Mitul Portiţei (FHM, sept 2010)

>>> Publicat în FHM România în septembrie 2010.  <<<

Mitul Portiţei
Taxa de vină pentru locurile de la capătul civilizaţiei.

La sfârşitul lui iulie am stat patru zile la Gura Portiţei, o limbă de pământ izolată, undeva la 40 de km de Tulcea, între Lacul Goloviţa şi Marea Neagră. Portiţa e un experiment de concesiune de pământ de Deltă unei entităţi cu bani, o mini-staţiune-monopol unde nu se poate ajunge decât cu vaporaşul sau cu şalupa, construită să ofere o izolare post-modernă all-inclusive, cu semnal la telefon, cablu TV şi Wi-Fi.

Ne-am dus o gaşcă mare, 13 oameni, cu toţii obosiţi după câteva săptămâni de tras tare la finalizarea unui proiect. Doar doi mai vizitaseră locul înainte; restul am acceptat idea iniţiatoarei excursiei pentru că ştiam că numai determinarea unui prieten ne va târî în afara coşmarului climatizat al apartamentelor de cartier. Sorana ne-a spus că această Portiţa e un soi de paradis, natură virgină delicat atinsă de câteva spaţii de locuit şi trei terase. Apa cică era ca în burta mamei, iar noaptea răbufnea într-o explozie de lumină cauzată de hoardele de licurici de apă. Complexul turistic se numea sugestiv Eden, şi era vândut ca atare în literatura de promovare: „Eden a conservat farmecul şi naturaleţea pe care a avut-o de pe vremea când primul El şi prima Ea au călcat limba de nisip”.

Înainte de a vă spune de ce Edenul ăsta nu era conform cu prezentarea, trebuie să ştiţi că îmi plac excursiile în natură la fel de mult ca vizitele la dentist. Da, apreciez bogăţia naturii, o fotografiez, cataloghez pe foldere în calculator şi apoi, la câţiva ani distanţă, mă uit contemplativ la imagini şi descriu cu precizie îndoielnică: „Asta e o stâncă”, „Ăsta era un soi de copac sacru”, „Lacul ăsta are ceva poveste legată de temperatura fluxului şi sirenele care se scăldau în el”. Călătorul din mine preferă aglomerările urbane, unde pot vâna şaorme locale, mă pot holba la clădiri decrepite sau la conglomerate corporatiste de sticlă, beton şi artă motivaţională, mă pot înghesui în metrouri şi pot cere o halbă cu berea locului.

Pe şleau, sunt mai interesat de locurile care nu se prefac virgine, de locurile care, din contră, se laudă cu tăvăleala umană.

Nu prea mai există locuri nedescoperite, iar numărul de oameni care mai au o urmă de genă de supravieţuitor şi explorator e minuscul. Majoritatea, deşi îndoctrinaţi să iubim sălbăticia, suntem prea urbanizaţi s-o mai înfruntăm. Nu putem fără confort, fără all-inclusive, fără apă cu temperatură reglabilă, fără cel puţin un chioşc cu trei feluri de gumă de mestecat. Dar ne păcălim că măcar odată pe an ne vom salva sufletul cu o vacanţă acolo unde e ca atunci, un stagiu de purificare umană într-un loc uitat de timp, unde „preţurile sunt accesibile, mai ales dacă ţinem cont de faptul că întregul complex se află amplasat într-o pustietate de început de lume.”

Citatul e din prezentarea Portiţei. N-ai cum să-i învinuieşti. Proprietarii au înţeles că nu vând ceva autentic, ci posibilitatea de a te întoarce acasă şi a spune că ai accesat ceva autentic, pentru că ştiu că prea puţini dintre noi mai au curajul şi disponibilitatea de a o face pe bune. Restaurantul, căsuţele, discoteca, îngheţata la frigider şi ansamblul de lipovence sunt o taxă de vină îmbinată cu nostalgie. Vină pentru că în adâncul nostru ştim că n-am putea să supravieţuim într-un pustiu adevărat. Nostalgie pentru că ne permite să trăim într-o lume pe care ne-o imaginăm ca aparţinând trecutului, mai pură decât ce am lăsat în urmă la oraş, unde şeful ne-a umilit şi ne-a micşorat salariile, unde vecinul ne-a rupt oglinda de la maşina cumpărată în leasing după ce la întâlnirea de zece ani am văzut că suntem singurii care mai conduc Dacia lui tata. (Nostalgia, de cele mai multe ori, înseamnă tânjală pentru ceva ce nu a existat niciodată).

