Fursecul Mecanic (Esquire, decembrie 2008)

Fursecul

Vă aduceţi aminte de Fursecul Mecanic, proiectul culinar-interactiv care a făcut valuri toată vara şi toamna lui 2008? Omul care făcea fursecuri de tot felul şi le dădea oamenilor care dovedeau că le merită? Astăzi e ziua de naştere a lui Dan Tobescu, iniţiatorul şi creierul din spatele Fursecului. Dan locuieşte de aproape un an la Berlin, unde a pornit o variantă comercială a ideii, sub numele de I Am Cookie.

Anul trecut, acest proiect m-a făcut foarte curios ca editor, aşa că am rugat-o pe Gabriela Piţurlea să scrie un text care să pună întrebări mai profunde decât majoritatea textelor ce apăreau pe bandă rulantă în presa noastră – mai toate un elogiu adus samariteanului care aduce dulciuri.

Gabriela s-a dus mult mai departe de atât şi a adus înapoi o poveste, când dulce, când amăruie, despre fapte bune, motivaţii şi – după cum s-a dovedit – despre despărţirea de România. Acum puteţi în sfârşit s-o citiţi integral.

=======================
MECANICA FURSECULUI
=======================

Stă ore întregi în bucătărie şi face fursecuri pe care le livrează personal şi gratuit unor străini. De ce ar face un bărbat aşa ceva?

De Gabriela Piţurlea
Esquire, decembrie 2008

Dan Tobescu intră în casă, iar faldurile albe şi semi-transparente ale perdelei de la uşă îi flutură moale în urmă. Pune câteva pachete pe un bufet din bucătărie, se spală vârtos pe mâini şi orânduieşte arsenalul: cântar, cratiţă, zahăr alb, zahăr brun, ouă, făină, unt, ciocolată amăruie şi ciocolată cu lapte, extract de vanilie. „Te avertizez că este prima oară când nu gătesc acasă, deci nu ştiu ce-o să iasă”, îmi spune. Soţia lui, Cristina, încă doarme, aşa că vocea un pic ascuţită îi este acum domoală.

Nu-l deranjează prezenţa mea, nici că nu este pe teren propriu. Problema e că vila în care ne aflăm, şi în care îşi petrece un mini-concediu, nu are cuptor, deci va trebui să coacă fursecurile în bucătăria Fănuţei, menajera. Compoziţia o prepară însă aici.

Bucătăria deschisă ciupeşte spaţiu dintr-un living pe ale cărui geamuri mari se văd dealurile verzi din Prahova, bătute aspru de soarele lui iulie. Dulapurile crem, retro, răcoarea calmă a canapelei şi şemineul gol conferă pregătirilor lui Tobescu (echipat în jeanşi, tricou şi converşi) un aer rebel, de parcă treaba asta cu gătitul e doar un mod de a sparge liniştea. Pe măsură ce el amestecă ingredientele, mirosind din când în când compoziţia, decorul îşi acceptă bucătarul atipic şi contrastul scade. Puţin după ora 12, Fănuţa vine să ne ia.

La 32 de ani, Tobescu e un zdravăn, are un început de chelie, ascultă muzică electronică şi rock industrial, vorbeşte cursiv germană şi colecţionează telefoanele mobile făcute de Ericsson până în 2001, când firma suedeză a fuzionat cu Sony. Pe când era student la Jurnalism, a lansat Pro Motor la Pro TV (în copilărie putea recunoaşte o marcă de maşină după faruri). A lucrat la Prima, apoi a renunţat la viaţa de angajat pentru a fi complet independent. Şi-a făcut o firmă de producţie TV, a început o afacere cu dulciuri personalizate, a deschis şi a închis o cafenea.

Acum se dedică aproape exclusiv unui proiect iniţiat la sfârşitul lui mai: în fiecare săptămână găteşte dulciuri şi le livrează gratuit bucureştenilor care intră pe blog-ul lui, furseculmecanic.blogspot.com, şi îi trimit un mesaj prin care îl conving că merită.

În prima postare pe blog, Tobescu spunea că ideea s-a născut din disperarea de a nu găsi un loc cu dulciuri de calitate. Are priceperea şi ustensilele necesare şi vrea să prepare cele mai bune fursecuri din România. Nu are un interes ascuns, scria el, totul e transparent, inclusiv donaţiile care, fără să fie solicitate, sunt binevenite. Ideal ar fi ca proiectul să se poată autosusţine.

