Making of “Îngerii din jurul ei” (Tabu aprilie ’09)

“Îngerii din jurul ei” este una dintre cele mai grele poveşti cu care m-am întâlnit ca editor. Atât ca subiect, cât şi ca execuţie. Dar e şi unul dintre textele care avea forţă şi direcţie încă de la primul draft. Lavinia Gliga, care a documentat şi scris acest text, povesteşte în interviul de mai jos despre paşii pe care i-a făcut ca să ridice această construcţie. (Postat republicat de pe blogul making of al Tabu).

Unua dintre lecţiile cele mai importante – nu ştii dacă e o poveste acolo dacă nu te apuci să pui nişte întrebări:

Nu mai încercasem să reconstitui lucruri de mult întâmplate, nu mai scrisesem despre copii, nici măcar nu ştiam unde e Bârladul pe hartă. Din fericire, Cristina şi Lupşa mi-au ignorat smiorcăielile. Şi ei îşi puneau problema eşecului – erau multe necunoscute care puteau să ne deturneze. Dar fără o expediţie de recunoaştere la faţa locului, nu puteam şti dacă iese ceva sau nu.

* Cum te-ai apucat de această poveste?
Cu groază. Ţin minte prima întâlnire (6 februarie) dedicată acestei poveşti, cu Cristina Bazavan şi Cristi Lupşa. Lupşa în calitate de editor, Cristina în calitate de cap al răutăţilor (ea a venit cu propunerea să scriem povestea reală a fetei ce inspirase „Lizoanca”, un roman de ficţiune), eu în calitate de carne de tun. Ştiam cam ce s-a scris în presă în 2007 şi dădusem doar câteva telefoane.

Aflasem de la Ionel Brătianu, asistentul social care a intervenit primul în acest caz, că fata nu vorbeşte despre ce s-a întâmplat. A ţinut să-mi spună asta la primul telefon, trasând o limită clară pe care trebuia s-o respect în eventualele interacţiuni cu ea. Vorbisem şi cu directorul Protecţiei Copilului din Vaslui, care a dat o primă undă verde, asezonată cu alte restricţii: fără nume şi fără fotografii în care să i se vadă faţa. Aveam aşadar un personaj principal fără nume real şi fără faţă, cu care nu puteam să vorbim despre ce i s-a întâmplat. Trebuiau reconstruite întâmplări vechi de cel puţin un an. Trebuiau adunate şi compilate amintiri ale oamenilor din jurul fetei şi informaţii oficiale – de la Poliţie, de la Protecţia Copilului.

Mă simţeam ca ghinionistul care a tras paiul cel mai scurt şi speram să se întâmple o minune, să nu mai trebuiască să scriu eu articolul. Nu mai încercasem să reconstitui lucruri de mult întâmplate, nu mai scrisesem despre copii, nici măcar nu ştiam unde e Bârladul pe hartă. Din fericire, Cristina şi Lupşa mi-au ignorat smiorcăielile. Şi ei îşi puneau problema eşecului – erau multe necunoscute care puteau să ne deturneze. Dar fără o expediţie de recunoaştere la faţa locului, nu puteam şti dacă iese ceva sau nu.

* Ce vroiai să arăţi?
Cum totul a pornit de la un roman ce ficţionaliza povestea, în prima instanţă scopul a fost să arăt ce s-a întâmplat în realitate. Dar cum realitatea vine la pachet cu o sumedenie de limitări – şi revelaţii -, scopul s-a modelat odată cu povestea. Când am cunoscut-o pe Corina, n-am putut să fac legătura între ea şi trecutul ei (cât aflasem până atunci despre el). Cu cât am petrecut mai mult timp cu ea, cu atât mi-a crescut hăul dintre cele două perioade. Aşa că trecutul a devenit din ce în ce mai puţin important; am vrut să arăt cât mai mult din evoluţia vieţii ei şi prezent. Apoi, am descoperit personaje secundare surprinzătoare. Am vrut să arăt cum s-au concentrat forţele acestor oameni întru binele Corinei, dar şi câte puţin din poveştile lor. Am descoperit satul, oamenii de la şcoală, părinţii. Am vrut să arăt că soarta fetei a depins foarte mult de context, că fiecare a făcut până la urmă ce a ştiut mai bine şi că nu trebuie tranşat totul în alb şi negru, oameni buni şi oameni răi.

