IUHUU! Mirela? (Esquire, Sept. 2009)
Săptămâna trecută e reînceput emisiunea Mondenii pe Prima TV – primul sezon al epocii post-Bendeac. Înainte ca aceste schimbări să fie știute, am petrecut puțin timp cu Mirela Zeța. Rezultatul încercărilor mele de-a afla ceva despre ea îl puteți citi integral, mai jos. Textul a apărut în septembrie în Esquire.
=======================================
IUHUU! MIRELA? IUHUU! MIRELA, TU EȘTI?
=======================================
Sau mic tratat despre Mirela Zeța de la Mondenii, despre primele impresii, despre încercarea de a le nuanța și despre cum minți și te minți cu frânturile de informație pe care le-ai strâns.
Fotografii de Alex Gâlmeanu
Esquire, septembrie 2009
Totul a început cu sânii Mirelei Zeța.
Perechea aceea a fost prima mea impresie și prima mea impresie a fost: ce pereche nepereche. S-a întâmplat în primăvara lui 2008, când am văzut-o în Restul e tăcere, unde s-au strecurat viclean, ca un buletin de vot fraudat, în cel mai neașteptat loc: după mutra lui Marius Florea Vizante. Un geniu trebuie să fi montat acea secvență ““ să treci dintr-un cadru strâns cu Vizante într-unul larg dominat de o femeie pe jumătate goală e ca o interpretare greșită a unui diagnostic. Întâi ți se spune că e negativ, apoi ți se explică că negativ e bine. Nonșalanța cu care personajul Emilia pozează pentru o hoardă de pictori amatori e covârșitoare. Contextul îți pervertește pornirea naturală de-a fantaza la curbele măslinii ale pielii ei și te silește să le interpretezi cu sobrietate, ba chiar cu o prețioasă alonjă critică: înțeleg, vaga întărire a sfârcurilor suav centrate indică o întâlnire fortuită cu o briză, probabil cauzată de deschiderea ușii de către agentul tulburător al liniștii creative, în acest caz personajul lui Vizante care, după cum putem observa, transpiră ca oglinda după un duș fierbinte.
E tentant să spun că pentru ei venisem când am cunoscut-o pe Mirela în carne și oase, într-o zi caniculară de iulie, pe o stradă din centrul vechi al Bucureștiului. N-a fost așa. (OK, recunosc, am aruncat o privire, cât să verific că erau acolo ““ cuibăriți în decolteul rochiei albe văluroase.)
Venisem pentru că de la filmul lui Nae Caranfil încoace i s-au întâmplat multe lucruri actriței de 27 de ani, cel mai important fiind succesul fulminant al emisiunii Mondenii la Prima TV, poate cel mai pe val produs TV al momentului (sezonul 7 începe toamna asta). Acolo s-a născut “Mirela de la televizor”, de mii de ori mai cunoscută decât “Mirela din film” și de zeci de mii de ori mai cunoscută decât “Mirela din teatru”.
Venisem pentru Mirela din spatele tuturor acestor Mirele, una pe care-o bănuiam exponențial mai vie decât cea desprinsă din interviurile din presă unde, constant, dădea răspunsuri suspect de anoste.
Pe ea vroiam s-o găsesc.
***
Nu-mi place să scriu despre persoane cunoscute pentru că mă simt ca un bărbat disperat, gata să ducă orice acasă. Mereu trebuie să mă rog de cineva ““ de obicei un PR zelos ““ să mă bage în seamă, să-i explic ce și cum vreau, să ascult “regulile de utilizare” ale vedetei. De exemplu, PR-ul cu care am interacționat ca să ajungem la Mirela părea că face tot posibilul să prevină o întâlnire, hotărâtă să păstreze linia răspunsurilor date de actriță în scris. Poate de-asta, când m-am văzut față în față cu Mirela, am simțit nevoia prostească să-i mulțumesc. Bănuiam că n-a avut de-a face cu blocada, dar nu m-am putut abține. M-a privit curioasă, părând să spună: dar de ce nu m-aș fi întâlnit cu tine?!
