Making of “ÃŽngerii din jurul ei” (Tabu aprilie ’09)

“ÃŽngerii din jurul ei” este una dintre cele mai grele poveÅŸti cu care m-am întâlnit ca editor. Atât ca subiect, cât ÅŸi ca execuÅ£ie. Dar e ÅŸi unul dintre textele care avea forţă ÅŸi direcÅ£ie încă de la primul draft. Lavinia Gliga, care a documentat ÅŸi scris acest text, povesteÅŸte în interviul de mai jos despre paÅŸii pe care i-a făcut ca să ridice această construcÅ£ie. (Postat republicat de pe blogul making of al Tabu).

Unua dintre lecÅ£iile cele mai importante – nu ÅŸtii dacă e o poveste acolo dacă nu te apuci să pui niÅŸte întrebări:

Nu mai încercasem să reconstitui lucruri de mult întâmplate, nu mai scrisesem despre copii, nici măcar nu ÅŸtiam unde e Bârladul pe hartă. Din fericire, Cristina ÅŸi LupÅŸa mi-au ignorat smiorcăielile. Åži ei îşi puneau problema eÅŸecului – erau multe necunoscute care puteau să ne deturneze. Dar fără o expediÅ£ie de recunoaÅŸtere la faÅ£a locului, nu puteam ÅŸti dacă iese ceva sau nu.

* Cum te-ai apucat de această poveste?
Cu groază. Å¢in minte prima întâlnire (6 februarie) dedicată acestei poveÅŸti, cu Cristina Bazavan ÅŸi Cristi LupÅŸa. LupÅŸa în calitate de editor, Cristina în calitate de cap al răutăţilor (ea a venit cu propunerea să scriem povestea reală a fetei ce inspirase „Lizoanca”, un roman de ficÅ£iune), eu în calitate de carne de tun. Åžtiam cam ce s-a scris în presă în 2007 ÅŸi dădusem doar câteva telefoane.

Aflasem de la Ionel Brătianu, asistentul social care a intervenit primul în acest caz, că fata nu vorbeÅŸte despre ce s-a întâmplat. A Å£inut să-mi spună asta la primul telefon, trasând o limită clară pe care trebuia s-o respect în eventualele interacÅ£iuni cu ea. Vorbisem ÅŸi cu directorul ProtecÅ£iei Copilului din Vaslui, care a dat o primă undă verde, asezonată cu alte restricÅ£ii: fără nume ÅŸi fără fotografii în care să i se vadă faÅ£a. Aveam aÅŸadar un personaj principal fără nume real ÅŸi fără faţă, cu care nu puteam să vorbim despre ce i s-a întâmplat. Trebuiau reconstruite întâmplări vechi de cel puÅ£in un an. Trebuiau adunate ÅŸi compilate amintiri ale oamenilor din jurul fetei ÅŸi informaÅ£ii oficiale – de la PoliÅ£ie, de la ProtecÅ£ia Copilului.

Mă simÅ£eam ca ghinionistul care a tras paiul cel mai scurt ÅŸi speram să se întâmple o minune, să nu mai trebuiască să scriu eu articolul. Nu mai încercasem să reconstitui lucruri de mult întâmplate, nu mai scrisesem despre copii, nici măcar nu ÅŸtiam unde e Bârladul pe hartă. Din fericire, Cristina ÅŸi LupÅŸa mi-au ignorat smiorcăielile. Åži ei îşi puneau problema eÅŸecului – erau multe necunoscute care puteau să ne deturneze. Dar fără o expediÅ£ie de recunoaÅŸtere la faÅ£a locului, nu puteam ÅŸti dacă iese ceva sau nu.

* Ce vroiai să arăţi?
Cum totul a pornit de la un roman ce ficÅ£ionaliza povestea, în prima instanţă scopul a fost să arăt ce s-a întâmplat în realitate. Dar cum realitatea vine la pachet cu o sumedenie de limitări – ÅŸi revelaÅ£ii -, scopul s-a modelat odată cu povestea. Când am cunoscut-o pe Corina, n-am putut să fac legătura între ea ÅŸi trecutul ei (cât aflasem până atunci despre el). Cu cât am petrecut mai mult timp cu ea, cu atât mi-a crescut hăul dintre cele două perioade. AÅŸa că trecutul a devenit din ce în ce mai puÅ£in important; am vrut să arăt cât mai mult din evoluÅ£ia vieÅ£ii ei ÅŸi prezent. Apoi, am descoperit personaje secundare surprinzătoare. Am vrut să arăt cum s-au concentrat forÅ£ele acestor oameni întru binele Corinei, dar ÅŸi câte puÅ£in din poveÅŸtile lor. Am descoperit satul, oamenii de la ÅŸcoală, părinÅ£ii. Am vrut să arăt că soarta fetei a depins foarte mult de context, că fiecare a făcut până la urmă ce a ÅŸtiut mai bine ÅŸi că nu trebuie tranÅŸat totul în alb ÅŸi negru, oameni buni ÅŸi oameni răi.