* Ce a presupus perioada de documentare şi reporting? Cam cât a ţinut?
Şapte zile în Bârlad, în două reprize la distanţă de o săptămână, plus câteva drumuri în Popeni, satul Corinei. Zilele astea au fost cele mai frumoase (în ciuda furtunilor de zăpadă şi a lipsei ocazionale de apă şi curent) şi rodnice. În Bârlad am pendulat între centrul lui Brătianu şi cel în care stă Corina. Pe Brătianu l-am vânat cel mai mult (e mereu pe drumuri şi mai uită să reacţioneze la apelurile pierdute), adunând ore bune de poveşti cu el la cele mai variate momente ale zilei.

Esmeralda, directoarea centrului unde stă Corina, m-a găzduit vreo patru ore în biroul ei, m-a hrănit şi mi-a dat o imagine mai cuprinzătoare despre Protecţia Copilului şi problemele cu care se confruntă cei din sistem. Prima întâlnire cu Corina a fost de fapt cu Corina şi Cristina, psihologul. Cu ele cea mai importantă a fost încrederea. Trebuiau să mă cunoască, să-şi dea seama că nu vreau să scormonesc după lucruri ce-ar putea să facă rău. În Popeni am fost la părinţi (am avut norocul să-i prind pe amândoi acasă) şi apoi la bunica din partea mamei, unde stă fratele Corinei. A doua zi am ajuns la şcoală, unde am vorbit cu fosta directoare şi actualul director.

Documentarea a presupus şi informaţii oficiale. La Poliţia din Zorleni, comuna de care aparţine Popeni, nu am mai găsit pe nimeni implicat în caz. Am aflat despre anchetă de la Poliţia din Vaslui, printr-un pingpong de mailuri cerere – răspuns oficial. (La tribunal nu am avut succes: procesul era încă deschis, eu nu eram parte implicată, iar accesul la rechizitoriu ar fi însemnat săptămâni de aşteptare după aprobări.) S-au mai adunat şi rapoarte ale Protecţiei Copilului, fişe medicale, declaraţii date la Poliţie. Totul completat cu telefoane şi mailuri de completare/verificare/reverificare. Încheind cu deja clasica senzaţie că nu am destul, când a trebuit să mă opresc şi să m-apuc de scris.

* Ştiai în timp ce erai pe teren cum vei scrie acest text? Cum ai ştiut ce să aduni?
Nu, nu ştiam. În primele zile în Bârlad am fost terorizată de gândul că plec de acolo fără să fi adunat nimic. A fost însă binevenită pauza de o săptămână, în care au putut să se mai aşeze lucrurile. Mi-ar plăcea să pot spune că am transcris tot ce adunasem, sigur m-ar fi liniştit şi m-ar fi ajutat să descopăr goluri ce trebuie umplute.

La a doua vizită am mers mai la ţintă (sau aşa îmi pare acum), ba chiar credeam că am găsit finalul; am încercat să pun cât mai multă carne pe scheletul care mi se conturase în minte. A funcţionat cu ziua de 2 octombrie, când mama Corinei a făcut reclamaţia la Poliţie. Era o dată ce apărea peste tot, părea genul ăla de moment care împarte totul în înainte şi după. De acolo a venit nevoia de a burduşi cu detalii zilele ce au urmat şi cea în care Corina a fost luată la Bârlad. L-am descusut pe Brătianu în timp ce Roald Aron îi făcea poze, în ultimele minute de Bârlad. Aşa am descoperit-o şi pe Laura, sociologul, pe care Brătianu n-o mai pomenise până atunci.

