Cum îl păcălesc pe CTP o cititoare şi o doamnă doctor

Ani Sandu povesteşte mai jos aventura ei recentă cu presa cotidiană. Încă o dovadă a lenei presei româneşti de a-şi verifica informaţiile:

Citeam presa de dimineaţă în căutare de lucruri noi şi de subiecte, când am dat de editorialul lui Cristian Tudor Popescu din Gândul. Am aflat din el de existenţa unei fete, bolnavă de cancer în stadiu terminal, care ar fi scris o poezie despre cum trece viaţa pe lângă noi, pe care CTP-ul a decis să o publice în ziar. Poezia venea de la o doamnă doctor, care a trimis-o unei cititoare fidele a Gândul, care la rândul ei a trimis-o spre Popescu. Ce mi-a atras atenţia a fost comentariul lui de la sfârşit:

“[N-o] voi cunoaÅŸte niciodată pe „fata” care l-a scris. AÅŸ fi putut, foarte simplu, să iau legătura cu doamna Magdalena Albu, care nu e o ficÅ£iune, cu doamna dr. Rodica Neagoe ÅŸi să aflu cine este „fata”.

M-am gândit ce păcat că n-a făcut-o, ar fi putut ieÅŸi un articol ca ăsta. Apoi m-am enervat citind că a modificat „anumite pasaje stângace din poezie” fără să ceară ÅŸi acordul fetei. Instant m-am hotărât s-o caut ca să-i spun eu povestea.

Le-am google-it pe cele două doamne menţionate de Popescu în timp ce frunzăream cele 180 de comentarii la articol. M-am oprit brusc câteva rânduri mai jos, când cineva atrăgea atenţia că poezia în cauză e o traducere din engleză a unui chain letter lacrimogen care circulă pe mail de câţiva ani.

Incredibil, mi-am zis. Aşa ceva n-are cum să intre în ziar.

Şi totuşi a intrat. A intrat pentru că nimeni nu a mers pe fir să verifice măcar că fata există, dacă nu să afle povestea ei. Pentru că primul reflex când eşti impresionat de o poveste e s-o dai mai departe. Şi pentru că e mai simplu să retuşezi decât să afli că în spate nu există o poveste, sau poate nu aia pe care o sperai.

Mai târziu, citind textul cu mai multă atenÅ£ie, am înÅ£eles că paragraful de la final – în varianta electronică a editorialului – în care fata apare în ghilimele, e de fapt modul lui CTP de a-ÅŸi cere scuze că a luat Å£eapă. Nu mi-a schimbat impresia despre articol. Cred în continuare că e o făcătură care n-avea ce să caute în ziar. (N-am văzut varianta tipărită, deci nu ÅŸtiu dacă a intrat ÅŸi acest paragraf în ziar. Voi aÅ£i văzut-o?).

P.S. Mi s-a mai dovedit ceva cu această ocazie: cititorii ştiu întotdeauna mai multe decât noi. Iar dacă nu căutăm noi, jurnaliştii, ce e-n spatele poveştii, o vor face ei. Şi dacă vor vedea că am greşit, s-ar putea să nu ne mai cumpere.

Comments

11 Responses to “Cum îl păcălesc pe CTP o cititoare ÅŸi o doamnă doctor”

  1. Jo Ilie on May 2nd, 2009 1:32 pm

    Bravo, Ani!! Rad cu spume. =))

  2. andrei on May 3rd, 2009 11:17 pm

    ai perfecta dreptate. jurnalistii trebuie sa se documenteze (este probabil una dinte obligatiile primordiale); dar hai totusi sa facem o distinctie: una este sa cauti in spatele unei povesti ce contine date, personaje, povestiri si unde realitatea (evit sa spun “adevarul”) chiar are importanta, si cu totul altceva este, cred, sa cauti in spatele unui subiect de genul astuia (fireste ca se putea naste un story frumos; cine stie, poate inca se poate..). insa mi se pare important ca texte de genul acestuia (sau articole ca cele pe care tu le prezinti si recomanzi pe acest blog – merci pt. ele) sa apara in presa. mi-ar placea sa fie lecturi obligatorii…

  3. TV on May 4th, 2009 6:40 am

    Stii ce era tare? Sa se treazasca si dat in judecata de cine stie ce scriitor american. O secunda nu s-a gandit ca NU are acordul persoanei sa publice poezia si cu atat mai mult sa i si modifice. El n-ar reusi sa scrie versurile alea nici cu pistolul la tampla, dar se baga…

