Haina îl face pe om (FHM, iulie-august 2007)
Publicat în FHM România, iulie-august 2007.
—-
HAINA ÃŽL FACE PE OM
Despre şosete rupte, pantaloni de stofă şi cămăşi cu sfârcuri.
Am o fotografie de când aveam vreo 10 ani la care s-au oprit toţi cei care mi-au frunzărit prin albume. Stau într-un fotoliu verde ţipător acoperit cu o cuvertură flocoasă roşie. Am părul lins către dreapta, o cămaşă albă şifonată prinsă la gât cu un papion negru cu elastic şi un blazer albastru în carouri cu două numere mai mari. Pantaloni negri de stofă, şi ei mari, iar apoi la piece de resistance: şosete albastre, decolorate progresiv dinspre gleznă spre degete, terminate brusc în partea stângă cu o gaură.
Deşi e ziua bunicului şi mă uit la televizor, îmi pare (sau vreau să cred) că sunt deranjat de imaginea mea de aspirant la poziţia de ajutor de clovn la circul local. Nu de alta, dar poza pare o variantă reală a visului în care plec la şcoală fără să realizez că nu am pe mine decât cămaşa pătată cu ciocolată, şlapii şi chiloţii albi cu buzunar pentru puţă—mai încăpător decât ce am de pus în el.
Adevărul e că de atunci am mai făcut faux pas-uri vestimentare. Nu e ca şi cum n-aş şti să mă îmbrac. Uneori, ca atunci când mi se dă jos cureaua înainte de orice altceva, îmi iese. Dar alteori, de obicei la evenimente banale sau ieşiri spontane, se poate să apar ca tipul ăla care venea la şcoală cu blugii cu fundul mare traşi până la piept.
Recent am dat o fugă acasă la Târgu MureÅŸ pentru parastasul mamei. Eram la tata în casă în dimineaÅ£a respectivă când am realizat (ÅŸi am anunÅ£at familia) că nu mi-am adus de la BucureÅŸti decât hainele de pe mine: un tricou în care ÅŸoferul Daciei cu numărul B-69-MUE îşi erectează degetul mijlociu pe geam, blugi prinÅŸi cu o curea roÅŸie, ÅŸi teniÅŸi gri decoloraÅ£i. Nu intenÅ£ionasem nici să sabotez evenimentul nici să par subversiv—perioada când răcneam în subteran ÅŸi uram pe toată lumea s-a terminat în 2003—ci pur ÅŸi simplu nu conÅŸtientizasem că mă întorc acasă „ca un ruptâ€, cum îi place tatei să spună.
Până la urmă m-a îmbrăcat cu hainele lui—toate cu două-trei numere mai mari. Pantalonii de stofă mărimea 50, cu pliuri ÅŸi crac îndoit, mă făceau să par ca un inginer spăşit la concursul pentru postul de agent de parcare. Prin cămaÅŸa albă din bumbac zgârcit mi se vedeau sfârcurile, iar dacă mă aplecam puÅ£in, puteam să-mi ascund genunchii în ea. O pereche de pantofi maro mai târziu, eram desăvârÅŸit ca lăutar de restaurant care cântă „Feelings, nothing more than feelings†la sintetizator, urmat de un cover după Glenn Medeiros („Nothing’s gonna change my love for you, PetruÅ£aâ€).
„Dacă eram într-un reality show—să zicem Casa lu’ Tactu’—te-ai fi făcut de căcat în episodul ăstaâ€, spune Andrei, fratele meu care deseori reuÅŸeÅŸte să-ÅŸi asorteze cureaua de la brâu cu aia de la ceas.
Ar fi subiectiv să declar că am fost cel mai prost îmbrăcat la parastas. Mai degrabă aş spune că eram cea mai evidentă improvizaţie. Şi nu mi se întâmplă doar cu ansamblurile de stofă. Uneori chiar look-ul de rupt mă recomandă pentru secţiunea „aşa nu†din revistele de scandal.
Prin 2001 aveam o prietenă care, când nu minÅ£ea, obiÅŸnuia să ascundă adevărul. ÃŽntr-o sâmbătă am aÅŸteptat-o toată ziua la mine. Ea trebuia să se vadă cu taică-său ÅŸi îmi trimitea mesaje din oră în oră: „vin, vinâ€. Spre seară îmi spune că se prelungeÅŸte vizita tatei ÅŸi că nu mai vine. Eu mă frustrez puÅ£in ÅŸi hotărăsc să fac o noapte de FIFA, aÅŸa, în ciuda femeii.
După 11, sună să-mi spună că nu ÅŸtiu ce cu mine. „Ce cu mine?†întreb eu, asurzit de zgomotul din receptor. „Mă gândesc la tineâ€, Å£ipă ea peste duduielile muzicale din fundal. „Sunt în club cu Ana ÅŸi doi prieteni de-ai eiâ€.
Vreau să cred că mi-a alunecat tasta ÅŸi mi-am dat autogol. Bulversat, scos din pepeni ÅŸi prost ca grebla (vârsta), hotărăsc că e momentul unei scene memorabile—urma să descind în club, să mă postez vitriolic în faÅ£a ei ÅŸi… mai departe nu mai ÅŸtiam.
Fiindcă trebuia să par supărat, mi-am luat salopeta kaki de benzinar, am lăsat bretelele să atârne şi mi-am tras tricoul cu Rage Against the Machine pe deasupra. ROCK #$%&!
Am ridicat colegul de apartament care era în vizită la o vecină, ne-am băgat în taxi şi ţuşti la club. Am coborât agresiv scările—eu în deschidere, el scheletic şi adormit pe post de acoperire. În club era o înghesuială latino piperată cu techno, unde costumul meu de sincer suferind mă recomanda ca administratorul care schimbă sulurile la WC. Ea mă privea stupefiată, îmbrăcată în pantalonaşi strâmţi şi, bineînţeles, o bluziţă.
Comments
7 Responses to “Haina îl face pe om (FHM, iulie-august 2007)”
Leave a Reply
Bun, bun, si sfaristul? (intreb eu, ca o telenovelista :)
sfarsitul :)
Nu mi s-a mai intamplat de mult sa ma abtin sa rad atat de tare incat sa nu deranjez tot biroul :))
Ziua buna
Ai un umor desavarsit.
Am ras in hohote.
A fost un mod placut de a-mi incheia saptamana de lucru.
A meritat asteptarea.
Numa’ bine.
ai haz cand povestesti…probabil ca exista si o continuare:)
Am ras. Povestea e legata foarte mishto. Imi place ce scri (nu stiu niciodata daca trebuie sa scriu cu un i sau cu doi). Poate postezi mai des.
Da, sunt total de acord ca haina il face pe om