Acum, la mijloc de iulie, profită că e în satul Ceraşu, la vreo 80 de kilometri de Braşov, ca să facă Chocolate Chip Cookies pentru trei braşoveni care i-au scris că vor dulciuri. (Tobescu foloseşte întotdeauna denumirile originale ale fursecurilor, pentru că majoritatea nu au echivalent în română.)

Bucătăria de ţară în care ne-a adus Fănuţa e o cămăruţă cu tavan cocoşat, o sobă de gătit într-un colţ şi-un pat scund în altul, peisaj în care siguranţa obişnuită a lui Tobescu face loc unui zâmbet forţat. Mama Fănuţei aprinde cuptorul aragazului cu o lumânare, de jur împrejur, avertizând că nu l-a mai folosit de mult. „Perfect! Merge, n-are treabă!”, zice Tobescu. Se acumulează gaze, ochiul începe să hârâie şi focul se stinge cu zgomot bufnit. După alte două eşecuri, în cameră miroase greoi a gaze. Bătrâna propune să folosească soba. Scoate inelele de fontă, îndeasă ziare, bucăţi de lemn şi le aprinde. Scânteile încep să mănânce hârtia, scuipă fum şi flăcările cresc. Tobescu îşi păstrează o mină neutră şi pune termometrul în cuptorul sobei (un gol îngust şi necompartimentat). Nici acasă nu are super aparatură electrică la care ar visa orice patiser, ci un cuptor obişnuit, dar care prezintă un avantaj: e previzibil şi nu depinde de mofturile jarului. Tobescu ştie că “fâssss fâssss” înseamnă 180 de grade, pe când “hauuu fâssss” anunţă deja 200 – 210 grade. Chocolate Chip Cookies trebuie făcuţi la 170 de grade. Hai, 160 – şi-i mai laşi un pic. La 180, li se arde fundul. La 150, s-a terminat: se scurg.

Viitoarele fursecuri – şase mingi de culoarea caramelului – se lăfăie pe albul foii de copt, în timp ce Tobescu, bătrâna şi fiica Fănuţei dădăcesc pe rând focul. Jumătate de oră şi 150 + n grade mai târziu, mingile zac în tavă, unite într-o masă lăbărţată de fursec, pe care Tobescu îl priveşte cu dispreţ. Mama Fănuţei hotărăşte că termometrul nu-şi mai are rostul în cuptor şi că dulciurile se vor face şi fără ajutorul lui. Aruncă nişte surcele în flăcări şi se apucă să facă aluat de gogoşi, la rugămintea nepoatei.

După trei tăvi, bilanţul e trist. În curte, la lumină, Tobescu ridică fiecare fursec, îl miroase şi spune că nici unul nu merită livrat: cele din a doua tavă sunt carbonizate (eu zic că-s rumene şi crocante), iar din a treia tavă numai unul seamănă cu ce vroia el (eu zic că arată minunat).

Se lasă o tăcere perforată de cucuriguri îndepărtate şi de ronţăielile mele satisfăcute. „Mie-mi plac”, spun, mirată de indispoziţia lui. Tobescu mă priveşte cu milă şi mârâie: „Înainte de Volvo, am avut o Dacie, dacă înţelegi unde bat”. Un Chocolate Chip Cookie trebuie să fie crocant la exterior, cu un inel auriu închis în jur, şi moale în interior. Baza să fie de culoarea caramelului, nu bej deschis, nu maro închis. Nu suportă să mănânce prăjituri care nu au formă perfectă. Crede că educaţia germană pe care a primit-o i-a insuflat un perfecţionism ce influenţează tot ce face. De-asta foloseşte, fără economie, cele mai bune ingrediente: ciocolate Valrhona şi Callebaut (preferatele oricărui hotel de cinci stele), extract organic de vanilie, unt franţuzesc. De-asta, dacă etichetele cu nume şi adresă pe care le pune pe cutiile cu fursecuri nu sunt imprimate cum trebuie, le aruncă, reprintează, taie şi lipeşte din nou.

Fursecurile de azi sunt nişte „tălpi uscate”, bune de aruncat. N-ar putea niciodată să distribuie aşa ceva.

