PoveÅŸtile care ne u(r)nesc
Am vorbit la conferința Optimism 2009 despre puterea poveștilor jurnalistice bine făcute de a genera optimism. Mai jos, varianta de eseu scris a prezentării pe care am ținut-o.
=====================
POVEȘTILE CARE NE U(R)NESC
Optimism 2009, 8 iulie 2009
=====================
Sunt jurnalist.
Știu că acest cuvânt vă e sinonim cu o orgie de mutre de pe la TV și îmi asum riscul că pe unii dintre voi v-a luat durerea de stomac când l-ați auzit. Da, știu, e profesia aia care moare cu fiecare post de 140 de caractere pe Twitter. Mă voi întoarce la asta.
Înainte de toate, permiteți-mi însă să vă spun o poveste.
În 2005 eram în Columbia, Missouri, un orașel din mijlocul Americii unde nu există trotuare decât în centru și unde universitatea găzduiește o treime din cei aproape 100.000 de locuitori. Îmi terminam masterul și lucram la proiectul de absolvire. Pe lângă lucrarea științifică, am făcut și o serie de articole despre Islam și comunitatea locală de musulmani, articole care au fost adunate și publicate într-un supliment de 20 de pagini, apărut în ziarul local de duminică. Cinci luni au stat textele în cuptor ““ documentat, vorbit cu oameni, scris, rescris, înjurat, iar rescris, și ““ ați ghicit ““ rescris de editor. În tot acest timp am ținut un jurnal. Era o cerință academică; un raport săptămânal în care trebuia să-mi înregistrez progresul. Jurnalul s-a transformat însă într-un depozit de idei pentru articole și gânduri despre cum îmi doream să practic această meserie. Am regăsit jurnalul acum câteva zile, când mă documentam pentru acest discurs.
O mică paranteză: E un defect profesional, documentarea asta. Înainte să plec la Amsterdam am citit despre diferențele dintre joint-ul european și cel american. Nu, nu vă spun care sunt. Iar pentru această conferință am citit puțină filozofie optimistă leibniziană, conform căreia trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Ah, am mai aflat cu această ocazie că filosoful Leibniz nu a inventat și biscuiții, deși aceștia și-au primit numele în onoarea lui.
Spuneam că am regăsit jurnalul, în care, în săptămână 8, scriam: “acest jurnal e o cronică săptămânală a dezvoltării mele ca jurnalist. Asta mă motivează să-l scriu. Poate într-o zi voi pune mâna pe el și mă voi întreba: “˜Mai sunt pe cărarea asta? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce am părăsit-o?”™”
Am venit astăzi aici să vă spun două lucruri. Primul e mai puțin important și probabil l-ați intuit deja. Sunt tot pe cărare. Al doilea ““ despre care vom vorbi ““ e că această cărare poate crea speranță. Jurnalismul bine documentat, bine scris, bine editat, poate să ne facă cetățeni activi și optimiști ai acestei cele mai bune lumi posibile.
Să vă spun un secret despre jurnalism. Indiferent de ce spun “deontologii”, jurnalismul e generos și nu are multe reguli. De fapt, eu cred că are una singură: ce scrii, să fie adevărat. În rest, ți-l definești cum vrei. Jurnalismul meu, pentru că numai despre el vă pot vorbi sincer, e o modalitate de a înțelege lumea în care trăiesc și oamenii care o populează. Mă ajută să mă cunosc și mă ajută să iau decizii mai bune. Și face toate astea prin povești. Da, povești. Cele mai simple și mai vechi unități de comunicare.
Suntem construiți din povești și construim lumea din jurul nostru în povești: slujba noastră are o poveste, primul sărut are o poveste, prezența voastră în această sală are o poveste. Poveștile sunt țesutul invizibil care ne leagă între noi ca oameni și le consumăm ““ cum spunea C.S. Lewis ““ ca să știm că nu suntem singuri. Sau, cum spune Joan Didion, una din cele mai bune povestitoare americane în viață, “Spunem povești ca să putem trăi”.