* Ce a presupus perioada de documentare şi reporting? Cam cât a ţinut?
Şapte zile în Bârlad, în două reprize la distanţă de o săptămână, plus câteva drumuri în Popeni, satul Corinei. Zilele astea au fost cele mai frumoase (în ciuda furtunilor de zăpadă şi a lipsei ocazionale de apă şi curent) şi rodnice. În Bârlad am pendulat între centrul lui Brătianu şi cel în care stă Corina. Pe Brătianu l-am vânat cel mai mult (e mereu pe drumuri şi mai uită să reacţioneze la apelurile pierdute), adunând ore bune de poveşti cu el la cele mai variate momente ale zilei.

Esmeralda, directoarea centrului unde stă Corina, m-a găzduit vreo patru ore în biroul ei, m-a hrănit şi mi-a dat o imagine mai cuprinzătoare despre Protecţia Copilului şi problemele cu care se confruntă cei din sistem. Prima întâlnire cu Corina a fost de fapt cu Corina şi Cristina, psihologul. Cu ele cea mai importantă a fost încrederea. Trebuiau să mă cunoască, să-şi dea seama că nu vreau să scormonesc după lucruri ce-ar putea să facă rău. În Popeni am fost la părinţi (am avut norocul să-i prind pe amândoi acasă) şi apoi la bunica din partea mamei, unde stă fratele Corinei. A doua zi am ajuns la şcoală, unde am vorbit cu fosta directoare şi actualul director.

Documentarea a presupus ÅŸi informaÅ£ii oficiale. La PoliÅ£ia din Zorleni, comuna de care aparÅ£ine Popeni, nu am mai găsit pe nimeni implicat în caz. Am aflat despre anchetă de la PoliÅ£ia din Vaslui, printr-un pingpong de mailuri cerere – răspuns oficial. (La tribunal nu am avut succes: procesul era încă deschis, eu nu eram parte implicată, iar accesul la rechizitoriu ar fi însemnat săptămâni de aÅŸteptare după aprobări.) S-au mai adunat ÅŸi rapoarte ale ProtecÅ£iei Copilului, fiÅŸe medicale, declaraÅ£ii date la PoliÅ£ie. Totul completat cu telefoane ÅŸi mailuri de completare/verificare/reverificare. ÃŽncheind cu deja clasica senzaÅ£ie că nu am destul, când a trebuit să mă opresc ÅŸi să m-apuc de scris.

* Ştiai în timp ce erai pe teren cum vei scrie acest text? Cum ai ştiut ce să aduni?
Nu, nu ştiam. În primele zile în Bârlad am fost terorizată de gândul că plec de acolo fără să fi adunat nimic. A fost însă binevenită pauza de o săptămână, în care au putut să se mai aşeze lucrurile. Mi-ar plăcea să pot spune că am transcris tot ce adunasem, sigur m-ar fi liniştit şi m-ar fi ajutat să descopăr goluri ce trebuie umplute.

La a doua vizită am mers mai la ţintă (sau aşa îmi pare acum), ba chiar credeam că am găsit finalul; am încercat să pun cât mai multă carne pe scheletul care mi se conturase în minte. A funcţionat cu ziua de 2 octombrie, când mama Corinei a făcut reclamaţia la Poliţie. Era o dată ce apărea peste tot, părea genul ăla de moment care împarte totul în înainte şi după. De acolo a venit nevoia de a burduşi cu detalii zilele ce au urmat şi cea în care Corina a fost luată la Bârlad. L-am descusut pe Brătianu în timp ce Roald Aron îi făcea poze, în ultimele minute de Bârlad. Aşa am descoperit-o şi pe Laura, sociologul, pe care Brătianu n-o mai pomenise până atunci.