Îi era foame, așa că am pornit spre Violeta”™s Vintage Kitchen, un restaurant cochet de pe-o străduță din spatele Teatrului Național, unde proprietara e și bucătar. Mirela era reținută, chiar monosilabică. Eu eram intimidat. Pe lângă senzația de inferioritate în care mă pusese ploaia de mulțumiri, mai era și realitatea plimbării prin centrul Bucureștiului cu o brunetă fermecătoare, cu o postură dreaptă ca la defilare și o aciditate care îți poate arde găuri în suflet cât ai clipi. Ca să-i câștig încrederea am adus vorba de apariția ei și a lui Mihai Bendeac la o emisiune TV cu Ion Cristoiu în care l-au făcut pe acesta, involuntar, să pară mai uncool decât coafura Monicăi Iacob-Ridzi. Cristoiu a întrebat-o animat cum poate ea, o brunetă, s-o joace pe Elena Udrea, care e mai bălaie decât Nică (Răspuns: cu perucă). Cerșisem un zâmbet, dar Mirela a luat remarca mea ca atare: o bucată de informație de care n-avea trebuință. Dintr-una în alta, mi-a spus că una dintre cele mai tâmpite întrebări care i se pun e “cum te vezi în zece ani?” Nu cred că se regăsea pe lista mea, dar nemulțumirea ei față de întrebările jurnaliștilor m-a intimidat și mai mult.
După ce am comandat, ne-am așezat pe terasă și, ca un școlar fâstâcit, am încercat să-i explic că e important să te chinui să redai corect un om când scrii despre el. “Nu te chinui”, mi-a spus. “Oamenii nu se deschid la prima întâlnire.” Abia mai târziu, când am transcris discuția, am înțeles că ăsta fusese un avertisment.
Mă bântuia în continuare ceea ce spusese despre întrebarea tâmpită și mi-am amintit de răspunsurile ei corecte, ca o înșiruire de sticle de lapte pe raft la alimentară: fire practică, gătește, grădinărește, nu are preferințe între teatru, film și televiziune, se bucură că la Mondenii joacă alături de colegii ei de școală, îi place să călătorească prin lume, îl apreciază pe Laurențiu Cazan.
I-am spus că mi se par prea “cuminți” ““ un cuvânt laș, dar n-am găsit altul pe moment. A spus așa: “Poate erau cuminți, într-adevăr. În multe interviuri am glumit destul de mult pentru că îmi permiteau întrebările. Cum te vezi tu în zece ani? Mie nu-mi place să dau verdicte de genul ăsta. Evident că orice om se gândește cum să-și facă meseria… Iar pe plan personal nu intrăm în detalii pentru că nu vreau și… Am mai explicat chestia asta. Mă văd cu prietenii, văd filme, glumesc, râd, fac prostii. Sunt un om ca toți oamenii.”
E o diferență între momentul bolnăvicios și necesar de modestie pe care îl practică unele persoane cunoscute ““ vai, dar eu nu sunt o vedetă! ““ și vehemența ușor stângace a Mirelei. Spun stângace pentru că știe că publicul o recunoaște (odată, în avion, o femeie a arătat încântată cu degetul spre ea și a exclamat: “Nu?”) și știe că ar fi penibil să insiste că nu e un soi de vedetă. Și atunci, probabil neavând alte arme, joacă rolul de antivedetă și transformă paginile de revistă în hârtie de învelit pește: nu numai că nu dă nimic din casă, dar refuză să emită orice fel de judecată. Exemplu:
“E ca și cum te-aș întreba eu acum: dar ție ce-ți place, roșul sau albastrul“, îmi spune. “Păi amândouă sunt frumoase. Depinde la ce. La o cămașă, la ce?”
“Adică dacă eu te-aș întreba dacă-ți place roșul sau albastrul tu mi-ai spune că amândouă sunt frumoase?”
“Da. Depinde unde, cum și în ce fel.”
“Dar instinctiv nu-ți vine să spui ceva? Că mie mi-a venit să spun albastru…”
“Nu.”
Niște prime impresii despre această Mirela din spatele celorlalte Mirele. În primul rând, cumințenia din interviurile pe care le citisem era reală. În al doilea rând, cumințenia asta amenința să stoarcă orice de urmă de viață dintr-un articol care, având în vedere rubrica, ar fi fost indicat să fie dacă nu sexy, măcar amuzant. În al treilea rând… Ah, la naiba în puii mei ““ roșu sau albastru?!
“Mirela nu are preferințe sau nu vrea să le spună?”
