Cum am fost învăţată să cred

Am ajuns la penultimul text din seria eseurilor personale. Sandra scrie despre Moş Crăciun şi despre cum e să continui să crezi şi să-ţi păstrezi o parte din inocenţa cu care priveai lumea când erai copil. Fascinaţia şi deschiderea sinceră faţă de lume e o boală recomandabilă când încerci să spui poveşti. Cu siguranţă mai sănătoasă decât cinismul. Citiţi restul eseurilor aici.

==================================
CUM AM FOST ÃŽNVAÅ¢ATÄ‚ SÄ‚ CRED

De Alexandra Popescu
==================================

Pe la şase ani, în preajma Crăciunului, am văzut în vitrina unui magazin o caleaşcă de jucărie cu doi însurăţei. Ţin minte că preţul mi se părea enorm, că am mers atât de departe încât să-mi întreb părinţii cât câştigă, să fac calcule, să realizez că ar fi o risipă, că e imposibil, că nu merită.

Costa 20.000 – cât salariul mamei. Am ajuns acasă, am luat o foaie de hârtie ÅŸi, cu litere mari, caligrafice, abia învăţate, i-am scris MoÅŸului. Am cerut jucăria de-abia la final, jenată parcă de preÅ£. I-am dat apoi scrisoarea tatălui meu să o pună la poÅŸtă ÅŸi am aÅŸteptat.

Sunt un copil care a crescut crezând orbeşte în Moş Crăciun. Credeam atât de mult, încât eram convinsă că va primi scrisoarea mea şi eu o sa-mi primesc darul. Credeam la fel cum credeam că după zi vine noapte, că plouă de sus în jos, că iarna e frig, sau mai ştiu eu ce alte „certitudini” aveam pe-atunci. În momentele acelea, uitam de idoli. Nu-l mai iubeam în secret pe Michael Jackson, plângând în oglindă într-un colţ retrasă, si nici nu mai tânjeam după Mao, soţul colegei de serviciu a mamei. Moşul era mai tare, căci Crăciunul lăsa loc în inima mea pentru o singură iubire.

Am aflat ruÅŸinos de târziu că darurile erau cumpărate de părinÅ£i. Atunci, am avut senzaÅ£ia trista că fusesem păcălită. Acum, înÅ£eleg că am fost iubită. Åži nu, n-am trăit într-un film prost în care eroului i se ascunde adevărul, menajat din dragoste. Singura asemănare cu filmul este că ÅŸi viaÅ£a mea a avut reflectoare. Sau cel puÅ£in o lumină ce-mi bătea puternic în cap an de an, când apărea cameramanul – un prieten de familie – să înregistreze venirea MoÅŸului.

Mă uit astăzi la acele imagini – este extraordinar să te vezi crescând. Regăsesc în faÅ£a ecranului o fetiţă când băieÅ£oasă, când elegantă, de fiecare dată timidă, retrasă în spatele celorlalÅ£i pentru a-ÅŸi repeta poezia. La 20 de ani am o lupă cu care privesc în trecut, am înregistrări care îmi permit să triÅŸez memoria ÅŸi să mă întorc acolo, în faÅ£a luminii, în mijlocul căldurii.

Le privesc la calculator pe DVD. Le priveam, înaintea tehnologiei, în faÅ£a televizorului, aÅŸezată pe covor. Atunci, imaginea era perfectă. Acum, lumina e cam galbenă, trăsăturile prost conturate. Dar oamenii sunt aceiaÅŸi. ÃŽn fiecare Ajun de Crăciun părinÅ£ii, bunicii, mătuÅŸile, unchii, îşi făceau timp să ne înveÅ£e să credem. Se aÅŸezau ritualic pe scaunele din jurul „scenei” unde rula aceeaÅŸi piesă, cu personaje fricoase – eu ÅŸi veriÅŸorii mei – actori în continuă devenire. Uneori am nevoie de înregistrări ca să-mi amintesc ÅŸi privesc străină fetiÅ£a din faÅ£a MoÅŸului. Alteori, imaginile se îmbină cu memoria ÅŸi atunci închid ochii, simt fiorii ÅŸi văd detalii pe care camera nu a ÅŸtiut să le priveasca.

Înregistrările încep la doi ani şi jumătate. Mama suspină , ii tremura cuvintele şi plânge de emoţie. Moşul este tata, amănunt pe care l-am desluşit câţiva ani mai târziu, uitându-mă foarte atent la casete să recunosc oamenii din spatele personajului.

Sunt o fetiţă blondă, cu părul puţin mai lung de urechi, fundiţă albastră, bluza albă cu model şi blugi larguti, care râde larg, gălăgios şi sughiţat. Învârtesc roata de la maşinuţa cea nouă, pe care am primit-o cadou pentru că Moşul avea impresia „că fetiţa asta parcă-i băieţel” şi trag de bluză în gesturi de răsfăţ. „E fetită că are fundiţă”, se împotriveşte mama în timp ce îmi aranjează bluza ca să arat bine în faţa camerei şi îşi şterge ochii de negrul creionului scurs.

„A ienit Moş Geila”, strig cu un zâmbet larg, ştirb şi voce subţire spre cei doi bătrânei care intră pe uşă. Ţin maşinuţa cea noua lipită de faţă şi mă unduiesc pe lângă mama ce mai-mai ca m-ar mânca de iubire. „Mamaie şi tataie”, explic mândră.

„Mamaie şi tataie ai tăi?”, întreabă Moşul teatral.