* Cât timp a luat scrisul şi ce decizii ai luat?
Au fost trei zile de scris din care nu mai ţin minte nimic. Aveam pe birou printurile cu toate transcrierile, deja puţin curăţate, sortate şi capsate pe personaje, un dosar cu copii de acte oficiale şi o schiţă filiformă cu rol de structură – patru momente, fiecare cu una-două idei subordonate. Şi aveam deja fixul cu numele: să devină Corina doar când îşi începe noua viaţă. A fost o decizie de care n-a fost uşor să mă ţin, necesitând jonglerii cu pronume şi mai multe variante de „pseudonime”. Fiind un text mare, bogat în personaje, am decis să-l construiesc cât de cât cronologic, fără mari bucle temporale. S-au clarificat intrarea în scenă a personajelor şi momentele dedicate fiecăruia. Le-am dat pe rând cuvântul, să aducă ceva în plus la poveste, fiecare cu câte ceva din versiunea proprie.

Aşa a ajuns primul draft să sune ca opera unui spiritist – sau a unei persoane posedate, în repetate rânduri, de felurite voci.

La editare vocile s-au mai domolit, ajungând la un timbru cât de cât unitar. Cu atâtea voci, sigur nu mai era nevoie şi de a mea. N-am vrut să apar în text şi m-am străduit să mă ocolesc chiar şi în ultima parte. Corina nu s-a teleportat în Popeni în acea sâmbătă luminoasă de februarie. A ajuns acolo cu Roald şi cu mine. Când făcea Roald pozele la centru, Corina a auzit că urmează să mergem în Popeni şi a rugat-o pe Cristina să o lase să vină cu noi. M-am decupat din scenă, chiar dacă am fost foarte emoţionată când Cristina a scris pe biletul de voie că o însoţesc pe Corina „în calitate de prietenă”, când ne-am ţinut de mână pe potecile îngheţate sau când ne-am făcut poze pentru noi, ţinându-ne în braţe.

Textul a trecut prin cinci drafturi, însemnând cizelare de scriitură combinată cu verificări şi confirmări de informaţii.

* Dă-ne exemplu de cum s-a născut o scenă.
Până în ultima zi de Bârlad, am funcţionat cu un alt final în minte – identificat după prima vizită şi demolat de a doua. Era un tablou de familie fericită, noua familie a Corinei – ea cu toată gaşca de copii, cu Esmeralda, Cristina şi fiicele lor, într-o duminică cu muzeu dimineaţa şi pizza seara. Nu aş fi îndrăznit să visez la finalul care mi-a fost oferit. Mi s-au înmuiat genunchii de bucurie când a venit Cristina cu propunerea să o luăm pe Corina cu noi în sat. Puteam să închid frumos cercul poveşti, cu Corina în mediul din care a plecat acum mai bine de un an, interacţionând cu părinţii, cu vecinii, cu bunica şi fratele. Cu toată bucuria, când a fost să-l scriu, finalul n-a curs taman în forma pe care o puteţi citi acum. Am dus-o pe Corina la mama, am lăsat-o pe mamă să-şi spună păsul, am coborât-o pe Corina la şosea, l-am adus pe tată, l-am lăsat să-şi spună – în felul lui – păsul, am urcat-o pe Corina în maşină. Dar vizita noastră nu se oprea aici, aşa că am continuat.

Am dus-o pe Corina la bunica acasă, unde l-a găsit pe Valentin şi un văr de-al lor, au mâncat plăcintă, şi-au comparat telefoanele şi… Şi nu mai puteam să continui. Mi-a trebuit să mă chinui vreo oră să scriu ce s-a întâmplat la bunica până să-mi dau seama că-mi depăşisem de mult semnul de STOP.

În primul draft, după ce am şters agonia de la casa buncii, textul de termina aşa: „Corina vrea să ajungă cât mai repede la bunica, să stea cât mai mult cu Valentin. Mâine e ziua lui, doar de-aia a venit în vizită. Şi într-o oră trebuie să se întoarcă în Bârlad.”

La draftul doi: „Corina vrea să ajungă cât mai repede la bunica, să apuce să stea puţin cu Valentin. Mâine e ziua lui, doar de-aia a venit în vizită. Şi într-o oră trebuie să se întoarcă în Bârlad, acasă.”