  4. LZ on May 4th, 2009 4:12 pm

    O teapa trista, din ce in ce mai trista. O presa care se porcaieste, care nu mai sapa la radacini. O tabloidizare acida si fara substanta a mediei mioritice. Se poate si rade, chiar si cu spume, insa ramane trist si devine din ce in ce mai trist…

  5. maria on May 4th, 2009 4:47 pm

    Si dvs, dna Sandu, ati comis aceeasi eroare, asa cum incercati sa spuneti ca ar fi gresit neinformandu-se in prealabil, dl Popescu. Ca sa puteti spune ca cineva ar fi vrut sa-l pacaleasca pe dl Popescu, fara a va documenta, la randul dvs ca autoare de text, despre cele doua persoane mentionate de in articol, este ceva total eronat. Eu cred ca s-a instaurat o confuzie foarte mare intre valoarea textului si traseul acestuia pe internet. Autorul si ziaristul care a considerat ca trebuie sa publice o asa poezie plina de sensuri, trebuie sa recunoasteti ca nu au absolut nici o legatura cu ceea ce altii au facut in acest sens, transformand in hoax un poem de a asa profunzime. Nimeni nu are nicio vina in a fi sensibilizat de o creatie ca aceasta, din simplul motiv ca ea circula atat de mult pe internet. E foarte bine ca circula. Bine ar fi ca sa se intample asemenea mediatizare si cu alte creatii deosebite, pentru ca puterea cuvantului este o forta, care, dincolo de orice, poate inalta sau ucide cu esenta pe care si-o contine. Dl Popescu a publicat un text literar si atat. E bine ca acesta sa fie un semnal pentru presa, ca la randul ei, sa se detaseze de noianul de lucruri urate si dure pe care le publica zilnic, si sa mai strecoareuneori, minuni literare de acest gen.