În toamna lui 2007 am scris o poveste despre bunicul meu. Cu câteva luni înainte, găsisem o cutie cu tot felul de scrieri de-ale lui: o încercare de teatru radiofonic, una de roman de război, o traducere a unui opere numite Ianoș Viteazul și câteva articole și poezii care-i fuseseră respinse de către ziarele din București. Unul dintre refuzuri ““ deși scris în 1955 ““ sună foarte actual și pertinent pentru discuția de azi:
(Poezia “Sub jug”) pare să fie scrisă mai de mult și nu înțelegem de ce o trimiteți acum spre publicare. Doar noi trăim într-o țară liberă cu oameni care muncesc liber pentru o viață nouă. În nici un caz nu vedem legătura dintre text: “Trist e totu-n țara mea/Că-i pustiu și sărăcie” și realitate.
Bunicul meu a fost diriginte de șantier, dar eram curios să aflu de ce se jucase de-a scrisul. Pentru că el nu mai e, am intervievat restul familiei, încercând să aflu dacă a abandonat din cauza refuzurilor. Nimeni nu-și amintea mai nimic, dar discuțiile au condus la ceva mare și neașteptat ““ o poveste despre memorie, familie și relația dintre ele. După toate măsurătorile, nu e o poveste optimistă: în cursul textului povestesc despre cum m-am ales cu cicatrici permanente după o arsură gravă în gimnaziu, cum bunica e acum singură și tristă, și închei cu o scurtă poveste despre întoarcerea mea acasă și moartea mamei de cancer.
Dar scopul meu jurnalistic ““ pentru că acel articol e jurnalism ““ nu era să înșir niște tragedii personale. Era să spun povestea unei familii pe care o cunoașteam îndeaproape și să arăt până la urmă cum am mers mai departe. Scopul era să iau povestea mea și să o transform în ceva universal, ceea ce e scopul oricărei povești bine spuse.
Reacțiile celor care au citit-o mi-au demonstrat că reușisem: nu mi-au scris despre bunicul meu, ci despre al lor. Nu mi-au scris să mă compătimească, ci să-mi spună că vor înregistra istoria familiei cât mai sunt bătrânii în viață. Povestea mea i-a conectat la povestea lor și le-a dat unul dintre cele puternice sentimente pe care le putem avea: apartență. La familie, la micul nostru trib, la lumea întreagă.
E ce face ficțiunea. Carțile ““ și filmele, de altfel ““ sunt cu eroi care fac și dreg și întâlnesc obstacole și se căznesc să le dea de cap, pentru ca în final să le depășeșească. Drumul lor ne consumă emoțional, dar mergem alături de ei pentru că știm că la final urmează acel sublim sentiment de apartență. Secretul e relația de empatie care se creează între cititor și personaj. Cititorul se identifică cu personajul și trăirile lui chiar dacă situațiile nu sunt identice.
Jurnalismul de care vă vorbesc, cărarea pe care mă aflu de cinci ani încoace, pe care intenționez să rămân și de acum încolo, poate face același lucru. Și o face folosind realitatea, nu imaginarul.
Crează empatie. Nu milă ca reportajele televizate cu viori în fundal. Empatie. Cum face asta e obiectul unei alte vorbiri ““ dar vă voi enumera câteva diferențe între acest jurnalism ““ eu îi spun narativ ““ și jurnalismul de știre. Jurnalismul de știre face un raport, vorbește despre ce e nou, crează simpatie și transmite informație. Jurnalismul narativ spune o poveste, vorbește despre ce e, crează empatie și transmite o experiență.
Patru dintre oamenii prezenți azi aici au fost subiecte pentru acest gen de jurnalism ““ Cosmin Alexandru, Dragoș Bucurenci, Bobby Voicu, Emi Gal. Pe toți i-ați mai văzut în presă: au dat interviuri, li s-au făcut mini CV-uri, au vorbit pe o anumită temă. Dar în aceste texte, sunt ca personajele unui film. Cosmin Alexandru predă unor copii de clasa a V-a, Bucurenci urcă pe o potecă noroioasă încercând să ajungă într-un vârf de deal, Bobby se odihnește în holul unui hotel, iar Emi e cu gașca de la eOK, care cântă la chitară așteptând să revină curentul. Acțiunile lor sunt împletite cu momente în care aflăm cine sunt, ce fac și de ce fac ce fac. De ce cred așa puternic în ceva și cum se manifestă această dorință? Când citești astfel de povești, pornești la drum alături de personaj, investești emoțional, îți regăsești propriile vise și ““ sper eu ““ rămâi pentru sentimentul de la finalul lecturii: că poți face și tu ceva, chiar dacă deseori simplul trăit în România îți ocupă tot timpul.
