.
Am aflat rușinos de târziu că darurile erau cumpărate de părinți. Atunci, am avut senzația trista că fusesem păcălită. Acum, înțeleg că am fost iubită. Și nu, n-am trăit într-un film prost în care eroului i se ascunde adevărul, menajat din dragoste. Singura asemănare cu filmul este că și viața mea a avut reflectoare. Sau cel puțin o lumină ce-mi bătea puternic în cap an de an, când apărea cameramanul – un prieten de familie – să înregistreze venirea Moșului.
Mă uit astăzi la acele imagini – este extraordinar să te vezi crescând. Regăsesc în fața ecranului o fetiță când băiețoasă, când elegantă, de fiecare dată timidă, retrasă în spatele celorlalți pentru a-și repeta poezia. La 20 de ani am o lupă cu care privesc în trecut, am înregistrări care îmi permit să trișez memoria și să mă întorc acolo, în fața luminii, în mijlocul căldurii.
Le privesc la calculator pe DVD. Le priveam, înaintea tehnologiei, în fața televizorului, așezată pe covor. Atunci, imaginea era perfectă. Acum, lumina e cam galbenă, trăsăturile prost conturate. Dar oamenii sunt aceiași. În fiecare Ajun de Crăciun părinții, bunicii, mătușile, unchii, își făceau timp să ne învețe să credem. Se așezau ritualic pe scaunele din jurul “scenei” unde rula aceeași piesă, cu personaje fricoase – eu și verișorii mei – actori în continuă devenire. Uneori am nevoie de înregistrări ca să-mi amintesc și privesc străină fetița din fața Moșului. Alteori, imaginile se îmbină cu memoria și atunci închid ochii, simt fiorii și văd detalii pe care camera nu a știut să le priveasca.
Înregistrările încep la doi ani și jumătate. Mama suspină , ii tremura cuvintele și plânge de emoție. Moșul este tata, amănunt pe care l-am deslușit câțiva ani mai târziu, uitându-mă foarte atent la casete să recunosc oamenii din spatele personajului.
Sunt o fetiță blondă, cu părul puțin mai lung de urechi, fundiță albastră, bluza albă cu model și blugi larguti, care râde larg, gălăgios și sughițat. Învârtesc roata de la mașinuța cea nouă, pe care am primit-o cadou pentru că Moșul avea impresia “că fetița asta parcă-i băiețel” și trag de bluză în gesturi de răsfăț. “E fetită că are fundiță”, se împotrivește mama în timp ce îmi aranjează bluza ca să arat bine în fața camerei și își șterge ochii de negrul creionului scurs.
“A ienit Moș Geila”, strig cu un zâmbet larg, știrb și voce subțire spre cei doi bătrânei care intră pe ușă. Å¢in mașinuța cea noua lipită de față și mă unduiesc pe lângă mama ce mai-mai ca m-ar mânca de iubire. “Mamaie și tataie”, explic mândră.
“Mamaie și tataie ai tăi?”, întreabă Moșul teatral.
Într-adevăr: mamaie și tataie ai mei. ” Ia să vedem mamaie, ce ți-a mai adus mamaie Moș Gerilă?”, “Mai mânca-l-ar tataia”. Așa arată mediul în care am crescut; înfășurată în iubire, acoperită de mângâieri.
Un an mai târziu, eram deja o domnișoară. Renunțasem la imaginea de “băiețel” și purtam o rochiță creață, verde în dungi, cu un pulover în aceleași culori și o pălărie verde pe care nu am dat-o jos toată seara. Nu mai râdeam. Îmi frecam mâinile și spuneam poeziile dându-mi ochii peste cap și clipind des. Mă uitam la răstimpuri la mama, negociam cu ea poeziile, mă încruntam, mă fâțâiam violent, băteam nervoasă din picior, făceam plecăciunea și turuiam apoi fără intonație.
“Ia spune o poezie Sandra. Sandra, așa îți zic părinții, nu? Eu știu că eu vă știu pe toți copiii. Și să știi ca astăzi te-am văzut prin acoperiș. Ai fost la verișoara ta, la Teodora și ai țipat la bunica. Așa-i? Dar n-are nimic ca eu te-am iertat si ti-am adus cadouri. Sa nu mai faci.”