  6. anonimus on May 5th, 2009 4:15 pm

    CTP-ul nu e o farsa, CTP-ul e mai mult decat un jurnalist

    Citeam cu uluire zilele acestea pe diferite bloguri titluri constituite in adevarate axiome de la care nu ai voie sa te abati: ”CTP e o farsa”, “CTP nu e jurnalist”, “Cum l-au pacalit pe CTP o cititoare si o doamna doctor”, “CTP la judecata bloggerilor. Cum sa-si puna cenusa in cap?” s.a., citeam si ma intrebam, cum reusesc, oare, unii oameni sa striveasca sub copita propriei lor ignorante, privind mai mult decat superficial, unul dintre aspectele fundamentale castigate cu sange in ‘89, prin moartea unor nevinovati, si anume, dreptul libertatii de expresie a unei persoane. Indiferent cine este aceasta si unde ar fi angajata ea, in presa sau in orice alta parte. Pentru ca, ceea ce am citit despre acest ziarist genial, m-a dus cu gandul imediat la asa ceva. Se instaurase, parca, brusc, o “cenzura” de tip colectiv, situata deasupra propriilor criterii personale ale CTP-ului de a alege un subiect, careia, stimatul domn trebuia sa i se supuna fara cartire si neconditionat. “Cenzura” care, culmea, nu functioneaza absolut deloc, insa, atunci cand sunt vitriolate mintea si privirea cititorului cu imagini de vampe despuiate si pozitionate in spatiu cat mai provocator sau cu o abundenta de informatii negative, menite sa supuna atrofiei bruma de neuroni care i-a ramas romanului intr-atata deznadejde si saracie lucie. Nu, atunci “cenzura” se face ca nu vede si, dintr-o data, nu are nici simt critic, mai bine zis distrugator. Nu, pentru ca “cenzura” din asta traieste. Ea este cea care livreaza asemenea “produse” toxice cititorului, tresarind din somn si luand “pozitie” doar atunci cand acestuia incearca sa i se administreze si altceva, curat, profund si foarte aproape de suflet.
    Priveam ciuruiala nemiloasa la care este supus Cristian Tudor Popescu si ma gandeam in acele momente, cati dintre cei care s-au grabit sa-l atace pe acest ziarist cu o vehementa iesita din comun au fost, la randul lor, in viata, terfeliti la fel de josnic, loviti sub centura la fel de brutal, atunci cand au gresit opiniei publice sau oamenilor din jurul lor, asa cum ei insisi au procedat cu acest om, doar fiindca a oferit un spatiu de ziar unei poezii deosebite, cu larga circulatie pe internet tocmai datorita mesajului ei profund uman (la alte scopuri necurate nu facem referire, pentru ca sunt irelevante in raport cu substratul filozofic al textului si nu fac obiectul niciunei analize critice). Am asistat cu uimire, practic, la un fel de incercare de executie publica a dlui Popescu de catre acesti insi privati de o personalitate, care sa sparga barierele comunului uman, niste insi coalizati, parca, intr-un tribunal inchizitionist nascut peste noapte, care au redactat cu sange rece de reptila veninoasa o sentinta implacabila, parca, de care erau foarte siguri si foarte mandri in acelasi timp: “CTP e o farsa”, “CTP nu e jurnalist”, “Sa stea inchis in casa un an de zile si sa nu mai scrie niciun rand” etc. Mi-am amintit atunci, cum erau sacrificati pe rug, de catre tribunalele medievale ale mortii, zise si crestine, savantii care se luptau cu adevarurile stiintei pentru a invinge intunericul ignorantei multimilor. Se pare ca, exact ca atunci, si acum s-au gasit destule glasuri, care sa urle de bucurie la mirosul carnii de om ipotetic arse si sa mai si puna inca un lemn pe focul intetit iluzoriu.