Acel acasă dădea lovitura de graţie. Deşi e un singur cuvânt, a dat multe bătăi de cap. Mi-am pus problema dacă e corect să-l folosesc şi mi-am zis că da, o auzisem de mai multe ori pe Corina referindu-se la centru ca la „acasă”. Nu vroiam să alterez în nici un fel realitatea, să dau înţelesuri care sunau bine dar nu-şi aveau neapărat locul acolo. „Acasă” nu i-a supravieţuit unei propoziţii spuse de Corina la telefon, când m-a sunat într-o duminică. Am întrebat-o ce mai face, mi-a spus că face bine, e acasă. Apoi m-a întrebat dacă vreau să vorbesc şi cu Valentin, fratele ei. „De ce nu mi-ai zis că eşti în Popeni?”, am întrebat-o pe Corina. „Păi nu v-am zis că sunt acasă?”

Cu o zi înainte să plece revista la tipar, deşi ne îndrăgostiserăm toţi de acel cuvât de încheiere, „acasă” a fost transformat în „celălalt acasă”.

* Care a fost cel mai greu lucru în tot acest proces?
Să fac dreptate cititorului şi personajelor deopotrivă. A fost greu, pentru că m-am ataşat mult de personaje – în special de Corina -, oamenii care de fapt au făcut posibilă această poveste. Am cântărit detalii care puteau pune într-o lumină nefastă un personaj: vreau să fac asta? Am cum şi unde să echilibrez acel detaliu?

Un exemplu ar fi tatăl: cât spun, cât îngroş anumite tuşe ca să nu distorsionez sau să închid personajul într-un şablon nedrept. A contat să fie totul corect şi conform realităţii şi am încercat să păstrez o poziţie cât mai obiectivă (când Lupşa mi-a sugerat că pot da o notă subiectivă momentului din final, când tatăl îşi aruncă fesul, m-am simţit confortabil doar cu adăugarea lui „neputincios”). A contat – mai mult ca de obicei – să nu simtă cineva că am profitat de poveste, că am „mercenărit” fără consideraţie faţă de acele vieţi.

Comments

3 Responses to “Making of “Îngerii din jurul ei” (Tabu aprilie ’09)”

  1. runbaby on April 14th, 2009 3:27 pm

    Pot indrazni sa-ti marturisesc ca m-a miscat making-of-ul mai mult decat articolul in sine? Te felicit si te admir pentru puterea de a-l scrie (articolul :) si pentru simtul dreptatii si proportiilor care te-a ghidat.

  2. doho on April 15th, 2009 10:38 pm

    Fake, man, imi e si lene sa argumentez!

  3. rhea on April 16th, 2009 12:01 pm

    am citit articolul aseara, sau mai degraba azi noapte pe la trei, in pat, inainte de culcare. nu am adormit nici imediat nici cu mult mai tarziu decat de obicei, dar mi-a placut si m-a facut sa ma gandesc la ce se face in tara asta pentru copii, la programe, educatie, parinti etc. la ce nu se face.

    cred ca cel mai mult mi-a placut vocea textului. sau vocile. mi-a placut ca desi total absenta din text lavinia e omniscienta si povesteste rar si simplu, usor monoton, schimband doar nuanta cateodata – auzi un copil, apoi un adult, apoi o femeie needucata si simpla, auzi vocea satului, a politiei, toate vocile care judeca, le auzi pe tot parcursul textului. modul asta extrem de simplu, cu cadenta rara si inceata de a spune o poveste mi se pare ca, in cazul de fata, o potenteaza. fara “elucubratii lirico-suspinatoare” (:D) fara crash-boom-bang, fara excese. doar calm. lucrurile asa cum sunt ele si cum se prezinta ele. reuseste sa balanseze foarte bine niste detalii si imagini foarte crude, naturaliste aproape cu un umanism simplu lipsit de haloul de film american cu happy-end. e un text bun si mi-a placut.

    orice i-as dori in final corinei va suna fals, politizant si de prisos. sper sa fie bine.

Leave a Reply