Pentru mine, astea sunt poveștile care mă fac să am încredere în lume. Sunt poveștile care mă urnesc, care mă unesc de cei de lângă mine și care îmi alimentează resursa de optimism.
Martin Seligman, unul dintre proponenții psihologiei positive, vorbește despre “optimismul învățat”, care e capacitatea oamenilor de a învăța să atribuie eșecurile și rateurile unor cauze externe, schimbătoare și specifice. Poveștile sunt un mod de-a învăța această lecție și un tratament pe care vi-l recomand negreșit.
Vă promiteam că mă voi întoarce la Twitter.
Tom Junod, scriitorul meu preferat de astfel de povești spune că optimismul e rezultatul libertății; în special al libertății de-a alege. Iar Internetul e întruparea acestei alegeri; ne oferă tuturor capacitatea de a crea conținut și de-a ne face simțită prezența. Întrebarea e, cum spune și Junod, dacă-l vom folosi ca să aflăm ceva despre alții sau doar ca să spunem ceva despre noi. Vom folosi noi tehnologia sau ne va folosi tehnologia pe noi?
Poveștile despre care vă vorbesc consumă timp ““ atât timpul celor care le execută, cât și timpul celor care le consumă. Nu se pot spune într-un clip de 30 de secunde sau într-un post de 140 de caractere pentru că frumusețea unei povești e atât în conținut, cât și în experiența de-a o consuma. E una să-ți spun: “Cosmin Alexandru a fost în formă când le-a vorbit azi unor copii de a V-a”, și alta să-ți arăt, într-un mini thriller în care nu știi până la final dacă a avut succes sau nu.
Sunt convins că mulți dintre voi ați primit anul acesta un e-mail cu povestea lui Joshua Bell, violonistul american de renume care a cântat aproape neobservat într-o stație de metrou din Washington. Washington Post a câștigat un Pulitzer pentru acea poveste, care nu este un simplu experiment: câți bani face un violonist celebru cântând la metrou. E un text despre cât suntem de închiși în noi, despre cum nu mai recunoaștem frumosul și despre cum nu mai reacționăm la suprize. Are 7,000 de cuvinte și a ajuns un viral.
Experimentul s-a repetat și în România, cu minunatul Alexandru Tomescu, dar n-am primit articolul prin e-mail. Nu cred că l-ați primit nici voi. De ce? Pentru că spre deosebire de articolul american, cel românesc nu era despre noi. Nu era o călătorie, nu crea empatie, și nu transmitea experiență. Putea fi rezumat în 140 de caractere: “Alexandru Tomescu, marele violonist român, a cântat 30 de minute în metrou, la un Stradivarius, și a strâns 300 lei.”
Așa că prețuiți poveștile care vă permit să înțelegeți lumea în care trăiți. Da-ți-le mai departe. Cereți-le publicațiilor preferate ““ ele pot fi scrise despre orice domeniu ““ de la tehnologie, la magie la chirurgie. Și spuneți-le. Pe-ale voastre, pe-ale prietenilor, pe-ale lumii în care trăiți.
Scriitura de nonficțiune are o capacitatea unică de a oferi o imagine completă a unui om, a unui loc, a unui eveniment. Documentarea exhaustivă, dublată de scriitură precisă, poate genera empatie. Empatia, s-a demonstrat științific, generează apartenență, care la rându-i, poate determina nevoia de participare.
La așa miză, eu unul sunt optimist că nu vom lăsa poveștile să moară.
Comments
12 Responses to “PoveÅŸtile care ne u(r)nesc”
Leave a Reply
Pentru a folosi tehnologia in mod corect, exista o zona de toleranta, in care trebuie sa ne lasam folositi de ea.
Internetul trebuie folosit pentru a ne spune povestile, cand ele merita spuse.
Dar, in acelasi timp, pentru a afla povestile altora, ca oricum despre noi stim cam tot ce e de stiut. Si ca sa nu ne culcam pe-o ureche, intr-un sistem egocentric, e bine sa ne preocupam mai mult de a asculta decat de a vorbi.
Dialogul sta la baza progresului. Monologul e un sistem inchis.