    Mirarea mi-a trecut, din fericire, foarte repede, pentru ca mi-am zis imediat: ”Nu o sa se intample in veci, ca CTP-ul sa publice o poezie, sa invite forumistii sa o citeasca si ei, ca o turma fidela pastorului ei, sa se repeada brusc si sa o si citeasca.” Nu. Sub nicio forma. Pentru ca forumistii, bloggerii si altii ca ei ahtiati de mirosul publicitatii proprii pe internet nu vor altceva decat sange, capete sparte si gaturi frante. Ei sunt ca niste carnivore dezlantuite, care trebuie sa muste oricum si orice, numai sa muste. Setea de razbunare ii domina si-i uneste. Se bucura animalic, atunci cand isi vad prada sfasiata si fara suflare in tarana fara de consistenta a internetului. E si acesta un mare semn de intrebare privind evolutia mentalului uman de-a lungul timpului. Daca stimatul lor pastor le-ar fi spus politicos: ”Dragi forumisti, dragi bloggeri, dragi cititori (aici includ si colegii de breasla), va invit sa cititi “Moartea caprioarei” sau “Mortua est!”, caci mie mi-au placut foarte mult”, mai mult ca sigur ca nu ar fi tinut cont de invitatia respectiva si i-ar fi sarit brusc in corpore la beregata, in stilul lor specific, l-ar fi acuzat de lipsa de idei si l-ar fi improscat, asa cum au facut-o si acum, cu un noian de injuraturi stramosesti smulse direct din manualul de bune maniere al natiei din care cu totii facem parte.
    Dar, deloc paradoxal, tocmai in lava aceasta revarsata cu nemiluita si cu o rautate si o ura iesite din comun asupra acestui om, sta frumusetea adevaratei esente, pe care dumnealor, acuzatorii, nici macar nu o intuiesc: CTP-ul nu e un jurnalist, asa e, si nu e un jurnalist pentru simplul fapt ca e mai mult decat un jurnalist, este un varf de munte, la care se caznesc multi sa ajunga, dar, din nefericire, nu reusesc nici macar sa-l desluseasca cu privirea; CTP-ul este, intr-adevar, o farsa, o uriasa farsa, dar una jucata neprofesionalismului si inculturii si, in acelasi timp, o certitudine de netagaduit a disectiei fine facute asupra unui fenomen observabil si supus oricarei analize de principiu.
    Sigur ca CTP-ul incita la discutii aprinse si dure, pentru ca el insusi este o flacara la a carei Lumina se pot vedea, dezgoliti de propriile masti macabre, foarte multi dintre cei care populeaza spatiul in care traim. Le e greu sa-l suporte pe CTP, pentru ca nu le place sa se vada asa cum sunt, adica, simpli locatari-epigoni prinsi pe veci in articulatia poetica a versului eminescian: “Mici de zile, mari de patimi, inimi batrane, urate,/Masti razande, puse bine pe-un caracter inimic…” . CTP-ul ii enerveaza, ii incranceneaza, nu le face pe plac, nu isi face din limba romana un borhot de injurii si de agramatisme. De aceea il urasc si incearca sa-l jupoaie ori de cate ori iese la taraba cu ceva. Niciodata CTP-ul nu le va fi pe plac cu absolut nimic. Chiar daca va incerca sa le vorbeasca pe limba lor, atunci vor proceda invers. Il vor privi de sus si ii vor face trimitere la Dictionarul Limbii Romane sau, mai simplu, la sertarul cu minuni numit Google.
    Poate ca, lasand sa se vada mai bine cu acest poem latura sa umana, profund meditativa, CTP-ul i-a derutat pe multi dintre cei care asteptau sa-l vada la cotitura drumului mediatic doar pe cavalerul in armura lucioasa, gata sa faca dreptate cu orice pret si in orice moment. Si bine a facut. A dat o frumoasa lectie de superioritate a caracterului uman in fata mitocaniei generalizate. Nu a tinut cont decat de ceea ce transmite acest text. Asa ar fi frumos si firesc sa facem cu totii. Sa ne lasam coplesiti de puterea cuvintelor, care poate inalta sau ucide, la un anumit moment dat, gandind simplu ca inca mai suntem oameni, la care timpul e mult prea scurt, iar muzica s-ar putea sa isi stinga ecourile din secunda in secunda…
    Se poate spune, ca Cristian Tudor Popescu este acea fibra teapana de Univers, prin care timpul se scurge cu folos.
    Stau si ma intreb, de ce, oare, n-or fi mai multe asemenea “farse” de OAMENI printre noi?!… Nu am ajunge sa fiintam, poate, mult mai frumos si mai cu rost ?!…