* Cât timp a luat scrisul şi ce decizii ai luat?
Au fost trei zile de scris din care nu mai Å£in minte nimic. Aveam pe birou printurile cu toate transcrierile, deja puÅ£in curăţate, sortate ÅŸi capsate pe personaje, un dosar cu copii de acte oficiale ÅŸi o schiţă filiformă cu rol de structură – patru momente, fiecare cu una-două idei subordonate. Åži aveam deja fixul cu numele: să devină Corina doar când îşi începe noua viaţă. A fost o decizie de care n-a fost uÅŸor să mă Å£in, necesitând jonglerii cu pronume ÅŸi mai multe variante de „pseudonime”. Fiind un text mare, bogat în personaje, am decis să-l construiesc cât de cât cronologic, fără mari bucle temporale. S-au clarificat intrarea în scenă a personajelor ÅŸi momentele dedicate fiecăruia. Le-am dat pe rând cuvântul, să aducă ceva în plus la poveste, fiecare cu câte ceva din versiunea proprie.

AÅŸa a ajuns primul draft să sune ca opera unui spiritist – sau a unei persoane posedate, în repetate rânduri, de felurite voci.

La editare vocile s-au mai domolit, ajungând la un timbru cât de cât unitar. Cu atâtea voci, sigur nu mai era nevoie ÅŸi de a mea. N-am vrut să apar în text ÅŸi m-am străduit să mă ocolesc chiar ÅŸi în ultima parte. Corina nu s-a teleportat în Popeni în acea sâmbătă luminoasă de februarie. A ajuns acolo cu Roald ÅŸi cu mine. Când făcea Roald pozele la centru, Corina a auzit că urmează să mergem în Popeni ÅŸi a rugat-o pe Cristina să o lase să vină cu noi. M-am decupat din scenă, chiar dacă am fost foarte emoÅ£ionată când Cristina a scris pe biletul de voie că o însoÅ£esc pe Corina „în calitate de prietenă”, când ne-am Å£inut de mână pe potecile îngheÅ£ate sau când ne-am făcut poze pentru noi, Å£inându-ne în braÅ£e.

Textul a trecut prin cinci drafturi, însemnând cizelare de scriitură combinată cu verificări şi confirmări de informaţii.

* Dă-ne exemplu de cum s-a născut o scenă.
Până în ultima zi de Bârlad, am funcÅ£ionat cu un alt final în minte – identificat după prima vizită ÅŸi demolat de a doua. Era un tablou de familie fericită, noua familie a Corinei – ea cu toată gaÅŸca de copii, cu Esmeralda, Cristina ÅŸi fiicele lor, într-o duminică cu muzeu dimineaÅ£a ÅŸi pizza seara. Nu aÅŸ fi îndrăznit să visez la finalul care mi-a fost oferit. Mi s-au înmuiat genunchii de bucurie când a venit Cristina cu propunerea să o luăm pe Corina cu noi în sat. Puteam să închid frumos cercul poveÅŸti, cu Corina în mediul din care a plecat acum mai bine de un an, interacÅ£ionând cu părinÅ£ii, cu vecinii, cu bunica ÅŸi fratele. Cu toată bucuria, când a fost să-l scriu, finalul n-a curs taman în forma pe care o puteÅ£i citi acum. Am dus-o pe Corina la mama, am lăsat-o pe mamă să-ÅŸi spună păsul, am coborât-o pe Corina la ÅŸosea, l-am adus pe tată, l-am lăsat să-ÅŸi spună – în felul lui – păsul, am urcat-o pe Corina în maÅŸină. Dar vizita noastră nu se oprea aici, aÅŸa că am continuat.

Am dus-o pe Corina la bunica acasă, unde l-a găsit pe Valentin ÅŸi un văr de-al lor, au mâncat plăcintă, ÅŸi-au comparat telefoanele ÅŸi… Åži nu mai puteam să continui. Mi-a trebuit să mă chinui vreo oră să scriu ce s-a întâmplat la bunica până să-mi dau seama că-mi depăşisem de mult semnul de STOP.

ÃŽn primul draft, după ce am ÅŸters agonia de la casa buncii, textul de termina aÅŸa: „Corina vrea să ajungă cât mai repede la bunica, să stea cât mai mult cu Valentin. Mâine e ziua lui, doar de-aia a venit în vizită. Åži într-o oră trebuie să se întoarcă în Bârlad.”

