Poveştile care ne u(r)nesc

Am vorbit la conferinţa Optimism 2009 despre puterea poveştilor jurnalistice bine făcute de a genera optimism. Mai jos, varianta de eseu scris a prezentării pe care am ţinut-o.

=====================
POVEŞTILE CARE NE U(R)NESC
Optimism 2009, 8 iulie 2009
=====================

Sunt jurnalist.

Ştiu că acest cuvânt vă e sinonim cu o orgie de mutre de pe la TV şi îmi asum riscul că pe unii dintre voi v-a luat durerea de stomac când l-aţi auzit. Da, ştiu, e profesia aia care moare cu fiecare post de 140 de caractere pe Twitter. Mă voi întoarce la asta.

Înainte de toate, permiteţi-mi însă să vă spun o poveste.

În 2005 eram în Columbia, Missouri, un oraşel din mijlocul Americii unde nu există trotuare decât în centru şi unde universitatea găzduieşte o treime din cei aproape 100.000 de locuitori. Îmi terminam masterul şi lucram la proiectul de absolvire. Pe lângă lucrarea ştiinţifică, am făcut şi o serie de articole despre Islam şi comunitatea locală de musulmani, articole care au fost adunate şi publicate într-un supliment de 20 de pagini, apărut în ziarul local de duminică. Cinci luni au stat textele în cuptor – documentat, vorbit cu oameni, scris, rescris, înjurat, iar rescris, şi – aţi ghicit – rescris de editor. În tot acest timp am ţinut un jurnal. Era o cerinţă academică; un raport săptămânal în care trebuia să-mi înregistrez progresul. Jurnalul s-a transformat însă într-un depozit de idei pentru articole şi gânduri despre cum îmi doream să practic această meserie. Am regăsit jurnalul acum câteva zile, când mă documentam pentru acest discurs.

O mică paranteză: E un defect profesional, documentarea asta. Înainte să plec la Amsterdam am citit despre diferenţele dintre joint-ul european şi cel american. Nu, nu vă spun care sunt. Iar pentru această conferinţă am citit puţină filozofie optimistă leibniziană, conform căreia trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Ah, am mai aflat cu această ocazie că filosoful Leibniz nu a inventat şi biscuiţii, deşi aceştia şi-au primit numele în onoarea lui.

Spuneam că am regăsit jurnalul, în care, în săptămână 8, scriam: „acest jurnal e o cronică săptămânală a dezvoltării mele ca jurnalist. Asta mă motivează să-l scriu. Poate într-o zi voi pune mâna pe el şi mă voi întreba: ‘Mai sunt pe cărarea asta? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce am părăsit-o?’”

Am venit astăzi aici să vă spun două lucruri. Primul e mai puţin important şi probabil l-aţi intuit deja. Sunt tot pe cărare. Al doilea – despre care vom vorbi – e că această cărare poate crea speranţă. Jurnalismul bine documentat, bine scris, bine editat, poate să ne facă cetăţeni activi şi optimişti ai acestei cele mai bune lumi posibile.

Să vă spun un secret despre jurnalism. Indiferent de ce spun „deontologii”, jurnalismul e generos şi nu are multe reguli. De fapt, eu cred că are una singură: ce scrii, să fie adevărat. În rest, ţi-l defineşti cum vrei. Jurnalismul meu, pentru că numai despre el vă pot vorbi sincer, e o modalitate de a înţelege lumea în care trăiesc şi oamenii care o populează. Mă ajută să mă cunosc şi mă ajută să iau decizii mai bune. Şi face toate astea prin poveşti. Da, poveşti. Cele mai simple şi mai vechi unităţi de comunicare.

Suntem construiţi din poveşti şi construim lumea din jurul nostru în poveşti: slujba noastră are o poveste, primul sărut are o poveste, prezenţa voastră în această sală are o poveste. Poveştile sunt ţesutul invizibil care ne leagă între noi ca oameni şi le consumăm – cum spunea C.S. Lewis – ca să ştim că nu suntem singuri. Sau, cum spune Joan Didion, una din cele mai bune povestitoare americane în viaţă, „Spunem poveşti ca să putem trăi”.

În toamna lui 2007 am scris o poveste despre bunicul meu. Cu câteva luni înainte, găsisem o cutie cu tot felul de scrieri de-ale lui: o încercare de teatru radiofonic, una de roman de război, o traducere a unui opere numite Ianoş Viteazul şi câteva articole şi poezii care-i fuseseră respinse de către ziarele din Bucureşti. Unul dintre refuzuri – deşi scris în 1955 – sună foarte actual şi pertinent pentru discuţia de azi:

(Poezia „Sub jug”) pare să fie scrisă mai de mult şi nu înţelegem de ce o trimiteţi acum spre publicare. Doar noi trăim într-o ţară liberă cu oameni care muncesc liber pentru o viaţă nouă. În nici un caz nu vedem legătura dintre text: „Trist e totu-n ţara mea/Că-i pustiu şi sărăcie” şi realitate.