***

Înnebunit după dulciuri încă de când se învârtea în bucătărie pe lângă prăjiturile bunicii, Tobescu a realizat că se pricepe la gătit acum opt ani, când i-a ieşit din prima un Tiramisu la care prietenii lui dăduseră greş. N-a făcut nimic special; a respectat indicaţiile. Altă dată, când a scos din cuptor nişte fursecuri eşuate, s-a enervat atât de tare încât le-a tocat mărunt, mărunt, cu gândul să le arunce. S-a răzgândit şi a amestecat firimiturile cu marţipan, le-a făcut bile şi le-a dat prin ciocolată. Cristina, soţia lui, i-a spus că sunt unele dintre cele mai bune lucruri mâncate vreodată. Torturi, mousses, prăjituri – toate îi ieşeau perfecte.

În timp, a învăţat despre dulciuri citind cărţi de bucate, bloguri despre gătit, forumuri şi site-uri de reţete. A profitat de ieşirile din ţară, ca să încerce de la plăcinta cu cremă de brânză şi gem din Tel Aviv, la tarta cu cremă de alune de pădure din Varese, Italia şi de la prăjiturile pe bază de pastă de orez din Coreea de Sud, la Appelkaka (o plăcintă cu mere) din Suedia. S-a străduit să reţină gusturile şi ingredientele, întrebând de fiecare dată ce conţin şi cum se fac, a fost atent la aspect, ambalaj şi mod de vânzare.

În 2001 a deschis TC Broadcast, reprezentanţa unei firme din Germania care produce dulciuri personalizate. Clienţii aleg produsul şi aromele, trimit schiţa ambalajului sau o siglă, iar dulciurile, făcute şi împachetate în Germania, sunt apoi trimise în România. Este o afacere care merge de la sine şi care îi oferă lui Tobescu libertatea de a se ocupa de ce-i place.

Anul trecut şi-a investit toţi banii într-o cafenea, pe care a deschis-o în martie. COMOCO era un local luminos şi minimalist din centrul Bucureştiului, decorat în nuanţe de lapte, unt şi ciocolată, unde clienţii puteau găsi dulciuri americane proaspete. Riscantă şi idealistă, cafeneaua era ultimul lucru pe care soţii Tobescu încercau să-l facă în România, de unde încă din 2000 se gândiseră să emigreze. „Cafeneaua asta a fost pentru mine ceea ce e pentru alţii cazinoul”, mi-a scris el într-un e-mail. „Îmi place atât de mult să gătesc, încât nu am mai fost manager, ci un simplu cofetar-patiser care dormea patru ore pe noapte şi în rest gătea.” În ciuda entuziasmului, la trei luni de la deschidere, cei doi foloseau încasările de peste zi la cumpărăturile pentru ziua următoare. Deşi în a patra lună numărul clienţilor cafenelei crescuse promiţător, nu mai puteau susţine cheltuielile curente, aşa că au închis-o.

Ros de depresie, Tobescu n-a mai gătit. Nu simţea nici o vibraţie, intra în bucătărie numai rugat de alţii, dar şi atunci fără chef. În februarie, a plecat cu Cristina prin Europa, ca să uite. La Paris, proprietarul apartamentului pe care îl închiriaseră în Marais le-a spus că mai are unul într-o casă de secol XVII, aflată chiar pe malul oceanului, în Normandia. Neştiind mare lucru despre zonă, au decis să stea şi acolo vreo zece zile. Locul i-a subjugat.

Mergeau zilnic pe faleză până la cofetăria Charlotte Corday din Trouville, ca să cumpere cele mai bune prăjituri pe care le-au mâncat vreodată. Pentru că adeseori ploua torenţial, iar vântul făcea umbrela inutilă, Tobescu ascundea sub haină cutia din carton subţire ce ascundea cele şase prăjituri. Ajuns la vilă, se aşeza la fereastră, într-un fotoliu alb, şi mânca prăjitura favorită, privind oceanul. Le Masque et la Plume era fericirea fără fisură, cu bază de pandişpan, bezea caramelizată şi mousse fin de prune. Stresul şi dezamăgirea de după închiderea cafenelei s-au topit în perfecţiunea prăjiturilor. „Nu erau foarte pretenţioase ca execuţie, dar aveau nişte combinaţii de gusturi şi de ingrediente care erau ca un drog”, îşi aminteşte Tobescu. „Mă binedispuneau instantaneu. Puteam să mă mulţumesc cu o cocioabă acolo la Trouville, dar să ştiu că pot să-mi cumpăr dulciurile alea până la sfârşitul vieţii.”

