Lectură de weekend (10.10.2008)

Mike Sager munceÅŸte la articolele lui. E genul de scriitor pe care-l simÅ£i deasupra tastelor, dând în ele de câte ori e nevoie ca să scoată cea mai bună propoziÅ£ie posibilă. E ÅŸi un reporter neobosit – indiferent că subiectul lui e viaÅ£a unui bărbat în vârstă, Marlon Brando (sau mai degrabă absenÅ£a lui) sau veteranii mutilaÅ£i fizic ÅŸi psihic de război.

Sager a scos recent o nouă colecţie de povestiri, un fel de best of al celor 25 de ani de scriitură de revistă (ani în care a lucrat pentru Rolling Stone, GQ şi Esquire). Prefaţa şi unul din aceste texte le găsiţi aici.

Eu sunt fan al unui text pe care Sager l-a scris despre el însuÅŸi. Mă rog, despre numele lui. S-a urcat în maÅŸină ÅŸi a bătut America ca să cunoască alÅ£i Mike Sager ÅŸi să vadă cine sunt aceÅŸti oameni care au acelaÅŸi nume ca el – nume care pentru Sager-scriitorul înseamnă tot; doar pe baza lui îşi câştigă existenÅ£a.

În prefaţa noului volum, Sager scrie următoarele despre cum a început să producă jurnalism de revistă:

“Thailand’s Home for Wayward Vets,” was my first magazine piece. It was commissioned during the summer of 1983, at a face-to-face meeting at Rolling Stone’s storied offices in Manhattan. There were iconic photos of rock stars on the walls, a bottle of Jack Daniels on the desk. Some kind of large and colorful talking bird occupied a cage on the window ledge, which commanded a view of Central Park. Then-managing editor David Rosenthal was so blown away by my idea—searching down American vets who were living in Thailand as expats after the Vietnam War—that he offered me $1,800 and no expenses to do the piece. (The story ran at a little over 5,000 words. You can figure out the pay rate if you want; I have made a commitment over the years not to drive myself crazy with that kind of math.)

One month later, having arranged a leave of absence from my job as a staff writer at The Washington Post, I was on a plane. In 1983, you could buy a ticket around the world for $2,000. You could go anywhere you wanted for as long as you wanted; you just had to keep traveling in the same general direction. And so I did, moving creatively eastward for the next three months.

Three months and one week later, I was sitting in the office of Post publisher Don Graham, saying goodbye to my career as a daily journalist. Everyone thought I’d gone insane.

UPDATE (13.10.2008): Mike Sager vorbeÅŸte despre poveÅŸtile lui. (de la Gabi)

Comments

Leave a Reply