Despre riscul scrisului după reţetă

În 2005 am lucrat la o serie de articole despre comunitatea musulmană din Columbia, Missouri. Mi-a luat patru luni să documentez şi să scriu cele patru poveşti: trei portrete şi un text de analiză.

Unul din momentele cele mai chinuitoare – care s-au repetat de câteva ori la fiecare poveste – a fost cel în care editorul meu m-a rugat să-i spun (nu o dată) despre ce era fiecare text. De fiecare dată în mai puÅ£ine cuvinte.

Ce am învăţat atunci e că o poveste bună trebuie să încerce să treacă de limitele întâmplărilor pe care le descrie pentru a ajunge la o “idee mare”. Văzute aÅŸa, poveÅŸtile devin căutări care te transformă, indiferent de ce găseÅŸti. PoveÅŸtile devin experienÅ£e ÅŸi nu doar echivalentul unor prăjituri executate exclusiv după reÅ£etă.

Am citit un text aseară care mi-a amintit de cât de periculoase pot deveni reţetele şi cât de dependenţi devenim noi de ele. Dependenţa se crează pentru că uşurează munca: o scenă aici, puţin context, o lingură de descriere, o scenă acolo, nişte analiză, iar o scenă şi gata.

Mai nou ziarele ÅŸi revistele româneÅŸti sunt pline de poveÅŸti făcute după reÅ£etă. Vezi orice text care încep cu jurnalistul observând “celebritatea” la o masă în timp ce-ÅŸi amestecă zahărul brun în cafea – nimic rău în a puncta această scenă dacă ea este relevantă pentru drumul poveÅŸtii. De obicei însă, ea n-are nici o legătură.

Textul pe care l-am citit aseară, scris în 2002, avertizează că reÅ£eta riscă să omoare povestea. Că multe reviste americane nu mai judecă o idee, ambiÅ£ia unei antreprize reportericeÅŸti ci trec totul printr-o formulă. Sigur că e important ca tehnica să fie desăvârÅŸită, iar reÅ£etele ajută orice reporter cu realizarea unui text – mai ales cu structura. (Ca editor pot depune mărturie că e structura e o problema mare pentru majoritatea celor care scriu peste 1.000 de cuvinte). Dar tehnica de una singură nu va salva un text fără idee sau unul prea timid să încerce să transceadă adevărul documentat.

The embrace of technique sets writers and their stories off in a direction from which it is often impossible to turn back. A first step that is comforting and reassuring — thank God I know where I’m going — but fated. But by setting out over the uncertain terrain where an insight or idea may, or may not, lie, writers deny themselves and their readers the great thrill of the work — an attempt to answer a difficult question, a discovery of something illuminating.

Trebuie să vă redau ÅŸi o serie de paragrafe paragrafe în care se vorbeÅŸte despre nevoia unui editor care să ajute. Shapiro înÅ£elege prin cuvântul editor un om care te ajută să-Å£i găseÅŸti drumul prin jungla de informaÅ£ie pe care ai adunat-o. Un om cu care să vorbeÅŸti despre direcÅ£ia textului ÅŸi ce vrei să faci cu el. Nu unul care va rescrie trei propoziÅ£ii ÅŸi va muta ÅŸapte virgule – majoritatea jurnaliÅŸtilor români asta înÅ£eleg prin acest cuvânt.

Good work often has undetectable editor’s fingerprints all over it — undetectable because much of the editing happens not on the page, but before so much as a word is written. The work in bringing an ambitious story to life is a task that no writer should have to pursue alone. Many prefer the solitude. Many also prefer that the first drafts be left untouched. Dream on.

But most writers I know will admit, even grudgingly, how they long for an editor with whom they can talk, about distilling an idea or question, about the path to answering that question (read: reporting), and about the best way to tell the tale. This is, of course, a tricky dance in that writers desire both to be left to do what they want and to know that they have a hand to hold when they get lost. To pursue a story without risking getting lost is to preclude the possibility of real discovery. Getting lost, then, is a good thing, but only when there is someone at your back with a flashlight.

Editors, in turn, deny themselves, their writers, and their readers the possibility of a wonderful story if they assume that the true nature of their work is in preparing a finished piece for publication. The pencil-to-paper part of the work is essential, but no amount of moving words and paragraphs can retrieve from mediocrity a story written before it is thought out. Because then the editing becomes only about words and structure and organization — about technique.

Comments

3 Responses to “Despre riscul scrisului după reÅ£etă”

  1. Daria on August 14th, 2008 7:43 am

    Ma bucur sa dau peste un asemenea blog. Il caut de mult timp.
    Cat despre retete…si pe alea le-am cautat mult, momentan am renuntat. Scriu cum simt. Nu cum trebuie. Is that bad?

  2. Daria on August 14th, 2008 7:45 am

    Hm…nu stiu excat ce ma face sa zabovesc pe blogul asta: faptul ca e bine scris sau faptul ca Gladwell e la blogroll :-??

  3. Petru on August 14th, 2008 8:06 am

    Spunea cineva: “Change the world or go home!”

    Asta cred ca e misiunea sfanta a unui scriitor. Sa miste cititorul in a schimba lumea.

    Poti scrie dupa reteta atat timp cat esti prezent total in poveste. Atat timp cat te darui.

Leave a Reply