În aprilie, Tobescu s-a întors în ţară, entuziast şi încrezător în sine. A gătit mai des decât de obicei, încercând să îmblânzească dorul de gusturile din Franţa. În mai i-a venit ideea să facă şi să ofere dulciuri în Bucureşti, fără obligaţia de a fi plătite. Într-o noapte i-a spus soţiei lui că blogul ar fi canalul ideal de comunicare pentru asta. Era ora 1 şi tocmai veniseră de la o plimbare. Cristinei (care lucrează acum la un roman) i‑a venit ideea să‑i spună Fursecul Mecanic. Fursecul (cu majusculă) este entitatea care înglobează tot ce găteşte Tobescu, fie că este vorba despre muffins sau bile de marţipan. A doua jumătate e un tribut adus unuia dintre filmele lui preferate, A Clockwork Orange (Portocala Mecanică). Până dimineaţa Tobescu făcuse deja logo-ul (un pahar cu lapte de care se sprijină o coloană de fursecuri), iar următoarele trei zile şi le-a petrecut gândindu-se dacă e bine să meargă până la capăt.

A lansat blogul pe 28 mai şi a pornit în căutare de ingrediente. Singurul importator de ciocolată Callebaut din România i‑a cerut să cumpere minimum 100 de kilograme, aşa că şi-a comandat-o de pe E-Bay. Tot de pe Internet a luat marţipan şi matcha (pastă de ceai verde). Pentru că n-a găsit ambalaje de fursecuri, a recurs la cutii de plastic, borcane şi plicuri. Ore întregi a citit reţete, le-a compilat şi le-a experimentat noaptea, s-a învăţat cu ciocolata Valrhona care trebuia topită cu multă atenţie, din cauza conţinutului foarte ridicat de cacao, şi s-a oprit numai când a obţinut dulciuri pe placul lui. „Sunt de departe cele mai bune fursecuri nu numai de la noi, ci printre cele mai bune fursecuri pe care le poţi mânca în general”, spune el. Faţa i se luminează repede într-un zâmbet. „Iată şi modestia.”

A evitat să facă specialităţi franţuzeşti, pentru că acelea i se par imposibil de gătit fără să fi urmat o şcoală de gastronomie. A ales în special reţete americane, pentru că sunt mai savuroase când vine vorba de fursecuri. „Tradiţia de cookies complecşi, cu bucăţi de ciocolată, cu caramel, vine de la americani. Europenii preferă să facă fursecuri din aluat simplu, şi să le combine cu cremă sau să le înmoaie în ciocolată. Mi se par mai interesante cele americane.”

Pe 10 iunie a anunţat prima livrare – Chocolate Chip Cookie – şi mail-urile cu motivaţii au început să vină. Nimeni nu părea să înţeleagă despre ce-i vorba, dar era gratis şi arăta bine. I-au scris că blogul lui le aminteşte de copilărie şi de dulciurile făcute de mama sau bunica, că visează fursecuri, că le plouă în gură. Tobescu a avut 25 de livrări la primul model de fursec şi 36 la al doilea, Chunky Peanut Butter Cookie (biscuite cu unt de arahide).

Gătea şi se străduia în acelaşi timp să fie cât mai mult alături de familie, pentru că mama lui era pe moarte. „Blogul merge în continuare, pentru că nu sunt precum gospodinele de la Acasă TV, care încep să se vaite pe post de ce probleme de sănătate au ele sau rudele lor”, îmi scria pe 19 iunie. Promisese că va face un singur tip de fursec pe săptămână şi se ţinea de plan. „Îl fac doar ca să nu dezamăgesc pe toată lumea care s-a bucurat de el.”

Oamenilor le-au plăcut atât de mult fursecurile încât au vrut să-i dea ceva în schimb: s-au oferit să-i gătească, i-au adus ingrediente din străinătate, i-au dăruit un tricou şi un magnet personalizat. Le-a răspuns de fiecare dată pe blog, cu un mesaj de mulţumire şi cu fotografia cadoului primit. Spune că e tipul de reacţie umană şi sinceră care îi place şi îl bucură, aşa cum îl încântă şi gesturile mai mici: luminarea feţei, grimasa preschimbată în zâmbet a unei secretare căreia îi spune că el este Fursecul Mecanic.

