Despre aşa (pre)zisa moarte a jurnalismului

Acum cinci ani coordonam un program de training în jurnalism, care vizita pentru 2-3 zile câte o redacţie americană, cel mai des de cotidian. În timp ce România era încă în perioada marilor investiţii, achiziţii şi lansări (vezi epoca de aur a Cotidianul), jurnaliştii americani erau posomorâţi şi îngrijoraţi: clienţii de publicitate găseau căi mai ieftine către consumatori, anunţurile se mutau pe net, iar reporterii şi editorii obişnuiţi să lucreze pentru hârtie erau speriaţi de ameninţarea digitală. Am auzit reporteri-veterani, cu 20-30 de ani de experienţă, mormăind vehement împotriva netului; chiar am fost într-o redacţie care nu avea nicio legătură cu ediţia digitală a produsului lor — cei care lucrau la site nu numai că erau într-o altă clădire, erau în cealaltă parte a oraşului.

A fost o perioadă fabuloasă, în care am învăţat o groază de chestii: în primul rând, majoritatea jurnaliştilor sunt reacţionari. E în ADN-ul nostru – se întâmplă ceva, reacţionăm. Rareori construim sau reinventăm. În al doilea rând, transformarea pe care o aducea liberalizarea accesului la informaţie era de neoprit şi avea să arunce în aer priorităţile produselor media tradiţionale – duse erau vremurile în care un ziar putea pune preţ pe “ştire”. În al treilea rând, am învăţat că suntem o profesie conservatoare, cinică şi fricoasă. La începutul cursului, proiectam următorul clip, făcut în 2004 (pre-YouTube, pre-Facebook), despre viitorul media:

Şi azi e surprinzător câte au nimerit.

Vă spun astea pentru că în acest weekend am asistat la o serie de discuţii similare, de data asta alături de nişte jurnalişti români, bulgari, unguri, ucraienieni şi croaţi. Aspen Institute România ne-a invitat la un seminar de trei zile ca să dezbatem viitorul profesiei şi principiilor ei într-o lume a transformărilor sociale, crizei, lipsei de resurse etc.

Am vorbit despre Facebook, despre dispariţia audienţelor cu care erau obişnuite ziarele şi televiziunile, despre dominaţia tabloidelor, despre relaţiile incestuoase dintre produsele media şi patroni, despre presiuni politice şi comerciale, despre cum poţi crea calitate şi dacă ai vreo şansă ca ea să se vândă etc. Am auzit multe din temerile pe care le auzisem şi acum cinci ani din partea jurnaliştilor americani. Am auzit, pe alocuri, aceeaşi fină condescendenţă faţă de reţelele sociale pe care o auzisem atunci faţă de bloggeri. Am auzit vorbindu-se în continuare de o separaţie între ziar şi internet, între presa tradiţională şi new media.

Sigur că toate aceste griji sunt valide, mai ales într-o tagmă românească decimată, în care un ziar naţional lucrează cu sub 50 de angajaţi, în care piaţa de publicitate s-a înjumătăţit în doi ani de zile, în care lumea nu ne citeşte, în care cine pe cine susţine politic e în continuare preocuparea principală. Dar îndrăznesc să spun că această nostalgie pentru jurnalismul de odinioară şi pentru o epocă în care publicul consuma şi altceva decât mizerii e fals-direcţionată.

Am scris şi într-o concluzie pe care a trebuit s-o livrez la finalul seminarului: jurnalismul de calitate – care astăzi poate să apară oriunde, indiferent de platformă, dintr-un status pe FB până la un documentar de trei ore la televizor – a fost şi va rămâne despre oameni. Zeci de ani am fost privilegiaţi pentru că am putut hotărî pentru public. Astăzi, publicul hotărăşte pentru sine şi e destul de limpede că, în mare, a decis că media tradiţională e destul de irelevantă.

Cred însă că tocmai această libertate de alegere a consumatorului ne oferă o şansă extraordinară. Bombardamentul informaţional e ca ploaia de toamnă; nu e întotdeauna o plăcere. Cu toţii vom vrea la un moment dat să vină cineva să descurce iţele unei probleme. (De câte ori nu v-aţi întrebat prietenii la bere: “Zi şi mie care-i treaba cu scandalul ăla?”)

