Making of “Bosquito” (Esquire, aprilie ’09)

esqaprilie2009Sunt multe poveşti minunate în numărul din aprilie al Esquire (poate mai multe ca niciodată): de la textul lui Lucian Mîndruţă despre sine, Pantelimon şi Tolea Ciumac (fotografii de Alex Gâlmeanu), la textul Georgianei Ilie despre Leprozeria Tichileşti (fotografii de Andrei Pungovschi), la cel al Andreei Lupu despre Cătălin Ştefănescu şi un deceniu de Garantat 100%.

Dar – părere de editor subiectiv – cireaÅŸa de pe tort e un text scris de Ani Sandu care se numeÅŸte, simplu: “Bosquito, viaţă de câine” ÅŸi a cărui ÅŸapou sună în felul următor: “La bloc lumea o striga Coco. Presa a făcut-o celebră cu numele Bosquito. Acum, singurul câine din România acuzat de omor îşi trăieÅŸte ultimii ani din viaţă în Germania, sub un nume nou: Ziva.”

Vă amintiÅ£i de maidanezul “acuzat” că ar fi omorât un japonez? Ani a refăcut povestea câinelui ÅŸi a adus-o în prezent, spunându-ne ceva despre noi, despre isteria din jurul unui eveniment nefericit ÅŸi despre relaÅ£ia pe care o avem cu animalele.

În continuarea acestui post, Ani Sandu explică cum s-a născut acest text şi cum şi-a făcut documentarea.

===================================
MAKING OF “BOSQUITO, VIAŢĂ DE CÂINE”
De Ani Sandu
===================================

Textul cu Bosquito a pornit de la o experienţă proprie: într-o vineri după-amiază, când plecam de la muncă spre casă, am fost muşcată de un câine. A venit pe la spate, şi-a înfipt colţii şi a fugit. În timpul drumurilor dese la Centrul Antirabic s-a născut obsesia de a scrie despre problema câinilor de pe străzi. Ştiam statisticile cu numărul de maidanezi, cu locurile puţine din adăposturi, cu oamenii muşcaţi care îşi iau doza regulată de vaccin.

Ce îmi doream să găsesc era o explicaţie, un răspuns, o poveste.

Timp de o săptămână am răsfoit pe net arhivele întortocheate ale ziarelor, unde am dat de aceiaÅŸi câini periculoÅŸi care pândesc la colÅ£ de stradă ÅŸi aceiaÅŸi oameni fără nume, fără chip, care le cad victime. Printre cazuri apărea ÅŸi cel al lui Bosquito, despre care ÅŸtiam, dar care îmi rămăsese în minte drept „câinele care a muÅŸcat mortal un om de afaceri japonez ÅŸi care a fost apărat într-un proces de avocata Paula Iacob”. Nu ÅŸtiam ce s-a întâmplat cu el ÅŸi nu îmi era clar cum s-a terminat procesul, aÅŸa că am început să caut mai multe.

Răspunsurile din ziare erau incomplete, înţelegeam că până la urmă câinele (care de fapt nu era Bosquito, ci Coco) a fost adoptat de o femeie din Suceava, care l-a dat mai departe la adopţie unor nemţi. Nicăieri însă n-am găsit un răspuns clar: a muşcat sau nu Bosquito şi până la urmă ce s-a judecat în acel proces şi cum a ajuns Paula Iacob să apere în instanţă un câine. M-a mânat curiozitatea, iar în timp m-am trezit acaparată de poveste. Aşa am hotărât să încerc să reconstitui ce s-a întâmplat atunci.

Am pornit de la o listă pe care am găsit-o pe net, un comunicat al asociaţiilor de protecţia animalelor care militau pentru Bosquito. În coada comunicatului îşi lăsaseră numerele de contact şapte persoane. Le-am sunat pe fiecare în parte să le întreb despre caz şi am obţinut frânturi de informaţii, fiecare îmi spunea ce ştia, în funcţie de cât de implicată fusese în caz. Dintre acestea, cele mai importante erau Eugenia Ieş, preşedintele asociaţiei Brunopet din Suceava, care a sărit prima în ajutorul câinelui, şi Marcela Lungu, preşedintele Asociaţiei Cuţu Cuţu, care s-a ocupat de procedurile din Bucureşti şi a pus procesul pe rol. Cu Marcela Lungu mi-a fost simplu să mă văd, cu Eugenia Ieş a fost mai complicat, pentru că între timp se mutase în judeţul Timiş, în Buziaş. Am vizitat-o în singurul weekend liber pe care l-am prins.

Cu ajutorul Eugeniei Ieş am ajuns şi la Paula Iacob, de la care n-am obţinut însă toate răspunsurile pe care mi le doream. Tot doamna Ieş m-a pus în legătură cu Guido Bayer, cel care a dus-o pe Bosquito în Germania; cu el am corespondat pe mail pentru a afla cum trăieşte căţeluşa acum. Între timp am făcut o listă extinsă de persoane care au avut legătură cu cazul sau care mi-ar putea vorbi despre câinii de pe străzi (în total 23 de oameni).

Apoi m-am întors la locul faptei, în blocul de pe Nicolae Titulescu unde fusese muşcat japonezul şi am început să întreb. I-am găsit acolo pe administratorul blocului şi pe unul dintre portari, care la început n-au vrut să-mi vorbească, dar până la urmă m-au îndreptat spre Ion Dinescu, portarul care l-a văzut pe japonez murind. Acesta m-a trimis mai departe la Ion Stan, portarul care a făcut identificarea la poliţie. Din ce mi-au spus ei am reuşit să redau moartea japonezului şi ridicarea lui Bosquito de la bloc.

Pentru a reconstitui perioada petrecută de câine în adăpostul din Theodor Pallady am avut nevoie de ajutorul Simonei Panaitescu, directorul Administraţiei pentru Supravegherea Animalelor, la care am ajuns abia după ce am obţinut acordul primăriei. A urmat apoi cea mai grea parte din documentare, în care am căutat acces la dosar. Am vorbit cu purtătorul de cuvânt al Parchetului, cu procurorul care s-a ocupat de caz, cu poliţia (de câteva ori), din nou cu procurorul şi în fine cercul s-a închis cu purtătorul de cuvânt al Parchetului care mi-a citit rezoluţia la telefon.

Pe parcurs ce scriam textul m-am întors la câţiva din oamenii implicaţi pentru a lămuri lucruri care îmi rămăseseră neclare sau pentru a umple goluri de informaţie. Primul draft complet a apărut la o lună după ce m-am apucat de subiect şi a fost cel mai dificil, pentru că în el am pus cap la cap informaţiile şi am format scheletul textului. Draftul 5, ultimul, a venit o lună mai târziu.

Ce-a ieşit e acum în Esquire de aprilie.

bosquitodeschidere

Comments

One Response to “Making of “Bosquito” (Esquire, aprilie ’09)”

  1. Anthalle Adh Harrah on April 4th, 2009 12:41 pm

    Un numar reusit al celor de la Esquire.Textele lui A.B.Ulmanu fac deliciul oricarei editii Esquire. Hai noroc !

Leave a Reply