În a doua vineri din iulie l-am însoţit la livrarea Fursecului 5: muffins de ciocolată, cu marţipan şi cremă de alune de pădure. Când ne-am întâlnit, la 14:10, Tobescu abia se trezise. (E ritmul lui încă din 1995, când lucra la matinalul de la Pro TV: se culcă dimineaţa şi se trezeşte după-amiaza.) Era vesel şi relaxat, ca de obicei. Ajunsese să-şi dedice întreaga săptămână proiectului: gătea lunea şi marţea, iar de miercuri până sâmbătă distribuia fursecuri prin toate colţurile Bucureştiului. Mi-a arătat graficul livrărilor din ziua aceea – un fel de orar, cu adresele, numele oamenilor şi cu sigla blogului printre ele. Avea în maşină şi o hartă, pusă în apărătoarea de soare. „Sunt ca un taximetrist. Ar mai trebui să-mi pun o iconiţă în dreapta.”

A spus că încearcă să-şi grupeze livrările pe zone, ca să-i fie mai uşor, că lasă jumătate sau un sfert de oră între ele şi că bate cam 100 de kilometri pe zi, fiind mereu pe fugă. Merge pe linia tramvaiului, opreşte pe trecerea de pietoni, orice e necesar ca să ducă fursecurile la timp. Cei care le primesc în borcan trebuie să-l înapoieze la următoarea livrare, pentru ca proiectul să fie cât mai ecologic. Până şi tipul de ambalaj spune ceva despre impresia pe care şi-a făcut-o despre cel care i-a scris, dar nu are parametri bătuţi în cuie. Când nu găseşte pe nimeni acasă, reprogramează sau lasă pachetul în cutia poştală sau atârnat de clanţa uşii. Sigur, se mai întâmplă uneori ca vecinii să fure fursecurile.

Am vizitat nouă oameni în acea zi. Tobescu s-a întâlnit cu ei la serviciu, la o ieşire de metrou sau la un colţ de stradă. La început era momentul de recunoaştere, când el mergea spre ei zâmbind şi ţinând cutia la vedere, iar ei îl întâmpinau, ştiind că nu le poate aduce decât ceva bun. Apoi dialogul lejer, dintre doi străini care au descoperit un limbaj comun: cum ai aflat de blog? Cum îţi plac fursecurile? Să-mi scrii cum ţi s-au părut astea. Şi un la revedere senin, deschis la reîntâlnire. Imaginea care rămâne după el e invariabilă: un om bine crescut şi surâzător care aduce fursecuri, vrea să afle despre tine numai cât eşti dispus să-i spui şi pleacă, lăsându-te încântat. „Îmi place că nu face frumos în faţa nimănui, nu linguşeşte pe nimeni, are un fel detaşat de a fi apropiat de toată lumea, cu toate că sună paradoxal”, spune Christine Norberg, una dintre susţinătoarele proiectului.

Ultimul transport din acea zi a fost în Pipera, la un cuplu de tineri care l-au invitat să mănânce caise din grădina lor. Le mai livrase fursecuri, dar nu îi întâlnise. S-au aşezat la masa din terasă, în timp ce Fax, câinele lor de două luni, lătra şi se gudura pe lângă fiecare. Tobescu părea să nu observe că erau un pic timizi şi umplea orice pauză apăsătoare cu poveşti despre fursecuri, mail‑uri şi livrări. A spus-o, piţigăindu-şi vocea şi mustăcind, pe cea a unei femei care, după ce s-a plâns că nu a primit fursecurile în borcan, i-a zis: „Sper că nu sunt otrăvite” şi mai târziu i-a scris că nu e încântată de ele şi că va scoate trimiterea către Fursecul Mecanic de pe blogul ei. Gazdele au făcut ochii mari şi au râs, el i-a dat înainte, ei s-au destins, stânjeneala a devenit confort, conversaţia s-a închegat şi s-a mutat spre Germania, ţară dragă atât lor, cât şi lui. Înainte ca soarele să dispară sub crengile caişilor din curte, Tobescu se împrietenise cu ei.

***

Într-o zi, l-am întrebat pe Tobescu: el ce prăjitură e? Mi-a spus că trebuie să-i ceară părerea Cristinei. „Tu eşti un cupcake cu matcha”, i-a zis ea. „Toată lumea crede că ştie ce eşti, pentru că un cupcake arată ca un muffin. La gust seamănă pe undeva cu un muffin, aşa că nimeni nu îşi pune problema că a greşit titulatura nici măcar după ce gustă. Topping-ul de matcha e exotic, foarte rar, seamănă cu fisticul, dar lumea nici măcar nu îndrăzneşte să spună ce e, nu ştie dacă e bun sau rău, dacă le place sau nu le place, îl mănâncă pentru că nu au mai mâncat niciodată şi pentru că este de bun simţ să te prefaci că eşti deschis la experienţe noi. Gustul topping-ului este complet nou, revigorant, şi contrazice dulceaţa cupcake-ului într-un fel care-ţi dă frisoane de plăcere. În timp, realizezi că este echilibrată inteligent.”