Asta e şansa jurnalistului. Să explice, să reflecte, să aprofundeze, să transmită emoţie. Trebuie doar să asculte oamenii cu care doreşte să vorbească şi are o şansă să-i atragă; indiferent de canalul pe care îl foloseşte. Poate va fi şi vinde produsul făcând asta.

Mi-aş dori să pot concluziona că am fost cu toţii de aceeaşi părere.

Pe finalul seminarului am dezbătut strategia ziarului danez Politiken (proaspăt numit Ziarul European al Anului), care a decis — voi simplifica puţin — să se concentreze pe analiză, reportaj, cultură, colaborări cu alte produse media etc. şi să nu-şi mai dea gratis pe net acest conţinut premium. A şi introdus ediţia de iPad săptămâna trecută. Toate astea au scăzut costurile şi au adus cititori noi fără să facă rabat la calitate. Apoi am discutat despre spectaculosul I portughez, care pune mare preţ pe design, care are un grup enorm de cititori tineri (!) şi care a înţeles că jargonul profesiei e învechit şi a preferat să-l împartă în secţiuni construite în jurul unor cuvinte cheie: gândeşte, află, înţelege, simte. (Mă bucur că am pişcat corzi similare în Decât o Revistă, unde avem secţiunile Reactor şi Actualizator, ultimul împărţit în trup, spirit, minte şi aptitudini).

Aş fi dorit să-mi văd colegii sărind în sus de bucurie la auzul acestor iniţiative curajoase, care rescriu paradigme de documentare, prezentare, distribuţie etc. Nu încearcă să peticească, ci aruncă blugii rupţi la gunoi şi fac, cu succes se pare, o pereche nouă. Dar n-a fost aşa. Majoritatea au spus — cu mai multe sau mai puţine cuvinte — “n-are cum să funcţioneze”.

Am scris la un moment dat că, tocmai pentru că n-am găsit un model trainic, ar trebui să dăm rateuri căutând unul. Principala noastră scuză că nu facem lucruri pe care oamenii să le vadă şi să le citească sunt banii. Eu cred, aşa cum am spus atunci pe TOTB, că “obsesia cu finanţele ne-a făcut să uităm că produsul pe care majoritatea dintre noi încercăm să-l vindem e mediocru, fuşerit şi irelevant.”

Le-am spus asta şi colegilor mei jurnalişti. Da, oamenii stau pe Facebook, nu cu nasul în ce producem. Da, nu sunt bani. Dar lucrurile astea sunt triste şi înspăimântătoare doar dacă refuzi să încerci să-ţi găseşti un loc în această lume nouă. Diferenţa dintre noi şi danezi, portughezi şi americani nu e neapărat că acolo sunt mai puţini “consumatori idioţi”, mai mulţi bani şi o legătură istorică între democraţie şi presă. Îndrăznesc să spun că ţine şi de motivele pentru care faci ce faci, de capacitatea ta de a crea, cum spunea cineva, conţinut adevărat, relevant şi bine făcut. De puţină nebunie şi încăpăţânarea de a visa la ceva. Când mai mulţi vom face asta şi vom eşua în vânzarea produsului rezultat, atunci putem să ne adunăm la priveghiul profesiei.

Până atunci, eu unul mă întorc la propria construcţie şi la decalogul jurnalistic pe care încerc să-l urmez zi de zi:

1. Prima obligaţie a jurnalismului este faţă de adevăr.
2. Prima loialitate e faţă de cetăţeni.
3. Esenţa lui este disciplina verificării.
4. Practicanţii trebuie să fie independenţi de cei despre care scriu.
5. Trebuie să fie un monitor independent al puterii.
6. Trebuie să ofere un spaţiu pentru critică şi compromis.
7. Trebuie să încerce să prezinte lucrurile importante într-un mod interesant şi relevant.
8. Trebuie să producă conţinut comprehensiv şi proporţionat.
9. Practicanţii trebuie să fie lăsaţi să-şi exercite propria conştiinţă.
10. Şi cetăţenii au drepturi şi responsabilităţi când vine vorba de jurnalism.
— Bill Kovach & Tom Rosenstiel, The Elements of Journalism