Bunicul meu a fost diriginte de şantier, dar eram curios să aflu de ce se jucase de-a scrisul. Pentru că el nu mai e, am intervievat restul familiei, încercând să aflu dacă a abandonat din cauza refuzurilor. Nimeni nu-şi amintea mai nimic, dar discuţiile au condus la ceva mare şi neaşteptat – o poveste despre memorie, familie şi relaţia dintre ele. După toate măsurătorile, nu e o poveste optimistă: în cursul textului povestesc despre cum m-am ales cu cicatrici permanente după o arsură gravă în gimnaziu, cum bunica e acum singură şi tristă, şi închei cu o scurtă poveste despre întoarcerea mea acasă şi moartea mamei de cancer.

Dar scopul meu jurnalistic – pentru că acel articol e jurnalism – nu era să înşir nişte tragedii personale. Era să spun povestea unei familii pe care o cunoaşteam îndeaproape şi să arăt până la urmă cum am mers mai departe. Scopul era să iau povestea mea şi să o transform în ceva universal, ceea ce e scopul oricărei poveşti bine spuse.

Reacţiile celor care au citit-o mi-au demonstrat că reuşisem: nu mi-au scris despre bunicul meu, ci despre al lor. Nu mi-au scris să mă compătimească, ci să-mi spună că vor înregistra istoria familiei cât mai sunt bătrânii în viaţă. Povestea mea i-a conectat la povestea lor şi le-a dat unul dintre cele puternice sentimente pe care le putem avea: apartenţă. La familie, la micul nostru trib, la lumea întreagă.

E ce face ficţiunea. Carţile – şi filmele, de altfel – sunt cu eroi care fac şi dreg şi întâlnesc obstacole şi se căznesc să le dea de cap, pentru ca în final să le depăşeşească. Drumul lor ne consumă emoţional, dar mergem alături de ei pentru că ştim că la final urmează acel sublim sentiment de apartenţă. Secretul e relaţia de empatie care se creează între cititor şi personaj. Cititorul se identifică cu personajul şi trăirile lui chiar dacă situaţiile nu sunt identice.

Jurnalismul de care vă vorbesc, cărarea pe care mă aflu de cinci ani încoace, pe care intenţionez să rămân şi de acum încolo, poate face acelaşi lucru. Şi o face folosind realitatea, nu imaginarul.

Crează empatie. Nu milă ca reportajele televizate cu viori în fundal. Empatie. Cum face asta e obiectul unei alte vorbiri – dar vă voi enumera câteva diferenţe între acest jurnalism – eu îi spun narativ – şi jurnalismul de ştire. Jurnalismul de ştire face un raport, vorbeşte despre ce e nou, crează simpatie şi transmite informaţie. Jurnalismul narativ spune o poveste, vorbeşte despre ce e, crează empatie şi transmite o experienţă.

Patru dintre oamenii prezenţi azi aici au fost subiecte pentru acest gen de jurnalism – Cosmin Alexandru, Dragoş Bucurenci, Bobby Voicu, Emi Gal. Pe toţi i-aţi mai văzut în presă: au dat interviuri, li s-au făcut mini CV-uri, au vorbit pe o anumită temă. Dar în aceste texte, sunt ca personajele unui film. Cosmin Alexandru predă unor copii de clasa a V-a, Bucurenci urcă pe o potecă noroioasă încercând să ajungă într-un vârf de deal, Bobby se odihneşte în holul unui hotel, iar Emi e cu gaşca de la eOK, care cântă la chitară aşteptând să revină curentul. Acţiunile lor sunt împletite cu momente în care aflăm cine sunt, ce fac şi de ce fac ce fac. De ce cred aşa puternic în ceva şi cum se manifestă această dorinţă? Când citeşti astfel de poveşti, porneşti la drum alături de personaj, investeşti emoţional, îţi regăseşti propriile vise şi – sper eu – rămâi pentru sentimentul de la finalul lecturii: că poţi face şi tu ceva, chiar dacă deseori simplul trăit în România îţi ocupă tot timpul.

Pentru mine, astea sunt poveştile care mă fac să am încredere în lume. Sunt poveştile care mă urnesc, care mă unesc de cei de lângă mine şi care îmi alimentează resursa de optimism.

