Cum m-am vindecat de păduchi
De astăzi – timp de câteva săptămâni – veţi putea citi o nouă serie de eseuri personale scrise de cursanţii mei, colecţia de iarnă-primăvară 2009. Găsiţi textul integral pe Liternet.ro – aici aveţi doar primele paragrafe şi un dialog cu autorul despre cum s-a născut povestea.
Primul este un text haios – şi foarte senzorial – de Karin Budrugeac. Karin a ales să scrie despre momentul în care, studentă fiind la Paris, s-a trezit într-o bună dimineaţă cu păduchi. Prietena ei, Elena, a avut aceeaşi soartă. Textul este până la urmă despre prietenie şi “suferinţă” comună. Îmi permit ghilimele în jurul cuvântului suferinţă pentru că avem de-a face cu o confesiune amuzantă, dinamică şi plină de suprize ce-mi aminteşte de blândă auto-zeflemeală a lui David Sedaris, David Rakoff şi Sarah Vowell.
==================================
CUM M-AM VINDECAT DE PĂDUCHI
De Karin Budrugeac
==================================
Când l-am găsit pe primul, şi mişca, m-am făcut că plouă. Era doar unul, şi puteam să mă-nşel. Poate era doar o insectă inofensivă care se agăţase în părul meu lung şi vălurit. M-am uitat pieziş în oglindă şi i-am dat drumul pe ţeava de la chiuvetă. Nu îl trimiteam propriu zis la o moarte sigură: păduchilor li se cam fâlfâie de apă, altfel s-ar duce uşor şi fără otrăvuri. Aveam 21 de ani, eram studentă la Paris şi mă atacaseră păduchii. Din nou.
Prima oară când am făcut cunoştinţă cu ei aveam vreo 5 ani şi-mi petreceam vara la ţară în Oltenia, cu bunicii. Cum rudele mă prindeau uneori de-a buşilea în coteţele păsărilor în căutare de pui, au conchis că de acolo îi luasem. Nu am suferit deloc, pentru că privirea ageră a bunicii le-a dat de urmă când îmi făcea prin păr. Tot ea s-a ocupat de ei, înainte să mă mânânce pielea capului. (…)
– continuarea aici –
==================================
Un dialog cu Karin:
* Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
Uitasem de toată povestea, dar în timpul unui curs ne-a spus Cristi să ne gândim să scriem despre ceva cât mai mic. Puţine lucruri sunt mai mici decât un păduche…mi-a venit imediat în minte.
* Ce îţi place/nu îţi place la cum a ieşit?
Îmi place că e amuzant – am constatat mai ales citindu-l de faţă cu ceilalţi. Mi se pare însă puţin mai auster decât aş fi vrut să spun eu povestea, am o febleţe pentru fraze luuungi şi au cam căzut la editare :)
* Ce ţi-a reuşit şi ce nu?
Sunt mândră de text pentru că ajunge la ceilalţi, şi pentru că cei mai mulţi se scarpină :D Am primit de mai multe ori şi comentariul “Şi eu am avut păduchi, să ştii”.
* Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
Structura mi-a venit de la sine, pentru că o aveam în cap. Cel mai greu mi-a fost să renunţ la detaliile la care eu ţineam dar care nu aduceau nimic în plus textului. Ceea ce Cristi a numit la un moment dat “câinii din text”.
* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
3 şi jumătate :) Draftul 3 a fost cel mai greu pentru că atunci am curăţat cel mai mult şi am redus substanţial numărul de cuvinte. De la aproape 2.000 la 1.400. Structura nu a suferit foarte mult, am tăiat doar cuvinte şi iar cuvinte.
* Cât de mult simţi că te-ai expus scriind acest text?
Cred că este evident că m-am expus destul de mult :))
* Ce ai învăţat din această experienţă cu jurnalismul personal?
Că şi eu sunt un ceaslov de poveşti.
Comments
2 Responses to “Cum m-am vindecat de păduchi”
Leave a Reply
nu te am crezut in totalitate la curs cand ai zis despre articolul asta.:))).Trebuie sa ai si mult umor cand te apuci de astfel de subiecte.
hehe,
am citit, mi-a placut, m-am scarpinat. nice one!