“Evident că am și eu principiile mele și că am fost educată într-un stil. Dar nu poți să etichetezi un om pur și simplu. El se modifică, trăiește. Uite, te întâlnesc pe tine acum. Sunt altfel, raționez altfel; e alt om, el se așteaptă la niște lucruri, eu nu știu la ce se așteaptă. Nu poți să pui o etichetă și să întrebi: Tu ești pasională? Păi sunt și pasională, dar depinde în ce context. Tu cum ești? Zi ceva despre tine.“
Aici virează într-o voce înțepată: “Da, sunt ambițioasă, vreau să schimb lumea și vreau pace pe Pământ”. Apoi face o scurtă pauză: “E absurd. E o tâmpenie. Și nu înțeleg de ce când explic lucrurile astea sunt percepută ca un fel de nebună”.
Nebună, nu. Dar, ce-i drept, derutantă. Tot ce-am făcut a fost să întreb de ce nu vorbește despre ea. (Și dacă îi place roșul sau albastrul, o întrebare care nici măcar nu fusese ideea mea.) Poate că în mod normal aș fi insistat. Dar am simțit că, pe lângă refuzul ei de-a se prinde în dansul dintre jurnalist și vedetă, o mai deranja ceva ““ altceva decât alegerea unei culori. Mă simțeam ca o hienă înconjurând o pradă care până acum câteva minute părea un vânător. Am renunțat la planurile mele și am lăsat discuția să hoinărească. Pe-alocuri a ajuns să sune ca un banc abstract:
“Ai adus?”
“Am adus.”
“Cât?”
“Cinci.”
“Ce cinci?”
“Ce cât?”
Începusem să-mi pun speranțele în grupul de liceeni cu care urma să ne întâlnim. În săptămâna aia predam la o școală de vară la Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) și mă gândisem că ar fi o scenă interesantă în articol dacă aș invita-o pe Mirela să le vorbească într-o vizită surpriză. Poate lor le va răspunde mai aplicat.
“Te-am prins într-o perioadă cu multe întrebări?”, i-am spus, pescuind în gol după o explicație pentru pendularea ei între melancolie și malițiozitate.
“O, da! Cel mai greu e să iei decizii.”
“Dar nu-ți place sentimentul?”
“Îmi place sentimentul în momentul când am ales și totul se dovedește a fi în regulă. Atunci e foarte ușor.”
“Acum ești în fața unor alegeri sau îți revii?”
“Sunt…” Se oprește, de parcă simte că a mers prea departe. “Da, sunt în fața lor. Da, cu siguranță.”
Bineînțeles că nu mi-a spus despre ce alegeri e vorba. Am ales să cred că era vorba de bărbați ““ asta pentru că mi-a spus că nu, nu se mărită.
Nu pot să închei povestea mesei de prânz ““ pe care a insistat s-o plătească ““ fără să spun de noroc. Vorbeam despre plecat sau rămas în țară când, brusc, între noi apare un puf zburător.
“Mă scuzi, dar e un noroc”, îmi spune.
“Te rog.”
Îl înhață, mă privește și apoi duce mâna către decolteu. Privirea mea gonește de la cot spre încheietură și până pe vârful buricelor degetelor, care alunecă și ascund norocul între sâni.
“Pot să te întreb ce ți-ai dorit?”
Râde. Râde superb, larg, cu toată gura.
“Nu, că dacă-ți spun nu se mai îndeplinește.”
***
În drum spre întâlnirea cu liceenii părea că se relaxează și, pentru prima oară, m-am întrebat dacă n-am agresat-o punând reportofonul pe masă. În dreptul parcului Cișmigiu am trecut pe lângă o adunare de taximetriști în grevă. Au zărit-o, au ezitat câteva secunde, apoi au cedat în fața nevoii testosteronale de a-și manifesta sonor aprobarea. Și-au încordat trompetele din plastic roșu făcut cornet și au fluierat cât i-au ținut plămânii. Pentru mine a fost dovada că o știe lumea. Pentru Mirela a fost doar mitocănie. “Asta e de la decolteu, nu de la faptul că apar la televizor.”
În sala de ședințe de la CJI, aliniați la două rânduri de mese, au întâmpinat-o 20 de liceeni (dintre care doar doi băieți) uimiți. Au recunoscut-o instantaneu pe “Mirela de la televizor”, tipa care o face pe Andreea Marin, pe Elena Udrea, pe Simona Pătruleasa. Dar o întâlnire cu Mirela în carne și oase, după cum bănuiți, a fost altă poveste. După câteva zile, i-am rugat să-mi scrie ce-au crezut despre ea:
* M-am gândit că o să râdem mult, că o să fie aceeași persoană pe care o vedeam la Mondenii. Dar nu. Am rămas plăcut surprinsă de o Mirela atât de serioasă.
