Supravieţuirea (FHM, noiembrie 2008)
Publicat în FHM România, noiembrie 2008. Acest text este pentru Florin, pe oriunde o fi el acum.
—-
Mi-a spus recent un coleg că cele mai bune două porecle pe care le-a auzit vreodată sunt Supravieţuirea şi încă una pe care am uitat-o. De la mine o ştie pe prima. E a unui prieten din copilărie şi s-a născut aşa: când am mers odată la munte cu colegii de liceu, l-am luat şi pe Florin, un vecin de bloc. Stăteam în cameră cu el şi încă doi băieţi. Într-o dimineaţă, la trezire, l-am găsit pe Florin, piele şi os cum a fost toată viaţa lui, înfulecând ca apucatul la masa de lângă geam. „De ce bagi mă aşa?”, l-am întrebat. „Supravieţuirea”, mi-a răspuns.
Am crescut în Târgu-Mureş la etajul doi al unui bloc de patru, vizavi de un deal care ne-a folosit ani de-a rândul ca derdeluş, apoi a devenit fundaţie pentru o biserică, a cărei construcţie era binecuvântată de câte ori pe an era nevoie de Adrian Păunescu şi ansamblul. De la mine nu-i vedeam behăind, dar îi vedeam perfect din balconul lui Florin, care stătea la patru. Mereu m-a fascinat balconul lui. Dădea înspre bulevard – o deschidere mai mare spre lume decât al nostru. De acolo ne-am zgâit la coloanele de manifestanţi la Revoluţie până să fim deportaţi – eu şi fratele meu – la bunici, pentru „protecţie”. De acolo vedeam dacă e liber terenul de fotbal de la şcoală. De acolo scuipam după oameni de la înălţime. Regulă: Când scuipi după cineva de la doi, riscurile de-a fi văzut şi auzit sunt mai mari.
Florin era copilul unei vânzătoare şi al unui ofiţer. Era atât de slab încât părea o radiografie cu păr. Asta a început să fie o povară abia pe la 14 ani, când mergeam la discotecă (probabil îmbrăcaţi în pulovăr) şi lui îi cereau buletinul la intrare. Era mai mare cu vreo doi ani, dar asta n-a fost o piedică pentru prietenia noastră. Nu mai ştiu ce ne-a apropiat, dar ştiu că în curtea blocului eram singurul care nu îl striga după porecla pe care i-au dat-o ăia mai mari: Gigantu’. Era mascota lor şi-l trimiteau deseori la farmacie să le cumpere protexuri. „Ce-i aia?”, îi întreba el. „Gumă”, îi răspundeau.
Deşi familia lui era modestă, întotdeauna l-am considerat pe Florin cool. Avea combină de la Electromureş (ne-am luat şi noi până la urmă), avea un calculator CIP-03 (ne-am luat şi noi HC 90) şi avea peşti (am primit odată doi papagali, care au murit de inanţie). Mai mult decât atât, ta-su’ aducea acasă tot felul de maculatură erotică. La ei în casă am citit povestea lui Anton, zugravul, care a venit cu ucenicul să văruiască apartamentul doamnei Cecilia. Ucenicul a avut întâietate la doamna pentru că era virgin, iar aura de bărbat-fatal a lui Anton a fost dublată de un tuşeu de filantropie. Tot acolo am citit şi cărticica cu nobilul francez precoce, care le-a tras-o tuturor femeilor de pe moşie, de la sor’sa pe care o spionase făcând pipi, la Ursula, menajera, la mătuşa care îl îmbăiase când era copil. Nobilul spunea la un moment dat, spre finalul cărţuliei, că era datoria lui patriotică să populeze Franţa.
Florin nu era cel mai tehnic fotbalist de la bloc, dar se descurca. Împreună am inventat şi coordonat tot felul de competiţii de dificultate atletică îndoielnică: aruncatul cu mingea la ţeava de gaz, gimnastică pe ciment şi coloratul în corturi amenajate pe iarbă – Florin avea voie să aducă o pătură afară, noi nu. Când era frig, organizam spectacole în uscătorie. Nu mai ştiu exact care era rolul lui – eu eram un fel de organizator-scenograf-prezentator – dar sigur foloseam pături de la el de-acasă pe post de cortină.
Mai târziu, când tata a primit un reportofon cu casetă mică, ne-am apucat să înregistrăm sketch-uri (băieţii din curtea blocului erau convinşi că asta înseamnă „vagin”). Majoritatea erau discuţii dintre un realizator radio şi un invitat imbecil. Când s-a mai ieftinit telefonia am început să sunăm necunoscuţi şi să-i anunţăm că au cîştigat electronice, sau să le spunem: „Sunt vecinul de sus. Aveţi apă caldă?” Odată ni s-a răspuns: „Stau la ultimul etaj. Ce vecin de sus?”
În liceu ne-am văzut mai rar. Eu ajunsesem la, se spune, cel mai bun din oraş, el era la forestier. Dar tot găseam weekend-uri pentru sketch-uri, de data asta filmate cu camera lui tata. Filmam în general la Florin, împreună cu frate-mio şi încă doi prieteni, cu o idee vagă de intrigă şi multă improvizaţie. Ba eram concurente la miss, ba liceeni la balul bobocilor, ba ştirişti, ba senseiul şi elevul. Odată am filmat la ştrand; eu eram blonda pe cale să se înece, el salvamarul săritor. Când a plonjat după mine, arăta ca un păstrăv încercând să salveze o balenă.
S-ar putea să greşesc, dar cred că ultima oară l-am văzut în 2002. Eram acasă de 1 mai şi urcasem până la Zoo cu un prieten. În aglomeraţia de la tiribombe l-am văzut pe Florin, la fel de scheletic cum mi-l aminteam. Mi-a spus ceva de America şi Bin Laden şi teoria conspiraţiei şi despre organizaţia de tineret a Partidului România Mare, din care făcea parte. Cică făceau chefuri mişto. Supravieţuirea, frate.
Comments
7 Responses to “Supravieţuirea (FHM, noiembrie 2008)”
Leave a Reply
Te citesc de multa vreme, dar de foarte multa vreme nu am mai citit ceva atat de ’spumos’.
genial :)
stiu unde-l gasesti :)
La mine, sketch-urile se faceau pe caseta mare, direct in casetofon. Spectacolele le cunosc prea bine… cu bilete la intrare pt parinti. Serbam si ziua pisicii cu toti copiii din cartier. Asta cand nu ne jucam de-a scoala.
Si da, genial :)
…e ceva vreme de cand nu m-am mai gandit la spectacolele din spatele blocului (la cele din uscatorie nu ma gandesc ca nu am prea participat fiind din blocul vecin..:))..oricum vrumoase amintiri…
Ce mica e lumea asta electronica. Maria la care ma gandesc eu esti? :-)
… Maria din blocul vecin..cred ca sunt 2-3 ani diferentza intre noi..ne-am suprapus cativa ani si in Papiu…