De când a demarat cu Fursecul Mecanic, Tobescu s-a distrat cunoscând oameni, dar nu şi-a schimbat cu mult părerea proastă pe care o avea despre România. Unele dintre mesajele primite au trădat un scepticism exagerat al românilor, care, spune el, îşi imaginează că în spatele oricărei iniţiative bune se ascunde o mizerie sau un interes strict personal. I s-a reproşat că face un experiment socio-psihologic. Că „mecanic” vine de la „mecanizat”, deci dulciurile nu sunt făcute manual. Că totul este o inteligentă campanie de teasing ce pregăteşte lansarea unei afaceri. Alţii au crezut că totul este scorneala unui nebun. De ce ar face un om aşa ceva?!

„Din acelaşi motiv pentru care mi-am dorit toată viaţa să am un grup de prieteni cu care să merg prin Europa cu o dubă închiriată şi nu am reuşit niciodată, pentru că toată lumea a renunţat în ultimul moment”, spune Tobescu. „Am spus: închiriez eu duba, pe banii mei, plătesc eu mâncarea, numai să mergem, să ne simţim bine şi să facem un lucru relaxat, occidental. Asta am vrut să fac, un lucru relaxat, occidental. Fără a conta cât mă costă, fără a mă gândi ce implicaţii ar avea.”

Mesajele prin care bucureştenii trebuiau să-l convingă că merită fursecuri erau pentru el dovada minimă de strădanie şi interes pe care o puteau arăta. Dacă multe erau deranjant de siropoase, dar tolerabile, unele îl plasau între amuzament şi şoc. „Statistic vorbind nu ai cum să eviţi să nu-ţi scrie şi nebuni. Nebuni şi nesimţiţi – sunt cele două extreme cărora nu le răspund. Nesimţiţii sunt cei care scriu: «aş vrea şi eu o porţie de muffins». Asta e motivaţia. Deci au pus foarte mult suflet şi au investit foarte mult timp pentru a formula o propoziţie pe mail. După aceea sunt cei în ale căror probleme psihice nici nu vreau să intru, care-mi scriu lucruri de genul: «De ce ar trebui să primesc eu fursecuri de la tine? Pentru că am început să pierd încrederea în oameni». Punct. «Şi doare.»”

Pe măsură ce presa i-a pus Fursecului pampoane, numindu-l simpatic, minunat sau dulce, şi l‑a făcut pe Tobescu să pară un bonom hotărât să salveze ţara de dulciurile rele şi să satisfacă poftele oricărui hipoglicemic, numărul vizitatorilor a crescut de la 6.218 în iunie, la 10.680 în august, iar pe blog s-au îndesit comentariile cu recomandări: să stabilească un preţ, să fie mai puţin arţăgos, să nu se mai laude atâta. Le-a răspuns ironic, mereu rece şi direct. „Îmi plac lucrurile fără echivoc, n-am nevoie de mesaje overall pozitive. Atunci când comunic cu cineva prefer oricând un mesaj sută la sută negativ unuia aparent călduţ şi drăguţ, presărat de fapt cu mici mizerii.”

Ecuaţia pare simplă: pentru el gătitul nu este nici mod de viaţă, nici pasiune orbitoare. E un hobby constructiv. Afacerea cu dulciuri personalizate îi e de ajuns ca să-i asigure o existenţă decentă şi comodă. Îşi petrece în continuare timpul citind reţete, experimentând, făcând şi distribuind fursecuri. Nu are spiriduşi ajutători. Nu plănuieşte să facă profit din proiect, aşa că poate refuza liniştit pe oricine. Nu vrea nici sfaturi, nici ajutor. Are genul de atitudine „à bon entendeur, salut”, care intimidează, pentru că nu lasă loc de obiecţii şi polemici. Dar amabilitatea lui se termină unde începe intruziunea. Cine intră în joc, fie respectă regulile, fie iese; şi, nu în ultimul rând, acceptă că Tobescu urăşte monotonia.

