Despre ce scriem
Pe Gay Talese nu mi-l pot imagina decât îmbrăcat într-un costum cu croială impecabilă, vorbind despre poveștile din jur în felul acela așezat și senin care te face să vezi cât de mult crede în jurnalismul pe care-l face. În cazul lui, narativ. Totul pare să se rezume la: “You don”™t have to make anything up””because life is fantastic. Ordinary life is extraordinary. It is. You know this. It”™s just a matter of being able to see it, to see it and being able to write it.”
În 2006 The Morning News a publicat un interviu amplu cu Talese, în care vorbește despre obiceiul de a merge la restaurant pentru a observa oamenii, la modul lui de a căuta și a găsi povești.
Un exemplu. În 1999, 90.000 de oameni s-au dus la finala mondială de fotbal feminin dintre SUA și China. Printre ei, și Talese, care nu înțelegea mai nimic din fotbalul european și era acolo mai mult ca să vadă ce-i cu toată agitația. La final, când s-au dat lovituri de 11 metri, o singură jucătoare a ratat-o pe a ei: o chinezoaică de 24 de ani, iar Talese a știut că dacă e o poveste de spus acolo, cheia se află la acea femeie. Raționamentul care a urmat meciului este expus în interviu și arată cât de mult o potențială poveste aprinde imaginația unui om care scrie și cum se pot naște marile idei.
Și încă ceva: Talese a plecat de la NYT când avea 32 de ani, pentru că voia să dedice mai mult timp reportingului și scrisului despre oameni ale căror vieți și acțiuni înglobează sensuri mult mai profunde decât cele căutate de o știre ““ niște everymen. A arătat mereu că piedicile ar trebui să conteze mai puțin decât posibilitățile și a reușit să scrie unele dintre cele mai frumoase bucăți din istoria jurnalismului narativ. Iată de ce:
—
When I was 24, they were saying the same thing. I teach courses and the writers say, “œOh, I don”™t think you”™d get these stories in the paper today as you did back when you were doing this thing, back in 1958, let”™s say.” In 1958 I was having trouble getting in the paper. In 2006 you”™ll have trouble. But that doesn”™t mean that you can”™t do it. You are not going to bat a thousand. You may not even be a .500 hitter. Let”™s say you get four out of 10″”but it”™s worth it. Because those four, if you get four good ones, those stories are stories that you will like to read a month from now. Or maybe a year from now. The stories that you have trouble getting in the paper are difficult because they do not fit the conventional mold of the rounded-headed editor. And if you wanted to play games with the editors you are going to wind up being an editor, someday being miserable.
Better that you should take the chance of trying something that is close to your heart, you think is what you want to write, and if they do not publish it, put it in your drawer. But maybe another day will come and you will find a place to put that. You will take it out of your drawer and do something else with it. I wrote a whole book when I was 24, I wrote a book called New York: A Serendipiter”™s Journey. It was my first published work. It was a slender volume and I got a photographer friend to illustrate some of those stories.
And these stories mainly, were stories that had been rejected by the New York Times city editor. Why? Because they didn”™t seem to have any meaning. They didn”™t make any sense. They weren”™t relevant. And I said, “œBy whose standard not relevant?” I am writing about people who are alive in the city of New York during mid-20th-century America. And these people are like a character in a play or they are figures in a short story or a novel. They are the sort of people that Arthur Miller wrote about when he wrote Death of a Salesman. Don”™t tell me Willy Loman is not significant. Don”™t tell me Willy Loman isn”™t important. Yes, he is not a great salesman but I know a lot of people who are not great salesmen, who weren”™t newsworthy and don”™t have a face that people recognized. But they could be given a face by the writer, they could be brought alive like Mr. Willy Loman is brought alive, not only for American audiences but all over the world. You find Willy Loman in China, you find him in India. In New Zealand. This play by Miller, such a play that it is an international play. And what is it about? A guy that didn”™t make it. You know, his wife says to his children, “œAttention must be paid.” Well, I think attention must be paid, as the great Arthur Miller said, in his play, to a lot of people who aren”™t having any attention paid to them. So the city editor tells me, “œOh, we aren”™t going to print that, they spiked it.” You know what “œspiked” means. Well, you let it be spiked and pull it off the spike and you think about it and there will come a day that attention must be paid and you will get it printed. So I say to the student of 2006, no less than the student I used to be in 1958, you have to do what you have to do with what you see, and you have a way of seeing people and caring about people and describing your city, describing what you see. It is your realm, your world. And you do it. Nobody is going to like it, necessarily, but you do it.
– Gabi
Comments
3 Responses to “Despre ce scriem”
Leave a Reply
Super tare partea asta: “You don’t have to make anything up—because life is fantastic. Ordinary life is extraordinary. It is. You know this. It’s just a matter of being able to see it, to see it and being able to write it”. Am zis si eu chestia asta, intr-o forma apropiata, celor cativa care, citind un text de-al meu (amici sau mai putin amici) erau convinsi ca replicile sunt inventate, ca prea se potriveau niste lucruri si prea erau vii si interesante. Replicile, vocile.
Oamenii cred (unii, cel putin) ca daca o chestie suna bine, prea bine, inseamna ca ai inventat-o. Fals. Ideea e sa stai acolo si sa asculti.
Am stat la un moment dat vreo 3 ore, cred, peste drum de magazinul Unirea, pe trotuarul ala unde se aseaza enspe mii de indivizi si vand chestii, de zici ca esti in Europa. Complexul Europa. Si in trei ore cat m-am invartit pe-acolo, am auzit si-am vazut atatea chestii de nu mai pridideam sa scriu. A iesit un text super colorat, cu multe dialoguri. Si cu semne de intrebare ale unora: “hai, ma, chiar a zis ala chestia asta?”
Alta chestie: cand m-am trezit eu pe la 4 dimineata, ca ma trimisesera niste unii din redactie sa vad cum se vand cartile Adevarul si cum se inghesuie lumea, am stat la un chiosc pana mi-au inghetat ficatii. Suficient sa vad cum o tanti politista i-a dat 1 leu vanzatoarei, drept multumire pentru o carte, de-a zis saraca, “a ajuns politia sa-mi dea mie spaga”, suficient ca s-o ascult pe vanzatoarea cum verifica in carnetel, absolut omeneste, cui trebuia sa mai opreasca carti. “Si una aici, in spate, pentru tanti cutare de la magazin, ca ma primeste la toaleta, doua carti la policlinica, la domnu doctor cutare, ca am nevoie de el, doua carti lu nu mai stiu cine, ca vine in fiecare zi si cumpara ziare…”
In fine. Am inteles ce vrea sa spuna omul asta. Multzam, Gabi.
Unul dintre cele mai bune sfaturi pe care l-am auzit: “Better that you should take the chance of trying something that is close to your heart, you think is what you want to write, and if they do not publish it, put it in your drawer. But maybe another day will come and you will find a place to put that.”
Ne e prea uşor să spunem: nu se poate, nu vrea şeful, de ce să mă chinui degeaba. Dacă ţii la ideea unui jurnalism mai puternic, mai memorabil, o te lupţi împotriva curentului ştiind că undeva, cândva, se va găsi loc pentru acea poveste. Pentru că dacă e o poveste bună, şi dacă e bine spusă, nu are cum să nu convingă la un moment dat pe cineva.
@ Florentina: Talese numeÅŸte asta „literatura realităţiiâ€. Åži aÅŸa e: dacă stai suficient de mult cu oamenii, incredibilul iese sigur la iveală :)