Martin Seligman, unul dintre proponenţii psihologiei positive, vorbeşte despre „optimismul învăţat”, care e capacitatea oamenilor de a învăţa să atribuie eşecurile şi rateurile unor cauze externe, schimbătoare şi specifice. Poveştile sunt un mod de-a învăţa această lecţie şi un tratament pe care vi-l recomand negreşit.

Vă promiteam că mă voi întoarce la Twitter.

Tom Junod, scriitorul meu preferat de astfel de poveşti spune că optimismul e rezultatul libertăţii; în special al libertăţii de-a alege. Iar Internetul e întruparea acestei alegeri; ne oferă tuturor capacitatea de a crea conţinut şi de-a ne face simţită prezenţa. Întrebarea e, cum spune şi Junod, dacă-l vom folosi ca să aflăm ceva despre alţii sau doar ca să spunem ceva despre noi. Vom folosi noi tehnologia sau ne va folosi tehnologia pe noi?

Poveştile despre care vă vorbesc consumă timp – atât timpul celor care le execută, cât şi timpul celor care le consumă. Nu se pot spune într-un clip de 30 de secunde sau într-un post de 140 de caractere pentru că frumuseţea unei poveşti e atât în conţinut, cât şi în experienţa de-a o consuma. E una să-ţi spun: „Cosmin Alexandru a fost în formă când le-a vorbit azi unor copii de a V-a”, şi alta să-ţi arăt, într-un mini thriller în care nu ştii până la final dacă a avut succes sau nu.

Sunt convins că mulţi dintre voi aţi primit anul acesta un e-mail cu povestea lui Joshua Bell, violonistul american de renume care a cântat aproape neobservat într-o staţie de metrou din Washington. Washington Post a câştigat un Pulitzer pentru acea poveste, care nu este un simplu experiment: câţi bani face un violonist celebru cântând la metrou. E un text despre cât suntem de închişi în noi, despre cum nu mai recunoaştem frumosul şi despre cum nu mai reacţionăm la suprize. Are 7,000 de cuvinte şi a ajuns un viral.

Experimentul s-a repetat şi în România, cu minunatul Alexandru Tomescu, dar n-am primit articolul prin e-mail. Nu cred că l-aţi primit nici voi. De ce? Pentru că spre deosebire de articolul american, cel românesc nu era despre noi. Nu era o călătorie, nu crea empatie, şi nu transmitea experienţă. Putea fi rezumat în 140 de caractere: „Alexandru Tomescu, marele violonist român, a cântat 30 de minute în metrou, la un Stradivarius, şi a strâns 300 lei.”

Aşa că preţuiţi poveştile care vă permit să înţelegeţi lumea în care trăiţi. Da-ţi-le mai departe. Cereţi-le publicaţiilor preferate – ele pot fi scrise despre orice domeniu – de la tehnologie, la magie la chirurgie. Şi spuneţi-le. Pe-ale voastre, pe-ale prietenilor, pe-ale lumii în care trăiţi.

Scriitura de nonficţiune are o capacitatea unică de a oferi o imagine completă a unui om, a unui loc, a unui eveniment. Documentarea exhaustivă, dublată de scriitură precisă, poate genera empatie. Empatia, s-a demonstrat ştiinţific, generează apartenenţă, care la rându-i, poate determina nevoia de participare.

La aşa miză, eu unul sunt optimist că nu vom lăsa poveştile să moară.

Comments

12 Responses to “Poveştile care ne u(r)nesc”

  1. Copila blonda on July 9th, 2009 12:07 am

    Pentru a folosi tehnologia in mod corect, exista o zona de toleranta, in care trebuie sa ne lasam folositi de ea.
    Internetul trebuie folosit pentru a ne spune povestile, cand ele merita spuse.
    Dar, in acelasi timp, pentru a afla povestile altora, ca oricum despre noi stim cam tot ce e de stiut. Si ca sa nu ne culcam pe-o ureche, intr-un sistem egocentric, e bine sa ne preocupam mai mult de a asculta decat de a vorbi.

    Dialogul sta la baza progresului. Monologul e un sistem inchis.