Prima reţetă din august a venit cu o schimbare de sistem: motivaţiile au picat, fiind înlocuite cu nişte întrebări din cultură la care fie ştiai răspunsul fără să cauţi pe Google, fie recunoşteai că nu ştii şi nu primeai fursec. Caramel Apple Cookies pentru o trupă care a remixat melodii Nine Inch Nails. Fursecuri cu ciocolată albă, caise şi migdale, dacă îl ştii pe Daniel Craig din alt rol decât cel de Bond. Fursecul nemţesc Linzer pentru piesa lui Max Frisch care începe cu replica „Ar trebui să-i spânzure, n-am spus-o eu dintotdeauna?” şi personajul care o spune.

Unul dintre motivele schimbării a fost că Tobescu vroia să măture puţin proiectul cu abonaţii care se obişnuiseră să primească dulciuri numai pentru că, la un moment dat, scriseseră un mesaj frumos. „Consider că dinamica relaţiei dintre mine şi fidelizaţi este exact aia din relaţiile şi căsniciile româneşti”, spune Tobescu. „Aşa cum doi parteneri fac eforturi până când se căsătoresc, şi după aia se blazează şi încep să considere de la sine înţeles ca celălalt să rămână cu ei şi să le ofere diferite lucruri, tot aşa e şi cu Fursecul. Românii au, din păcate, tendinţa de a deveni delăsători într-o relaţie. Introducerea întrebărilor i-a făcut pe majoritatea să se supere un pic, pentru că i-a trezit puţin din rutină.”

Totuşi, a introdus testele mai ales ca să vadă cine sunt cititorii lui. „Eu nu mă plictisisem de motivaţii, dar 90 la sută îmi scriau despre bunica şi cum gătea bunica”, zice Tobescu. „Sigur, nu puteam să-i acuz pentru asta, dar nici nu puteam să-mi dau seama din mail-uri cu cine am de-a face (…) De-asta unele teme sunt foarte specifice, pentru că sunt formaţii sau filme care îmi plac foarte mult şi despre care nu am cu cine să vorbesc în afară de Cristina. Şi e foarte trist să nu ştii dacă mai ai corespondenţi în oraşul din care urmează să pleci.”

***

Testele de cultură au împrospătat proiectul cu noi cititori. La început de octombrie, Tobescu era la fel de entuziast ca atunci când a lansat blogul. După 15 reţete şi undeva între 4.300 şi 4.500 de fursecuri livrate, spunea, totuşi, că Fursecul nu are nici o şansă de autosusţinere. Recuperase cam o şesime din banii cheltuiţi.

Oamenii spun că fursecurile sunt senzaţionale, demenţiale, geniale, că pe o scară de la 1 la 10, ar primi nota 11. Unul dintre consumatorii cu vechime, Ion Borşan, spune că îl frustra teribil că nu ştia răspunsurile la întrebări, şi că l-ar bucura să poată cumpăra dulciurile făcute de Tobescu şi să nu depindă de temă. Nu este singurul. Tobescu ar putea să deschidă o cofetărie cu certitudinea că ar avea zeci de clienţi fideli, dar n-o va face, pentru că nu crede că dulciurile lui îşi au locul aici. Va pune punct Fursecului, cum a promis: cu o plecare. În februarie se mută la Berlin, şi va decide acolo dacă locul cafenelei lui este în Germania sau în altă parte. Spune că marea lui satisfacţie este „de a fi găsit nişte oameni extraordinari şi de a putea să nu plec chiar cu o greaţă supremă”.

Din iunie, de când am aflat de Fursecul Mecanic, s-au întâmplat multe: l-am văzut pe Tobescu la livrări, curios de reacţiile oamenilor când îi gustă bunătăţile, ca un profesor ce ştie că a făcut o demonstraţie magistrală, dar vrea să şi-o confirme privind uimirea elevilor. A gătit la munte, şi s-a întors de acolo cu gogoşi bune şi fursecuri ratate. A fost la un radio public, unde a pus piesa Elektro-Kardiogramm, a celor de la Kraftwerk, bucurându-se de asta ca de o mică victorie. A provocat cititorii blogului să dibuiască şi să fotografieze o fabrică de geamuri părăsită. I-a scos din casă în noaptea de Halloween, ca să caute indicii prin Bucureşti, şi i-a aşteptat cu dulciuri la capătul periplului. A mixat gusturile, a sucit regulile, a flituit criticile, iar eu m-am întrebat până în ultima clipă din ce s-a născut Fursecul Mecanic.