  7. Luiza on May 6th, 2009 1:12 pm

    ok, draga anonimule care vede in C.T.Popescu “fibra teapana de Univers” si doamna Maria, va explic eu pe intelesul vostru:

    1. “Fibra teapana din univers” nu are dreptul sa publice “minuni literare” fara acordul scriitorului, fara mentionarea numelui acestuia (oricat ne-am bucura de mediatizarea lor) si cu atat mai putin sa le modifice continutul.

    2. “Fibra teapa din univers” trebuie sa verifice provenienta “minunii literare” (din 3 surse spun unii) iar daca nu o face risca sa afle ca textul nu e a unei domnisoare pe moarte, ci e vechi si tradus. Daca afla domnul Popescu i se dovedeste doar cat e de superficial, dar cand afla si cititorii s-ar putea sa nu mai dea doi bani pe Adevarul.

    3. Un jurnalist (nu un “mai mult decat un jurnalist” ) nu poate face editorial patetic din orice minunatie care il impresioneaza (chiar daca doamna Maria e sensibila si crede in acest drept).
    Exista o facultate in domeniu care invata niste pasi.
    Dar tocmai despre asta vorbeste Cristi pe siteul acesta. Eu zic sa cititi si argumentatia lui, nu doar titlul provocator.

  8. anonimus on May 6th, 2009 10:28 pm

    Draga Luiza, cunosc foarte bine asa-zisul “principiu” al celor trei surse din jurnalism, numai ca jurnalismul nu este o stiinta exacta, care sa lucreze cu un fenomen fizic observabil, cert sau de natura intuitiva. Exactitatea pe care ti-o pot conferi cele trei surse este total subiectiva, dupa mine. Spun asta eu care, provenind din mediul stiintific, stiu cel mai bine ce inseamna precizia unei valori. De aceasta, care, la randul ei, se supune cu fermitate teoriei specifice a relativismului einsteinian, depinde acuratetea si rigoarea unei lucrari (si nu ai nevoie decat de o sursa, de cele mai multe ori).
    Ca sa vedeti pe ce imi bazez “pledoaria de aparare” in favoarea dlui Popescu, pentru ca si altii “gresesc”, am sa va relatez o intamplare citita de mine cu ani in urma despre un congres de fizica din America, la care a fost prezentat un referat stiintific, foarte apreciat de americani, despre ceea ce scrisese … Eminescu la un moment dat in insemnarile sale. Nu numai ca americanii l-au apreciat, dar i-au trimis si invitatie lui Eminescu pentru congresul urmator, definindu-l drept un mare om de stiinta. Au ramas surprinsi, cand li s-a comunicat faptul ca Eminescu era, de fapt, poet, nu fizician si ca murise cu aproape …100 de ani inainte. Americanii si-au cerut scuze si au spus, ce pacat ca nu a fost facut cunoscut mai devreme de catre conationalii sai. Iata, cum marele nostru poet nici macar la un secol de la moartea sa nu a trecut Oceanul, pentru a se fixa in constiintele americanilor de elita, nu mai spunem ale celor de rand, si vrem ca sa fie cunoscut la noi autorul (psiholog) al acestui poem superb, care nu a atins in America si nici nu va atinge vreodata, ceea ce Eminescu a atins la noi in poezie. Tocmai de aceea acest poem splendid si profund are un destin asa de intortocheat. Trebuia sa fie si cunoscut la noi, exact asa cum a fost cunoscut Eminescu la americani. Intamplator.
    Sa stiti ca o asemenea poezie ii va lasa creatorului sau mereu in umbra numele. De fapt, si el a descoperit cu totul intamplator faptul ca ea circula deja prin spatiul universitar american, avand-o ca autoare pe fata bolnava de cancer, la cativa ani dupa ce o scrisese. Deci, puterea mesajului sau aparte, sensibilitatea din spatele cuvintelor, toate acestea au facut din acest poem un imn, un simbol al oamenilor bolnavi de cancer, tocmai din ratiunea ca orice fiinta umana (vezi cazul Ancai Parghel sau cel al fetitei Lianei Stanciu) aflata la limita dintre aici si dincolo are nevoie de un sprijin, iar sprijinul cel mai bun cu putinta vine prin nimic altceva decat prin …CUVINTE. (Ce n-am da sa mai putem intoarce oamenii buni, pe care i-am pierdut, unii dintre noi, in urma acestei boli cumplite ?!…)
    Intotdeauna, inainte de a acuza, ar trebui sa invatam sa intram foarte adanc in miezul problemei, ca sa vedem ce se ascunde, de fapt, acolo cu adevarat, sa descoperim intentia reala, care a determinat o anumita actiune a cuiva. Dl Popescu a motivat foarte simplu si frumos, ca substratul poeziei l-a determinat sa o faca publica. Iar ceea ce a conceput dumnealui nu este un editorial. Acela se regaseste pe prima pagina. Si nici o informatie precisa tip stire cu caracter oficial. Ea era o poveste, o fictiune plasata in interiorul ziarului, la rubrica unde un ziarist isi poate publica orice gand imbracat in straie de basm sau de realitate literaturizata. Eu ma bucur ca basmul a fost facut public. Iar daca lumea i-a sarit din nou la gat dlui Popescu, acest lucru nu trebuie sa ne mire prea mult. Orice va scrie si orice a scris i-a fost supus judecatii semenilor. Iar de acest lucru au parte numai personalitatile cu adevarat uriase.
    Pentru ca, da, intr-adevar, dl Popescu este o ditamai “fibra teapana de Univers prin care timpul curge cu folos”, tocmai pentru ca stie sa se poarte cu Universul, asezandul-l cu inteligenta si cu suflet intr-o poveste ori de cate ori scrie.

  9. andrei pungovschi on May 7th, 2009 9:48 am

    Stimate anonimous,

    Nimeni nu contesta abilitatile cu care manuieste dl. Popescu limba romana, ori latura sa profund meditativa.

    Ce e pus in discutie aici este profesionalismul dumnealui, in dauna cititorilor. Imaginati-va ca dl. Popescu ar fi fost doar un jurnalist, care ar fi purces la o minima documentare, macar prin sertarul Google.

    Povestea reala, informatia, imbracata in straiele de basm care va atrag catre textele sale, ar fi avut profunzime si ar fi atins un public larg, nu doar pe admiratorii editorialistului.

    Din pacate, dumnealui este mai mult decat un jurnalist, iar textul in discutie ramane in aria superficialitatii pe care chiar dansul o condamna ades.

  10. rhea on May 8th, 2009 4:38 pm

    oarecum in aceeasi idee a “profesionalismului”
    http://www.zoso.ro/2009/05/libertatea-fura-pe-online-mai-ceva-ca-click.html

  11. pantera on May 12th, 2009 9:14 am

    Nu poti desfiinta un om pentru o greseala. Fiecare dintre noi a actionat cel putin o data dintr-un impuls, fara suficienta gandire (chiar si in domeniul profesional). Am primit si eu in urma cu vreun an poezia, am cautat pe net sa vad ce e cu ea si am gasit-o pe site-ul scriitorului respectiv. Apoi le-am trimis tuturor celor ale caror adrese imi apareau in mesajul “forwardat” explicatia si rugamintea de a nu mai crede tot ce circula pe net. A doua oara CTP nu va mai face greseala asta. Altii insa care dau cu piatra, de cate ori?

Leave a Reply