Într-adevăr: mamaie şi tataie ai mei. „ Ia să vedem mamaie, ce ţi-a mai adus mamaie Moş Gerilă?”, „Mai mânca-l-ar tataia”. Aşa arată mediul în care am crescut; înfăşurată în iubire, acoperită de mângâieri.

Un an mai târziu, eram deja o domnişoară. Renunţasem la imaginea de „băieţel” şi purtam o rochiţă creaţă, verde în dungi, cu un pulover în aceleaşi culori şi o pălărie verde pe care nu am dat-o jos toată seara. Nu mai râdeam. Îmi frecam mâinile şi spuneam poeziile dându-mi ochii peste cap şi clipind des. Mă uitam la răstimpuri la mama, negociam cu ea poeziile, mă încruntam, mă fâţâiam violent, băteam nervoasă din picior, făceam plecăciunea şi turuiam apoi fără intonaţie.

„Ia spune o poezie Sandra. Sandra, aşa îţi zic părinţii, nu? Eu ştiu că eu vă ştiu pe toţi copiii. Şi să ştii ca astăzi te-am văzut prin acoperiş. Ai fost la verişoara ta, la Teodora şi ai ţipat la bunica. Aşa-i? Dar n-are nimic ca eu te-am iertat si ti-am adus cadouri. Sa nu mai faci.”

Am făcut doi paşi înapoi, m-am ascuns în spatele mămicii, m-am înroşit, am lăsat capul în jos şi am băgat faţa sub pălăria cu care îmi era dintr-o data prea cald. Următoarea poezie a avut o bâlbă ce a stârnit râsul în jurul meu: „Căţeluş cu părul creţ, te-am visat azi-noapte-n vis”.

M-am oprit, m-am ascuns mai adânc si am terminat poezia fără să mă mai pot uita în ochii Moşului. Ani la rând, când revedeam caseta, găseam mereu ceva de spus în preajma acestui moment, ca să acopăr sunetul şi să distrag atenţia privitorilor.

De curând am citit un vechi proverb african: e nevoie de un sat întreg pentru a creÅŸte un copil. Cat de adevărat – la examenul de capacitate numai căţelul mai lipsea din curtea ÅŸcolii. La gară, când plec undeva, alergăm toÅ£i după tren. Refuză să rămână pe peron, mă conduc până la scările vagonului ÅŸi stau proptiÅ£i, cu mâna ridicată, cu feÅ£e triste, până când se pierd în depărtare. Dacă la început, cu minte de copil necopt, mi se părea jenant, acum ma tem de ziua in care va fi altfel.

Privesc copleşită una dintre ultimele înregistrări. Mă impresionează privirea mea, ochii mari, umezi şi salturile de bucurie, când Moş Crăciun intră pe uşă. Acum, observ mai degrabă barba de vată şi mantia roşie, neglijent de scurtă, de sub care i se văd blugii şi bocancii. Atunci, însă, am văzut caleaşca.

O sun pe mama să ne amintim împreună de Crăciunurile noastre şi o întreb curioasă: „Dar caleaşca?” „Strânseserăm noi ceva bani şi am hotărât să ţi-o luam. Îmi amintesc că într-o seară, când ai văzut ca nu mai e în vitrină, te-ai speriat. Erai atât de prostuţă încât credeai că Moşul a primit scrisoarea ta prea târziu şi a luat-o pentru alt copil. Când ai văzut-o, ai rămas mută.”

Zâmbesc.

Zâmbesc pentru că încă o data îmi amintesc ce înseamnă să crezi orbeşte. Dar zâmbesc şi pentru că acum, la 46 de ani, într-o conversaţie cu fata ei de 20, mami încă vorbeşte despre Moş Crăciun, despre scrisori şi despre caleaşcă.

==================================
Un dialog cu Sandra:

* Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
Cred că a contat foarte mult starea de spirit. Primele drafturi au fost scrise cu puţin înainte de luna decembrie, iar eu voiam sa arăt cât de mult a însemnat pentru mine, odată, această perioadă. Când am scris despre mine am vrut să scriu despre şi pentru toţi copiii mari care îşi doresc să mai creadă în ceva aşa cum o făceau atunci când toată lumea lor îi încuraja.

* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
Am scris trei drafturi. Dar şi acum, înainte să-l trimit, am mai schimbat câteva cuvinte. Mereu aş piguli ceva la el. Cel mai greu cred că a fost draftul al doilea, pentru că m-am străduit să nu las nimic neexplicat, să corectez tonul puţin patetic pe care îl avea eseul.

* Cât de diferită e versiunea publicată fata de primul draft? Ce s-a schimbat la idee, structura, text etc?
Am observat, scriind, că tind să fiu mai impersonală atunci când tastez decât atunci când scriu pe o foaie. Pe foaie aveam impulsul de a spune direct, de a mă confesa, dezordonat, în timp ce tastele mă obligau să arăt, să descriu.

Primul draft a fost scris jumătate pe calculator, jumătate pe carneţel şi apoi transcris. La cel de-al doilea am înlocuit tot ce scrisesem pe hârtie. Şi am încercat să explic tot ceea ce era criptat. De-atunci am înţeles că scriu pentru alţii, pentru cei care nu mă cunosc, iar rostul meu este să le explic cine sunt acum, de ce scriu despre Crăciun, câţi ani am şi ce se întamplă cu acele casete.

Comments

One Response to “Cum am fost învăţată să cred”

  1. runbaby on February 19th, 2008 7:44 pm

    foarte frumos ai scris si ai simtit, draga mea :). mi-a facut mare placere sa te citesc!

Leave a Reply