Comments

4 Responses to “Despre aşa (pre)zisa moarte a jurnalismului”

  1. just another reader on November 22nd, 2010 11:15 am
  2. zalex on November 27th, 2010 1:56 pm

    Asa se intampla mereu cand institutiile refuza sa traiasca in epoca lor, sa faca fata provocarilor imediate (sau viitoare) si se complac in a injura tehnologia si progresul in loc sa-si dea un restart.

    Din ce am vazut pe site, ziarul Politiken este o conbinatie fericita de profesionalism: fotografii facute cu cap (pline de informatie), titluri rumegate, subiecte bine alese, plus-valoare fata de stirea “cheala” care circula cu viteza gandului pe net. Deci se poate! :)

    Foarte fain articolul, mi-ar fi placut sa asist la discutia de la seminar, pacat n-am stiut mai din timp.

  3. Uncle Jebediah on November 27th, 2010 2:42 pm

    Zilele astea am avut ocazia sa fac un internship la Birminhgam Mail in UK. Si am ramas uimita de conservatorismul lor: de la dictatul stirilor prin telefon (fix!) pana la refuzul de a publica un vox pop despre toalete pentru ca nu continea numele de familie ale participantilor. Nu mai spun ca-si faceau research-ul numai prin telefon, nu raspund la emailuri decat odata la cateva zile (in cazul fericit). Iar comunicarea lor cu cititorii e, in mare parte, inca prin scrisori.

    Drept sa zic, am fost pentru prima data intr-un cotidian, in ultimii trei ani am scris numai recenzii si bucati narative, dar mi-am dat seama instantaneu de o chestie: in conditiile in care informatia e peste tot, gratis, ziarele axate pe stiri, prinse in sabloane si obsedate “obiectivitatea jurnalistica” – de multe ori doar un nume pentru refuzul de a gandi pe cont propriu – devin redundante, pur si simplu. Daca stirea e aceeasi, singura chestie care justifica atatea ziare e perspectiva, unghiul jurnalistului care o scrie. Si doar interactiunea cu oamenii iti aduce schimbarea asta de unghi. Interactiune care azi vine cel mai usor pe Internet. Social media e doar un instrument de moment, lucrurile se vor schimba din nou, foarte curand, sunt convinsa, dar na, pana se intampla asta, sa-l ignori e lipsit de sens.

    Mi-am dat seama ca in viitorul jurnalismului cred, dar nu si in viitorul ziarelor. Cel putin nu asa cum sunt ele azi.

  4. Anglofil on January 29th, 2011 5:40 pm

    Daca e adevarat ca publicul hotareste pentru sine, atunci cred ca e game over. Pentru ca publicul s-a saturat de media traditionala, dar cu atat mai mult de unele din subiectele ei favorite. Razboaiele sunt deprimante, corespondetele straine n-au de face cu noi, iar criza e complicata.

    Nu vreau s-o iau pe linia aia condescenta, ca publicul nu stie intotdeauna ce e important pentru el, dar uneori e adevarat. Uite un exemplu care mi-e la indemana: fotbalul va fi revolutionat in vara de regulile fair-play-ului financiar. Cititorul mediu de presa de sport nu are neaparat de unde sa afle asta, pentru ca nimeni nu i-o spune.

    Tot in “Elements of Journalism”, zice asa:

    “Journalism is storytelling with a purpose. That purpose is to provide people with infrormation they need to understand the world. The first challenge is finding the information that people need to live their lives. The second in to make it meaningful, relevant and engaging.”

    Prima provcare e esentiala Jurnalistul e cel care din noianul de evenimente, decupeaza unul si spune: “Bai nene, asta conteaza pentru comunitate!” Daca jurnalistul e scos din ecuatia asta, el insusi devine irelevant, si o data ce asta se intampla, democratia slabeste.

Leave a Reply