Altruism? Sătul de încruntarea românilor, Tobescu a vrut să-i înveselească puţin. A oferit gratis dulciuri formidabile, fără să reproşeze nimănui că nu donează ceva în schimb. A încercat să demonstreze că majoritatea cofetăriilor de la noi sunt o batjocură şi, criticându-le public, să forţeze o schimbare de atitudine. A vrut să spună un „la revedere” frumos unei Românii urâte, de care nu-l mai leagă nimic. „Cred că decizia de a pleca e una din cele mai dureroase din viaţa lui”, spune Irina Georgescu, o cititoare a blogului. „Şi că Fursecul Mecanic e un fel de ultim gest de bunătate faţă de ţara asta ciuntită care nu ştie decât să ciuntească la rândul ei. Cred că e şi un fel de «îmi pare rău» mut şi, poate conştient, poate nu, un mod de a arăta că se poate. Cred că Fursecul Mecanic a certificat nişte idei pentru Dan şi-l va lăsa să plece liber, fără ură, umplut de calm.”

Egoism? Tobescu a vrut să(-şi) demonstreze că până şi cele mai scumpe prăjituri pe care le mănâncă românii sunt doar nişte surogate de dulce în comparaţie cu ce poate găti el. A aşteptat şi a primit pentru asta admiraţia de care nu se bucurase pe când exista COMOCO. A folosit blogul pentru a găsi „oameni de calitate” pe care altfel nu îi dibuise. „Am căpătat senzaţia că tipul are un perfecţionism interesant şi că ăsta este motivul pentru care face tot ceea ce face”, spune Christine Norberg. „El şi-a dorit cafenea, pentru că îşi admira propriile creaţii şi din admiraţia asta a ales să facă în aşa fel încât să gătească în continuare. Iar eu am încredere în această motivaţie mai mult decât am în altruism pur. (…) Admir felul în care alege să se desprindă de ţară. E o treabă masculină. Vanitoasă, orgolioasă, dar mişto.”

Comments

4 Responses to “Fursecul Mecanic (Esquire, decembrie 2008)”

  1. Gabriela on September 22nd, 2009 12:12 am

    L-am intalnit pe Dan intr-unul din weekendurile mele lenese din Berlin. Il descoperisem pe bloguri in Bucuresti, ii admirasem nebunia frumoasa, ii invidisem curajul de a transforma visul in realitate, incepusera sa ma enerveze si pe mine elogiile. Si-l cam uitasem. Il mai cautam virtual din cand in cand…vroiam sa stiu ce mecanisme de vis mai invarte. L-am regasit, intr-o dimineata tarzie de vineri, cu soare, si nori, si ploaie si cafea fierbinte. In articolul Gabrielei. Si l-am vazut cu ochii ei. Atunci am facut cunostinta cu Dan Tobescu. A doua zi, cand i-am deschis usa apartamentului de la etajul 6 din Schonhauser Allee si i-am vazut zambetul imbujorat, l-am salutat deja ca pe un vechi prieten. Mi-a adus cele douazeci de cookies comandate cu o zi in urma. (Da, n-am rezistat!) Si-a cerut scuze ca fusese nevoit sa ma refuze. Avea deja foarte multe comenzi de onorat. Mi-a spus, in schimb, pe nerasuflate, povesti cu fursecuri mecanice, masini electrice, cafenele bucurestene, functionare RDG-iste, arome de matcha si vanatori de cookies. “Vorbeste mai mult decat mine”, le-am spus prietenilor in dimineata urmatoare, in timp ce savurau, pe langa cookies, si povestea inedita a fursecului mecanic. Vorbeste mult, iar povestile lui au arome si culori diferite. Nu sunt toate cu ciocolata. N-au toate ingrediente exotice. Nu sunt toate pudrate cu zahar. Iar portretul pe care i l-a facut Gabriela pare sa aiba aceeasi reteta.

    Felicitari, Gabriela! Multumesc, Cristi! La multi ani, Dan!

  2. Gabi on September 22nd, 2009 9:06 am

    Multumesc frumos :)

  3. Lincuri « Din jurnalul unei gospodine ratate on September 23rd, 2009 9:36 pm

    […] aflat cine este, und este si ce mai face Fursecul Mecanic, cel ce impartea anul trecut indicatii codificate spre gasirea de destinatii misterioase la capatul […]

  4. Imi place… FurseculMecanic « Defy the Wind on October 3rd, 2009 11:00 pm

    […] [Later edit: Esquire, decembrie, 2008] […]

Leave a Reply