La draftul doi: „Corina vrea să ajungă cât mai repede la bunica, să apuce să stea puÅ£in cu Valentin. Mâine e ziua lui, doar de-aia a venit în vizită. Åži într-o oră trebuie să se întoarcă în Bârlad, acasă.”

Acel acasă dădea lovitura de graÅ£ie. DeÅŸi e un singur cuvânt, a dat multe bătăi de cap. Mi-am pus problema dacă e corect să-l folosesc ÅŸi mi-am zis că da, o auzisem de mai multe ori pe Corina referindu-se la centru ca la „acasă”. Nu vroiam să alterez în nici un fel realitatea, să dau înÅ£elesuri care sunau bine dar nu-ÅŸi aveau neapărat locul acolo. „Acasă” nu i-a supravieÅ£uit unei propoziÅ£ii spuse de Corina la telefon, când m-a sunat într-o duminică. Am întrebat-o ce mai face, mi-a spus că face bine, e acasă. Apoi m-a întrebat dacă vreau să vorbesc ÅŸi cu Valentin, fratele ei. „De ce nu mi-ai zis că eÅŸti în Popeni?”, am întrebat-o pe Corina. „Păi nu v-am zis că sunt acasă?”

Cu o zi înainte să plece revista la tipar, deÅŸi ne îndrăgostiserăm toÅ£i de acel cuvât de încheiere, „acasă” a fost transformat în „celălalt acasă”.

* Care a fost cel mai greu lucru în tot acest proces?
Să fac dreptate cititorului ÅŸi personajelor deopotrivă. A fost greu, pentru că m-am ataÅŸat mult de personaje – în special de Corina -, oamenii care de fapt au făcut posibilă această poveste. Am cântărit detalii care puteau pune într-o lumină nefastă un personaj: vreau să fac asta? Am cum ÅŸi unde să echilibrez acel detaliu?

Un exemplu ar fi tatăl: cât spun, cât îngroÅŸ anumite tuÅŸe ca să nu distorsionez sau să închid personajul într-un ÅŸablon nedrept. A contat să fie totul corect ÅŸi conform realităţii ÅŸi am încercat să păstrez o poziÅ£ie cât mai obiectivă (când LupÅŸa mi-a sugerat că pot da o notă subiectivă momentului din final, când tatăl îşi aruncă fesul, m-am simÅ£it confortabil doar cu adăugarea lui „neputincios”). A contat – mai mult ca de obicei – să nu simtă cineva că am profitat de poveste, că am „mercenărit” fără consideraÅ£ie faţă de acele vieÅ£i.

Comments

3 Responses to “Making of “ÃŽngerii din jurul ei” (Tabu aprilie ’09)”

  1. runbaby on April 14th, 2009 3:27 pm

    Pot indrazni sa-ti marturisesc ca m-a miscat making-of-ul mai mult decat articolul in sine? Te felicit si te admir pentru puterea de a-l scrie (articolul :) si pentru simtul dreptatii si proportiilor care te-a ghidat.

  2. doho on April 15th, 2009 10:38 pm

    Fake, man, imi e si lene sa argumentez!

  3. rhea on April 16th, 2009 12:01 pm

    am citit articolul aseara, sau mai degraba azi noapte pe la trei, in pat, inainte de culcare. nu am adormit nici imediat nici cu mult mai tarziu decat de obicei, dar mi-a placut si m-a facut sa ma gandesc la ce se face in tara asta pentru copii, la programe, educatie, parinti etc. la ce nu se face.

    cred ca cel mai mult mi-a placut vocea textului. sau vocile. mi-a placut ca desi total absenta din text lavinia e omniscienta si povesteste rar si simplu, usor monoton, schimband doar nuanta cateodata – auzi un copil, apoi un adult, apoi o femeie needucata si simpla, auzi vocea satului, a politiei, toate vocile care judeca, le auzi pe tot parcursul textului. modul asta extrem de simplu, cu cadenta rara si inceata de a spune o poveste mi se pare ca, in cazul de fata, o potenteaza. fara “elucubratii lirico-suspinatoare” (:D) fara crash-boom-bang, fara excese. doar calm. lucrurile asa cum sunt ele si cum se prezinta ele. reuseste sa balanseze foarte bine niste detalii si imagini foarte crude, naturaliste aproape cu un umanism simplu lipsit de haloul de film american cu happy-end. e un text bun si mi-a placut.

    orice i-as dori in final corinei va suna fals, politizant si de prisos. sper sa fie bine.

Leave a Reply