    Mi-a placut prezentarea ta, dar m-am cam speriat cand am vazut eseul asta… l-ai invatat pe de rost? :)

  2. Elena on July 9th, 2009 12:13 am

    Lenjeria in care se imbraca jurnalismul se schimba odata cu vremurile, iar internetul si Twitter au adus in trend bikinei tanga de 140 de caractere. Oh well, exista si pentru twitterati publicul specific, dar vorbind strict personal ma bucur ca ai ales sa aduci povestile si acest non-fiction writing in Romania si sa il mai si predai/practici.
    Ma bucur ca te iei la tranta cu niste trend-uri si iti urmezi visul de a scrie si de a posta link-uri la ceea ce te pasioneaza, pentru ca m-ai convertit la narrative journalism. Decat sa citesc o carte proasta mai bine printez niste articole de Junod sau Talese. Vad oamnenii altfel si imi place sa cred ca asa cum suntem, cu dramele si succesele noastre, suntem putin mai luminosi si mai ales mai optimisti.
    Si apropo, stii ce imi place cel mai mult la personajele din materialele tale? ca nu le lasi sa para cum ca au ceva de demonstrat (aka datul in barci, specific uneori romanilor). Sunt desenati cumva in urma unei anatomii jurnalistice, care da, ia timp, dar merita efortul. Cu alte cuvinte se vede ca iti place Junod ;) materialul despre Steve Jobs nu a castigat premiul ala deageaba…

  3. Cristi on July 9th, 2009 5:22 am

    @Elena: Mersi mult.

    @Copila blonda: Sunt de acord cu tine. Normal ca o poveste trebuie sa merite spusa. Si chiar daca avem cu totii o poveste, nu a fiecaruia e la fel de interesanta. Si nici nu stim cu totii sa ni le spunem. Eu nu am facut decat sa militez pentru ceva mai multe vulnerabilitate si deschidere.

    Si nu, nu l-am invatat pe de rost, desi odata ce l-am scris am avut si tentatia asta :-)

    Vezi ca mi-ai adaugat un “h” cam nobiliar in nume la tine pe blog ;-) De restul sunt flatat.

  4. Suntem mai optimisti? « Pleiada on July 9th, 2009 9:14 am

    […] Cristian Lupşa (senior editor la Tabu ) a avut o prezentare foarte frumoasa, despre povestile pe care le consumam ca sa traim. De asemenea, el a facut diferenta intre optimismul circumstantial si optimismul permanent. […]

  5. Copila blonda on July 9th, 2009 11:27 am

    Felul in care l-ai pronuntat pe Butterkeks, apoi ai zis ceva de un bunic maghiar parca… a generat acel h.

    Imi cer scuze, am corectat.

  6. Cristi on July 9th, 2009 5:11 pm

    Copila blonda: Imi accept sfertul de mosternire. ;-) Mersi.

  7. Limmonica on July 12th, 2009 1:53 am

    Povestea lui Joshua Bell am gasit-o pe blogul unui coleg italian si mi-a placut atat de mult incat am scris un post nou pe blogul meu – nu scriu foarte des dar povestea lui Joshua Bell a meritat din plin. Ei, in schimb experimentul din Romania l-am primit pe e-mail si apoi regasit imediat pe Twitter. Am vrut sa scriu un nou articol dedicat experimentului romanesc dar nu am facut-o. Nu am facut-o dintr-un motiv simplu: nu puteam incorpora video-ul in textul articolului. Fusese facut de HappyFish care la acea data, nu stiu daca si acum, nu permiteau embed-uirea.

    In ceea ce priveste tehnologia, cred ca o vom folosi in ambele sensuri: vom cauta povesti pentru a putea spune povesti. Exact asa cu ti s-a intamplat tie cu “Poveste de familie”.

    A fost interesanta prezentarea ta si mai ales foarte frumoase povestile pe care ni le-ai oferit. :)

  8. Înregistrare de la Optimism 2009 : A Scrie on July 13th, 2009 8:36 pm

    […] sesiunii în care am vorbit la Optimism e aici – prezentarea mea e pe la minutul 32:30. July 13, 2009 | Filed Under […]

  9. Ce am spus la Optimism2009 | bucurenci.ro on July 16th, 2009 4:48 pm

    […] Cristi Lupşa a vorbit frumos: Please upgrade your […]

  10. Suntem mai optimisti?- Elena Ciric on September 5th, 2009 1:22 pm

    […] Cristian Lupşa (senior editor la Tabu ) a avut o prezentare foarte frumoasa, despre povestile pe care le consumam ca sa traim. De asemenea, el a facut diferenta intre optimismul circumstantial si optimismul permanent. […]

  11. 25 de surse de optimism : A Scrie on April 13th, 2010 8:14 am

    […] să le spui ce voiai, trebuie să-i laşi cu ceva. Prima ediţie mi-a oferit şansa să îmi expun viziunea mea despre importanţa poveştilor, dar am încercat s-o fac într-un fel care să-i convingă şi pe cei din sală de importanţa […]

  12. dada vfc on June 26th, 2010 8:19 pm

    important, frumos, emotionant… va sa mai trec pe la magazinu’ lu’ matale, promit !

Leave a Reply