Supravieţuirea (FHM, noiembrie 2008)
Publicat în FHM România, noiembrie 2008. Acest text este pentru Florin, pe oriunde o fi el acum.
—-
Mi-a spus recent un coleg că cele mai bune două porecle pe care le-a auzit vreodată sunt Supraviețuirea și încă una pe care am uitat-o. De la mine o știe pe prima. E a unui prieten din copilărie și s-a născut așa: când am mers odată la munte cu colegii de liceu, l-am luat și pe Florin, un vecin de bloc. Stăteam în cameră cu el și încă doi băieți. Într-o dimineață, la trezire, l-am găsit pe Florin, piele și os cum a fost toată viața lui, înfulecând ca apucatul la masa de lângă geam. “De ce bagi mă așa?”, l-am întrebat. “Supraviețuirea”, mi-a răspuns.
Am crescut în Târgu-Mureș la etajul doi al unui bloc de patru, vizavi de un deal care ne-a folosit ani de-a rândul ca derdeluș, apoi a devenit fundație pentru o biserică, a cărei construcție era binecuvântată de câte ori pe an era nevoie de Adrian Păunescu și ansamblul. De la mine nu-i vedeam behăind, dar îi vedeam perfect din balconul lui Florin, care stătea la patru. Mereu m-a fascinat balconul lui. Dădea înspre bulevard – o deschidere mai mare spre lume decât al nostru. De acolo ne-am zgâit la coloanele de manifestanți la Revoluție până să fim deportați – eu și fratele meu – la bunici, pentru “protecție”. De acolo vedeam dacă e liber terenul de fotbal de la școală. De acolo scuipam după oameni de la înălțime. Regulă: Când scuipi după cineva de la doi, riscurile de-a fi văzut și auzit sunt mai mari.
Florin era copilul unei vânzătoare și al unui ofițer. Era atât de slab încât părea o radiografie cu păr. Asta a început să fie o povară abia pe la 14 ani, când mergeam la discotecă (probabil îmbrăcați în pulovăr) și lui îi cereau buletinul la intrare. Era mai mare cu vreo doi ani, dar asta n-a fost o piedică pentru prietenia noastră. Nu mai știu ce ne-a apropiat, dar știu că în curtea blocului eram singurul care nu îl striga după porecla pe care i-au dat-o ăia mai mari: Gigantu’. Era mascota lor și-l trimiteau deseori la farmacie să le cumpere protexuri. “Ce-i aia?”, îi întreba el. “Gumă”, îi răspundeau.
Deși familia lui era modestă, întotdeauna l-am considerat pe Florin cool. Avea combină de la Electromureș (ne-am luat și noi până la urmă), avea un calculator CIP-03 (ne-am luat și noi HC 90) și avea pești (am primit odată doi papagali, care au murit de inanție). Mai mult decât atât, ta-su’ aducea acasă tot felul de maculatură erotică. La ei în casă am citit povestea lui Anton, zugravul, care a venit cu ucenicul să văruiască apartamentul doamnei Cecilia. Ucenicul a avut întâietate la doamna pentru că era virgin, iar aura de bărbat-fatal a lui Anton a fost dublată de un tușeu de filantropie. Tot acolo am citit și cărticica cu nobilul francez precoce, care le-a tras-o tuturor femeilor de pe moșie, de la sor’sa pe care o spionase făcând pipi, la Ursula, menajera, la mătușa care îl îmbăiase când era copil. Nobilul spunea la un moment dat, spre finalul cărțuliei, că era datoria lui patriotică să populeze Franța.
Florin nu era cel mai tehnic fotbalist de la bloc, dar se descurca. Împreună am inventat și coordonat tot felul de competiții de dificultate atletică îndoielnică: aruncatul cu mingea la țeava de gaz, gimnastică pe ciment și coloratul în corturi amenajate pe iarbă – Florin avea voie să aducă o pătură afară, noi nu. Când era frig, organizam spectacole în uscătorie. Nu mai știu exact care era rolul lui – eu eram un fel de organizator-scenograf-prezentator – dar sigur foloseam pături de la el de-acasă pe post de cortină.
Mai târziu, când tata a primit un reportofon cu casetă mică, ne-am apucat să înregistrăm sketch-uri (băieții din curtea blocului erau convinși că asta înseamnă “vagin”). Majoritatea erau discuții dintre un realizator radio și un invitat imbecil. Când s-a mai ieftinit telefonia am început să sunăm necunoscuți și să-i anunțăm că au cîștigat electronice, sau să le spunem: “Sunt vecinul de sus. Aveți apă caldă?” Odată ni s-a răspuns: “Stau la ultimul etaj. Ce vecin de sus?”
În liceu ne-am văzut mai rar. Eu ajunsesem la, se spune, cel mai bun din oraș, el era la forestier. Dar tot găseam weekend-uri pentru sketch-uri, de data asta filmate cu camera lui tata. Filmam în general la Florin, împreună cu frate-mio și încă doi prieteni, cu o idee vagă de intrigă și multă improvizație. Ba eram concurente la miss, ba liceeni la balul bobocilor, ba știriști, ba senseiul și elevul. Odată am filmat la ștrand; eu eram blonda pe cale să se înece, el salvamarul săritor. Când a plonjat după mine, arăta ca un păstrăv încercând să salveze o balenă.
S-ar putea să greșesc, dar cred că ultima oară l-am văzut în 2002. Eram acasă de 1 mai și urcasem până la Zoo cu un prieten. În aglomerația de la tiribombe l-am văzut pe Florin, la fel de scheletic cum mi-l aminteam. Mi-a spus ceva de America și Bin Laden și teoria conspirației și despre organizația de tineret a Partidului România Mare, din care făcea parte. Cică făceau chefuri mișto. Supraviețuirea, frate.
Comments
7 Responses to “SupravieÅ£uirea (FHM, noiembrie 2008)”
Leave a Reply
Te citesc de multa vreme, dar de foarte multa vreme nu am mai citit ceva atat de ‘spumos’.
genial :)
stiu unde-l gasesti :)
La mine, sketch-urile se faceau pe caseta mare, direct in casetofon. Spectacolele le cunosc prea bine… cu bilete la intrare pt parinti. Serbam si ziua pisicii cu toti copiii din cartier. Asta cand nu ne jucam de-a scoala.
Si da, genial :)
…e ceva vreme de cand nu m-am mai gandit la spectacolele din spatele blocului (la cele din uscatorie nu ma gandesc ca nu am prea participat fiind din blocul vecin..:))..oricum vrumoase amintiri…
Ce mica e lumea asta electronica. Maria la care ma gandesc eu esti? :-)
… Maria din blocul vecin..cred ca sunt 2-3 ani diferentza intre noi..ne-am suprapus cativa ani si in Papiu…