* M-a frapat simplitatea actriței, dezinvoltura cu care ne vorbea, și cât de prietenoasă a fost când i-am cerut autografe și poze.
* Am rămas impresionată de cât de frumoasă este. Trăiam cu impresia că toate “vedetele” sunt de fapt prea corectate și extra-machiate la TV.
* Mi s-a părut puțin superioară, pentru că atunci când s-a așezat pe scaun a cerut cu un ton de comandă un pahar cu apă. Apoi a început discuția cu noi (care în mare parte a fost un monolog), pe care a știut să o direcționeze cum a dorit, profitând de naivitatea noastră.
* Â La început aveam privirea ațintită pe o șuviță din părul ei, care nu voia să stea la locul său și îi venea pe frunte. Mă gândeam că și mie mi se întâmplă de atâtea ori lucrul acesta, în timp ce persoanele care apar la televizor sunt mereu puse la punct.
* Îmi plăcea cum zâmbește și cred că ar fi drăguț să scrii despre asta. Adică, despre zâmbetul ei, nu al vreunui personaj pe care îl interpretează.
Fiecare a văzut ce-a vrut, fiecare a mers acasă cu propriul set de prime impresii. Nu mai întâlnisem așa o diversitate de păreri de la o discuție în familie despre Mircea Badea.
Abia când am ieșit am sesizat și eu emoțiile pe care adolescentele i le intuiseră de la bun început. Cum ne-am așezat pe o bancă, s-a năpustit asupra pachetului de țigări și a sudat nemilos vreo trei în timp ce-a turuit ca o fetișcană care tocmai a scăpat de examenul de licență și acum se descarcă prin toți porii: despre emoții; despre teatru, cu o pasiune pe care oricât ar încerca n-o poate genera când vorbește despre film sau TV; despre cât de mult și-a iubit bunica; despre cum uneori în avion își imaginează că se va prăbuși ““ uneori moare, alteori e unicul supraviețuitor; despre Meet Joe Black (Întâlnire cu Joe Black), pe care l-a văzut de vreo 14 ori și în care pe lângă Anthony Hopkins ““ pe care-l iubește ““, e și Brad Pitt jucând Moartea într-o manieră irezistibilă; despre comedia lui Eddie Izzard, englezul în travesti ale cărui subtilitate și ruperi de ritm o amuză și din care recită imediat câteva replici: “Ciao!”, “Do you have a flag?”. (Căută-le pe YouTube. Rupere.)
Am rămas trăznit. Turna informații cu găleata, de parcă emoțiile întâlnirii cu liceenii îi fisuraseră armura. La restaurant îmi spusese că își dă timp să cunoască un om și că până o face e temătoare. Îmi spusese chiar că întâlnirile țin de “o artă a comunicării”, pe care n-o stăpânește. N-o prea crezusem atunci, dar pe bancă devenise într-adevăr altcineva. Și zâmbea zâmbetul ăla al ei, uneori lăsând puțin capul în jos, aproape rușinată de buna ei dispoziție.
Apoi am luat un taxi spre Teatrul Metropolis, la repetițiile pentru o comedie bulevardieră ce urma să aibă avanpremiera în trei zile. Era în continuare sub acea vrajă inexplicabilă: deschisă, abordabilă, îndrăznesc să spun vulnerabilă. Își întindea bărbia alungită de-a lungul geamului și se zgâia lacom la clădirile vechi, bombănind ca pentru ea despre soarta lor. Apoi s-a apucat să povestească de ora de desen abstract din generală, când profesoara a fost nemulțumită de lucrarea ei ““ o electrocardiogramă care se ondula de la stânga la dreapta și se oprea, sugestiv, într-o ușă. Apoi despre lucrarea de control din clasa a doua care avea lipită pe ea imaginea unei rățuște. Copiii trebuiau să scrie cum se numește pasărea, să despartă cuvântul în silabe și apoi să-l folosească într-o propoziție. Mirela a scris rățușcă, ră-țuș-că și apoi “Rățușca are gâtulung“. Pentru “gâtulung” a primit nouă.
Mi-aș fi dorit să nu mai coborâm. Era echivalentul jurnalistic al unei prime întâlniri, când sosește momentul în care băiatul trebuie să pupe fata. Jocurile de putere încetaseră, răspunsurile corecte dispăruseră, iar Mirela ““ inconștient sau nu ““ părea că va împărtăși ceva.