Mi-a placut prezentarea ta, dar m-am cam speriat cand am vazut eseul asta… l-ai invatat pe de rost? :)
Lenjeria in care se imbraca jurnalismul se schimba odata cu vremurile, iar internetul si Twitter au adus in trend bikinei tanga de 140 de caractere. Oh well, exista si pentru twitterati publicul specific, dar vorbind strict personal ma bucur ca ai ales sa aduci povestile si acest non-fiction writing in Romania si sa il mai si predai/practici.
Ma bucur ca te iei la tranta cu niste trend-uri si iti urmezi visul de a scrie si de a posta link-uri la ceea ce te pasioneaza, pentru ca m-ai convertit la narrative journalism. Decat sa citesc o carte proasta mai bine printez niste articole de Junod sau Talese. Vad oamnenii altfel si imi place sa cred ca asa cum suntem, cu dramele si succesele noastre, suntem putin mai luminosi si mai ales mai optimisti.
Si apropo, stii ce imi place cel mai mult la personajele din materialele tale? ca nu le lasi sa para cum ca au ceva de demonstrat (aka datul in barci, specific uneori romanilor). Sunt desenati cumva in urma unei anatomii jurnalistice, care da, ia timp, dar merita efortul. Cu alte cuvinte se vede ca iti place Junod ;) materialul despre Steve Jobs nu a castigat premiul ala deageaba…
@Elena: Mersi mult.
@Copila blonda: Sunt de acord cu tine. Normal ca o poveste trebuie sa merite spusa. Si chiar daca avem cu totii o poveste, nu a fiecaruia e la fel de interesanta. Si nici nu stim cu totii sa ni le spunem. Eu nu am facut decat sa militez pentru ceva mai multe vulnerabilitate si deschidere.
Si nu, nu l-am invatat pe de rost, desi odata ce l-am scris am avut si tentatia asta :-)
Vezi ca mi-ai adaugat un “h” cam nobiliar in nume la tine pe blog ;-) De restul sunt flatat.
[…] Cristian LupÅŸa (senior editor la Tabu ) a avut o prezentare foarte frumoasa, despre povestile pe care le consumam ca sa traim. De asemenea, el a facut diferenta intre optimismul circumstantial si optimismul permanent. […]
Felul in care l-ai pronuntat pe Butterkeks, apoi ai zis ceva de un bunic maghiar parca… a generat acel h.
Imi cer scuze, am corectat.
Copila blonda: Imi accept sfertul de mosternire. ;-) Mersi.
Povestea lui Joshua Bell am gasit-o pe blogul unui coleg italian si mi-a placut atat de mult incat am scris un post nou pe blogul meu – nu scriu foarte des dar povestea lui Joshua Bell a meritat din plin. Ei, in schimb experimentul din Romania l-am primit pe e-mail si apoi regasit imediat pe Twitter. Am vrut sa scriu un nou articol dedicat experimentului romanesc dar nu am facut-o. Nu am facut-o dintr-un motiv simplu: nu puteam incorpora video-ul in textul articolului. Fusese facut de HappyFish care la acea data, nu stiu daca si acum, nu permiteau embed-uirea.
In ceea ce priveste tehnologia, cred ca o vom folosi in ambele sensuri: vom cauta povesti pentru a putea spune povesti. Exact asa cu ti s-a intamplat tie cu “Poveste de familie”.
A fost interesanta prezentarea ta si mai ales foarte frumoase povestile pe care ni le-ai oferit. :)
[…] sesiunii în care am vorbit la Optimism e aici – prezentarea mea e pe la minutul 32:30. July 13, 2009 | Filed Under […]
[…] Cristi LupÅŸa a vorbit frumos: Please upgrade your […]
[…] Cristian LupÅŸa (senior editor la Tabu ) a avut o prezentare foarte frumoasa, despre povestile pe care le consumam ca sa traim. De asemenea, el a facut diferenta intre optimismul circumstantial si optimismul permanent. […]
[…] să le spui ce voiai, trebuie să-i laÅŸi cu ceva. Prima ediÅ£ie mi-a oferit ÅŸansa să îmi expun viziunea mea despre importanÅ£a poveÅŸtilor, dar am încercat s-o fac într-un fel care să-i convingă ÅŸi pe cei din sală de importanÅ£a […]
important, frumos, emotionant… va sa mai trec pe la magazinu’ lu’ matale, promit !