Azi se scriu poveşti electorale
Acum patru ani locuiam în Columbia, Missouri, un orăşel de aproape 100.000 de oameni, din care peste 10.000 lucrau pentru universitate, care era – şi este – “compania” ce domina oraşul. În ziua alegerilor, ziua în care John Kerry încerca să-l bată pe George W. Bush, m-am trezit la cinci dimineaţă, am făcut un duş şi am ieşit pe stradă.
Nu puteam vota, dar vroiam să văd cum votează americanii; trăisem campania de parcă aveam un vot în joc. Mă uitasem la dezbateri cum te uiţi la Champions League când ai senzaţia că echipa ta va face puncte. Am fost la petreceri cu temă politică. Am coordonat şi editat un pachet de articole despre cum privesc studenţii alegerile (textul despre scrijelelile electorale din toaletele facultăţii a fost o nebunie). Iar în acea dimineaţă, vroiam să văd americanii mergând la vot. Am bătut cât se putea bate pe jos din oraş, am făcut poze şi am cerut abţibilduri cu “I voted”. Apoi, pe la 9 dimineaţă, m-am plantat în redacţie unde am stat o zi întreagă în faţa calculatorului, urmărind cum se adună voturile electorale şi încercând să prezic rezultatul folosind o hartă interactivă creată de New York Times.
A fost una din acele zile în care în redacţie se stă atât de târziu încât se comandă pizza. Am editat. Am ajutat cu idei. Şi m-am trezit scriind un articol mic de opinie pentru ziarul de a doua zi: ajunsesem străinul care avea ceva de spus despre viaţa post-vot. Am dormit în acea seară la prietena mea şi, la trei dimineaţă, eram singurul din casă care mai era treaz, strâns pe fotoliu, aşteptând să văd către cine s-au dus ultimele state.
Astăzi, din Bucureşti, România, nu am cum să fac cele de mai sus. Dar nici nu pot să înfrânez acest puseu de nostalgie pentru o zi în care fiecare moment era îmbibat în esenţă de poveste. Sunt curios cum se vor trata alegerile americane în România şi dacă publicaţiile româneşti vor găsi soluţii să localizeze povestea.
Tot în 2004, în a patra seară după alegeri, am fost la un party organizat de tinerii democraţi din campus. Am scris atunci despre asta pentru Euractiv, iar scena arăta cam aşa (mă voi abţine s-o rescriu):
Lori locuieşte într-o casă care se integrează perfect in peisajul străzii. Casa nu pare să fi fost specială niciodată – vopsita într-un alb lipsit de personalitate, cu două trepte dintre care nici una nu pare să scârţăie, o veranda de lemn unde te poţi ascunde cu o ţigară şi o uşă dubla care filtrează ţânţari şi alte insecte care se bucură de aerul umed care domina vara în Missouri.
Nici măcar “semnul de gradină” cu numele lui John Kerry şi John Edwards nu era ceva special, având în vedere că fiecare a treia familie a avut grijă pe parcursul campaniei să-şi înfigă preferinţa politică în gazonul din faţa casei.
Sâmbătă noaptea, la patru zile după alegeri, casa lui Lori păstra acelaşi alb – doar semnul cu numele lui Kerry dispăruse. Si totuşi, casa a devenit pentru câteva ore specială din cauza faptului că Lori a găsit de cuviinţă să pună alt semn, un semn făcut si desenat de ea cu un marker negru si gros care miroase uşor a spirt: “Interzis republicanilor!”
Comments
One Response to “Azi se scriu poveşti electorale”
Leave a Reply
cat lirism :P!