Nici vorbă. Singurul lucru pe care mi l-a împărtășit când am ajuns la teatru e că vrea să-și ia de mâncare. Am intrat într-un magazin din apropiere, de unde, după ce s-a învârtit puțin, și-a luat salam vidat, pâine feliată, o cutie de rulouri vegetale cu soia și cremă (nu mai mâncase și era curioasă), apă, o periuță și o pastă de dinți. Când s-a ghemuit să aleagă pasta am văzut că scormonește după ceva anume. Mi-a explicat că nu vrea nici Colgate, nici Blend-a-med: vrea să poată alege altceva. A dibuit până la urmă un tub de Parodontax, pe care l-a pescuit mulțumită.
Pe când am intrat în teatru, vraja se fâsâise. Mirela cea monosilabică o suprimase pe Mirela cea volubilă. Nici n-a catadicsit să mă prezinte, limitându-se la un “e cu mine”.
Acum, la rece, am acceptat că acele minute de pe bancă și din taxi au fost singurele care au spart tiparul. Poate că informațiile pe care le iei cu tine după o primă întâlnire nu sunt întotdeauna corecte, sau au nevoie de completări, sau se dovedesc ulterior a fi complet greșite; dar în acel moment trecător și subiectiv, ele sunt adevărate.
Să derulăm puțin înainte. Am plecat de la acea primă întâlnire convins că vom putea reface vraja. Că-mi va povesti ce o amuză; ce înseamnă comedia; cum e să știi că fiecare om pe care-l întâlnești se așteaptă să-i rânjești “șoc” ca Pătruleasa, să te mâțâi îmbufnată ca Udrea și să te scuturi sexy-horror ca una dintre surorile Indiggo; că-mi va oferi anecdote peste anecdote care să ilustreze filozofia ei actoricească și naiba mai știe ce chestii pretențioase vroiam să aflu.
Ce nu știam e că ea pusese punct relației noastre când ne-am despărțit în fața teatrului.
O vreme am crezut că mi-a dat papucii prin dublul refuz de la ședința foto, care a avut loc două săptămâni mai târziu. Întâi a fost momentul din lift ““ eram eu, ea și PR-ul pe post de gardă de corp ““ când Mirela ne-a spus că după ședința foto o așteaptă Andreea (Gramoșteanu, colega ei de la Mondenii și cea mai bună prietenă) cu ceva bun acasă. Am privit-o curios. “Nu, nu te invit”, mi-a retezat-o preventiv. Al doilea moment a fost la plecare, când le-am urmat pe hol și am întrebat-o pe Mirela când ne mai putem vedea. PR-ul a propus s-o caut mai bine pe ea. Am refuzat și m-am uitat la Mirela, care mi-a răspuns că n-are timp, că nu știe când, că să vin la un spectacol pe care-l joacă cu Andreea pe terasa Teatrului Național. Poate vorbim acolo.
M-am dus la spectacol și acolo mi-am dat seama de două lucruri. Mirela se deschide când e pe scândura scenei. Acolo te primește oricând. Acolo vrea să ai așteptări de la ea. Acolo îi pasă de ce crezi despre ea. Piesa, Adio, Carmen, era o comedie în care Mirela juca ținând în mână o mitralieră, când autoritară, când blândă și iubicioasă. În momentele de blândețe, personajul se arunca la picioarele amantului și torcea un “Rrrrrrrrrrrr” adolescentin și gutural, la fel de surprinzător ca acel “Iuhuu” ““ deja consacrat ““ de la Mondenii. O rupere atât de irezistibilă, încât te tăvălești pe jos de râs.
Tot acolo mi-am dat seama că totul se încheiase odată cu prima noastră întâlnire, cu săptămâni în urmă. Jurnalistul devenise un pândaci nesuferit. N-am căutat-o după spectacol, dar i-am scris a doua zi de dimineață, într-o ultimă încercare:
Eu: Știu că nu îți place să intri în detalii prea personale, dar nu mă lăsa să scriu un text pentru o revistă de bărbați fără 2-3 chestii care să le satisfacă imaginația. Poate îmi spui în ce dormi îmbrăcată, care e cel mai aiurea/ciudat lucru pe care l-ai auzit de la un bărbat, dacă ai vreo scenă fierbinte preferată, dacă ai vreun tatuaj ascuns. Poate fi și o fantezie cu Laurențiu Cazan.