Am făcut doi pași înapoi, m-am ascuns în spatele mămicii, m-am înroșit, am lăsat capul în jos și am băgat fața sub pălăria cu care îmi era dintr-o data prea cald. Următoarea poezie a avut o bâlbă ce a stârnit râsul în jurul meu: “Cățeluș cu părul creț, te-am visat azi-noapte-n vis”.
M-am oprit, m-am ascuns mai adânc si am terminat poezia fără să mă mai pot uita în ochii Moșului. Ani la rând, când revedeam caseta, găseam mereu ceva de spus în preajma acestui moment, ca să acopăr sunetul și să distrag atenția privitorilor.
De curând am citit un vechi proverb african: e nevoie de un sat întreg pentru a crește un copil. Cat de adevărat – la examenul de capacitate numai cățelul mai lipsea din curtea școlii. La gară, când plec undeva, alergăm toți după tren. Refuză să rămână pe peron, mă conduc până la scările vagonului și stau proptiți, cu mâna ridicată, cu fețe triste, până când se pierd în depărtare. Dacă la început, cu minte de copil necopt, mi se părea jenant, acum ma tem de ziua in care va fi altfel.
Privesc copleșită una dintre ultimele înregistrări. Mă impresionează privirea mea, ochii mari, umezi și salturile de bucurie, când Moș Crăciun intră pe ușă. Acum, observ mai degrabă barba de vată și mantia roșie, neglijent de scurtă, de sub care i se văd blugii și bocancii. Atunci, însă, am văzut caleașca.
O sun pe mama să ne amintim împreună de Crăciunurile noastre și o întreb curioasă: “Dar caleașca?” “Strânseserăm noi ceva bani și am hotărât să ți-o luam. Îmi amintesc că într-o seară, când ai văzut ca nu mai e în vitrină, te-ai speriat. Erai atât de prostuță încât credeai că Moșul a primit scrisoarea ta prea târziu și a luat-o pentru alt copil. Când ai văzut-o, ai rămas mută.”
Zâmbesc.
Zâmbesc pentru că încă o data îmi amintesc ce înseamnă să crezi orbește. Dar zâmbesc și pentru că acum, la 46 de ani, într-o conversație cu fata ei de 20, mami încă vorbește despre Moș Crăciun, despre scrisori și despre caleașcă.
==================================
Un dialog cu Sandra:
* Cum ai ales subiectul și ce-ai vrut să transmiți?
Cred că a contat foarte mult starea de spirit. Primele drafturi au fost scrise cu puțin înainte de luna decembrie, iar eu voiam sa arăt cât de mult a însemnat pentru mine, odată, această perioadă. Când am scris despre mine am vrut să scriu despre și pentru toți copiii mari care își doresc să mai creadă în ceva așa cum o făceau atunci când toată lumea lor îi încuraja.
* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
Am scris trei drafturi. Dar și acum, înainte să-l trimit, am mai schimbat câteva cuvinte. Mereu aș piguli ceva la el. Cel mai greu cred că a fost draftul al doilea, pentru că m-am străduit să nu las nimic neexplicat, să corectez tonul puțin patetic pe care îl avea eseul.
* Cât de diferită e versiunea publicată fata de primul draft? Ce s-a schimbat la idee, structura, text etc?
Am observat, scriind, că tind să fiu mai impersonală atunci când tastez decât atunci când scriu pe o foaie. Pe foaie aveam impulsul de a spune direct, de a mă confesa, dezordonat, în timp ce tastele mă obligau să arăt, să descriu.
Primul draft a fost scris jumătate pe calculator, jumătate pe carnețel și apoi transcris. La cel de-al doilea am înlocuit tot ce scrisesem pe hârtie. Și am încercat să explic tot ceea ce era criptat. De-atunci am înțeles că scriu pentru alții, pentru cei care nu mă cunosc, iar rostul meu este să le explic cine sunt acum, de ce scriu despre Crăciun, câți ani am și ce se întamplă cu acele casete.
Comments
One Response to “Cum am fost învăţată să cred”
Leave a Reply
foarte frumos ai scris si ai simtit, draga mea :). mi-a facut mare placere sa te citesc!