Te-a făcut mama pesimist? (FHM, aprilie 2007)

Mi-am început dimineaţa cu o discuţie despre tabloidizare (inspirată de Cristina) şi am ajuns la una despre ghetto-urile culturale româneşti, despre preţiozitatea unora dintre ele şi intenţionata inaccesibilitate a altora, şi, inevitabil, despre cinismul care domină România (în care trăim şi care ne ocupă tot timpul).

De aici a fost doar un pas la textele pe care le scriu cu plăcere în FHM, o ÅŸansă de-a îmbrăţiÅŸa fără pretenÅ£ii realul românesc sub toate formele lui – joase sau mai puÅ£in. Textul de mai jos a fost scris acum aproape doi ani, pe când locuiam în Boston ÅŸi împachetam valize, gata să mă întorc în România după patru ani de exil. L-am ales pentru că vorbeÅŸte – oarecum – despre cele de mai sus.

Avertisment: Textul conţine glume îndoielnice şi nu e o mostră de jurnalism narativ. E ceva de weekend.

——–

Te-a făcut mama pesimist? Ghinionul tău.
FHM, aprilie 2007

Astăzi stau şi bifez o listă cu lucrurile de care trebuie să scap înainte să mă întorc în România după patru ani de zile de bântuit America: un laptop, un aparat foto, chiloţii speciali cu gaură şi cartela de fidelitate de la cafeneaua de la colţ. Când mă voi plictisi de bifat, voi începe să îndes cărţi în cutii.

Scenariul de mai sus e ideal pentru muci ÅŸi behăieli de înmuiat perna cu lacrimi. TranshumanÅ£ele transatlantice sunt perfecte pentru perioade de depresie în care stai pe closet ÅŸi te joci alba-neagra cu târâtoarea pe care ai prins-o sub talpă. Astea sunt momente profunde de introspecÅ£ie în care te gândeÅŸti cum ar fi decurs viaÅ£a ta de tânăr român dacă Prunea ar fi ajuns la mingea pe care i-au băgat-o suedezii în poartă în ’94 (sau dacă ÅŸi-ar fi folosit monstrul ce zace inghinal).

Sau cum s-ar fi aliniat astrele dacă ne-am fi strecurat în NATO în zilele în care Florin Călinescu, pe atunci mai important decât chel şi buhăit, se holba spre vest, şi noi după el ca turma după Mioriţa. Sau, mai recent, cum ar fi fost dacă Ernest câştiga Big Brother 1? Poate ar fi prezentat o emisiune despre cărţi de citit, nu una în care aleargă cu „fraţii” după „jegoasele” din Eforie care trădează băieţii ce o iubeşte.

Dar indiferent câtă vreme petrec pe budă (ce-i drept, beau cam multă cafea), nu mă învăluie nicicum gândurile negre. Recent, am fost chiar excesiv de entuziasmat. Mă bucur şi dau din fund, iar când mă plictisesc, dau din fund şi mă bucur. Mă simt ca în genialul moment Vacanţa Mare din epoca Iosif Sava: Ce faceţi când nu ascultaţi muzică? Derulez!

Problema multora dintre noi – tineri sau bătrâni – e că ne place mizeria. Nu mizeria în sensul propriu, cu păr în chiuvetă, jeg în cadă ÅŸi mămăliga putredă în frigider. Mizerie în sensul baudelairian sau în stilul filmelor europene în care iobagii o iau pe la spate de la boieri cu burdihan în timp ce în fundal duduie o cobză. Nu suntem chiar atât de fataliÅŸti precum ruÅŸii, dar ne e ruÅŸine să fim prea binedispuÅŸi; să fim „pop” dacă vreÅ£i. Noi suntem marÅŸuri funerare în care eroul moare înainte să se nască, filme româneÅŸti ce miros a parizer mai ceva ca un vagon de personal, ÅŸi calupuri de durere ce ne fac să exclamăm: „ViaÅ£a e o curvă, iar apoi murim.”

În Boston, în două episoade separate, am consumat nişte spirtoase cu nişte românce şi am discutat acest subiect pe îndelete. Una dintre ele, împreună cu care am încercat să agăţăm o chelneriţă pe care o chema Aliana (nu a mers), spunea că se simte plină de momente de furie în care urăşte pe toată lumea şi în care are impresia că toţi îi vor răul. I-am zis că ştiu cum e, iar gândul mi-a fugit la asupriţii ce vor trage din sticlă şi ierbuţ când va descinde Marilyn Manson la Bucureşti. Dar, a adăugat ea, recent a mai astupat din gândurile negre folosind următoarea tehnică.

– De ce mă plâng? Doar puteam să fiu…

– ÃŽn România? o întrerup eu.

Se strâmbă uşor, dar amabil.

– ÃŽn România… sau în Somalia…

– Da, zic eu, înÅ£elept oracol. Probabil e mai nasol în Somalia decât în Boston.

A două româncă cu care am împărţit gânduri mi-a spus că nu are timp de introspecţii, pentru că mereu iese din pasele astea „ca o patură udă”: prost dispusă şi profund neapreciată. Singura soluţie pe care am găsit-o a fost să-i trimit bancuri cu iepuraşi.

În poveştile amândurora am descoperit, pe lângă respingerea ideii că optimismul poate prima în faţa pesimismului carpato-danubian, şi un scepticism la ideea că poţi trece printr-o zi cu entuziasm debordant. Până la urmă, provenim dintr-o ţară în care „marile opere” predate la română sunt produse de domni grav traumatizaţi. Poetul naţional Eminescu moare de sifilis, marele gânditor Eliade flirtează cu nazismul, iar povestitorul Creangă, când nu scrie despre inocenţa copilăriei, scrie despre pule.

Mulţi dintre noi, deşi am văzut „Liceenii”, nu se permitem să rimăm „flori” cu „culori” cum face formaţia Vank (cea mai bună formaţie românească din ultimii 10 ani). E prea „penal” pentru un neam care respectă „floarea de mucegai” mai mult decât „dragostea din tei”.

Nu trebuie să fim cu toÅ£ii la fel de roz ca ÅŸi guma de mestecat, nici să plângem de bucurie împreună cu decolteul Andreei Marin. Dar când afară e soare ÅŸi e rost de schimbări pentru că te-a încălecat sistemul, ÅŸeful sau unchiul Ionel – bifează-le cu un rînjet. Sau, cum zicea formaÅ£ia Vank, care e veselă cu toate că e rârâită ÅŸi are păr pe piept: „Noi o scoatem la capăt, când se stinge lumina.”

Comments

One Response to “Te-a făcut mama pesimist? (FHM, aprilie 2007)”

  1. Manu on February 2nd, 2009 12:59 am

    Bine spus. Musai sa imi iau doza [chiar mai multe] de entuziasm dar parca imi vine greu in capitala mioritica. Ei, hai, ca sunt putin carcotasa ;)

Leave a Reply