Ea: Mă bazez pe imaginația bogată a românului. Less is more. Dorm și eu în pijamale. Depinde de anotimp. Cel mai ciudat lucru e să spui “te iubesc” și să te uiți în tavan după aceea. Tatuaje nu dețin. Îmi place scena de dragoste din Meet Joe Black. Este incredibil de bine jucată. Nu dețin nici fantezii cu Laurențiu Cazan.
***
Habar n-aveam ce va urma când m-am cufundat într-un scaun din spatele sălii de la Metropolis s-o văd repetând. În ciuda prezenței lui Bendeac ““ și el cu un rol în piesă ““ care a zguduit dinamica locului cu hăhăieli și glume obraznice, Mirela părea tot mai nemulțumită. Când a pășit pe scenă, pentru cele câteva minute pe care le avea de repetat, era gata să strângă pe cineva de gât. Juca o soție și amantă, iar scena cea mai importantă se desfășura într-un apartament al concubinului, în timp ce soțul o așteaptă în mașină. Amantul ““ regizorul și actor principal în piesă ““ nu era mulțumit de prestația ei: “Mirela, ai uitat de ce vin ei aici. Ei vin aici să și-o tragă. Raportează-te la asta”.
Fața ei părea că spune “au fost scene în desene animate mai credibile ca asta”, dar s-a conformat și s-a transformat în femeia supusă, pusă în cadru să dea bine lângă bărbații cocoși. Se putea citi o manie în privirea ei, o nemulțumire nu atât față de povestea personajului, cât de ea, actrița. E gata să lupte pentru veridicitate, chiar dacă are un rol de doar câteva minute. La final, când toți împachetau, l-a rugat pe regizor să mai stea cinci minute și să mai repete o dată scena.
Doar le-a spus-o și liceenilor: dacă nu ar fi actoria, n-ar fi nimic altceva. Nimic?, a întrebat tot ea. Nimic, și-a răspuns. La asta mă gândesc văzând cum încearcă să infuzeze viață într-un personaj de complexitatea unui cartof prăjit.
Înainte să plece, Bendeac a tachinat-o franțuzit, îndemnând-o să se liniștească:
“Je potolate myself”, i-a răspuns ea glumeț, în aceeași limbă pocită. “Zis will be the end.”
“Ze end of all potolations!”, a declamat el râzând.
Ne-am despărțit în fața teatrului. Ea pierdută în gânduri, eu ““ în plus. În drum spre casă, i-am scris într-un mesaj că bănuiesc ce o deranjase la piesă. M-a sunat și i-am spus ce credeam despre femeia care și-o trage cu amantul în timp ce soțul încornorat așteaptă în mașină. Nu prea credibil și nici prea comic. A aprobat. Am închis telefonul convins că la următoarele întâlniri va fi la fel de volubilă, ba chiar va alege hotărât între roșu și albastru.
Bineînțeles că n-a fost așa.
Comments
4 Responses to “IUHUU! Mirela? (Esquire, Sept. 2009)”
Leave a Reply
Felicitari pentru interviu. Mi-a placut foarte mult.
Am luat revista Esquire la pachet cu NG si am boscorodit editura ca mi-a bagat pe gat balast.
Uite, imi pare rau, chiar mi-a placut numarul ala din Esquire. Numai interviuri bune, iar asta a fost unul dintre ele.
Imi plac mult articolele care povestesc cat de greu e de fapt sa lucrezi in presa: cum vine deadline-ul peste tine si omul caruia ii iei interviul nu apare, sau iti spune doar 2 vorbe, sau poate pur si simplu nu ai chef azi sa scrii astazi..
Salut, Cristi!
Vreau sa-ti spun ca mi-a placut foarte mult articolul. Cred ca totusi mai aveai sa scrii cate ceva, poate ca ai avut o limita de semne sau poate doar ca mi se pare. Nu credeam ca te va refuza. Cel putin nu de doua ori. Femeile! Cine sa le inteleaga?!
Imi place mult articolul. Ma surprinde, totusi, felul in care s-a purtat cu tine, relatia pe care o descrii. Cu noi parca a fost alta. Mie, cel putin, mi-a lasat impresia ca este o persoana mai deschisa si mai vesela. Si mult mai frumoasa ca la televizor.
Ar fi interesant de stiut daca si-a exprimat parerea cu privire la articolul tau.