Gura Portiţei nu e un capăt de lume. E doar o limbă de nisip unde se ascultă autenticele acorduri ale muzicii dance româneşti, un soi de templu a tot ce suna a Inna – adică a gol sufletesc –, unde ţânţarii sunt cea mai bună dovadă că locul e colonizat (rezistă la toate produsele, oricât de chimice), unde n-am văzut licurici în apă şi unde am mâncat o listă întreagă de mâncăruri fără gust – chiar şi „celebrele preparate de peşte”.

Sesizaţi ironia, nu? Odată ajuns într-un loc în care cerul întâlneşte nisipul e de porc să faci fiţe, e burghez, e jenant, te comporţi ca un orăşean cu videofon la bloc. Doar că locul în sine promite că îmi va satisface nevoile orăşeneşti, trâmbiţând standarde europene, grupuri sanitare proprii, aer condiţionat, un „teritoriul în care tentaculele tranziţiei nu te mai pot ajunge”. Adică e cald şi bine şi borşul de peşte e de restaurant cu stele, nu de sobă gâtuită, manevrată de un bucătar începător, cu papilele gustative pârjolite.

Dacă mi-a plăcut la Portiţa e pentru că am fost cu gaşca. Dacă nu mi-a plăcut e pentru că mi-a confirmat că nu poţi vinde o experienţă pură, pentru că a trebuit s-o depurifici ca să-i poţi pune un preţ. Prezentarea Portiţei spune aşa: „într-un secol de civilizaţie, începutul de lume apare drept o alternativă tentantă.”

Începutul de lume costă câteva sute de lei pentru un weekend – se acceptă şi cash şi carduri.

Comments

4 Responses to “Mitul Portiţei (FHM, sept 2010)”

  1. anne on October 8th, 2010 11:34 am

    pentru peste cativa ani, cand o sa te uiti la folderele cu poze la Portita si poate vei fi nostalgic dupa niste “inceputuri de lume” pe care inca nu le-ai vazut, recomand mersul cu sacul de dormit la vadu sau la corbu. inca e doar putin atins.
    iar noaptea chiar se vad licuricii, pentru ca acolo nu exista lumini de la discoteca satului sau restaurantul cu preparate celebre de peste.

  2. valeria on October 9th, 2010 9:37 am

    mitul asta inca rezista

  3. Eliza.Bennet on October 10th, 2010 10:26 pm

    Da..e fantastic intr-adevar cum evolutia ne-a impins spre a fi mai intai privilegiati, si ulterior, dependenti de acest comfort care ne caracterizeaza prezentul. Actualul sportiv performant ar fi pus la pamant in o secunda de o femeie din epoca preistorica. Asta, ca sa aratam cumva si aspectul involutiv al evolutiei noastre, in fond, intelectuala. Ne simtim amenintati de necunoscut, de orice nu implica un manual de utilizare sau ingenuitatea tehnica, si astfel, salbaticia apare ca un adevarat act de curaj. Sau, cum ai subliniat si tu, ca un adevarat fapt de comert.

  4. mihai on October 11th, 2010 3:30 pm

    nu sunt deacord cu cei scris aici, daca cautai salbaticie trebuia sa mergi pe limba de pamant vreo 500 de metri si acolo sa pui cortu, nu te deranja nimeni, nu o auzeai nici pe inna, si te asigur ca ai fi vazut licuricii din apa noaptea si daca aveai noroc poate si un grup de delfini pusi pe vant peste

Leave a Reply