Antrenament de empatie

După fiecare lansare a DoR, strângem la un loc cât mai mulţi dintre oamenii care au contribuit la facerea acelui număr – reporteri, ilustratori, fotografi etc. E o minimă formă de mulţumire0, având în vedere că oamenii creează conţinut voluntar, de drag. După #6, am vrut să zic nişte lucruri, dar am decis că nu era locul pentru speech-uri. Am transformat însă notiţele într-un text, pe care am decis să-l fac public.

Fără voi, n-am avea DoR şi ăsta nu e un joc de cuvinte.

Îmi cer scuze că sunt blindat cu notiţe – Cosmin Alexandru, care m-a învăţat câteva chestii despre discursuri, sigur o să mă tragă de urechi – dar am vorbit atât de mult în această săptămână, încât mi-am zis că poate aşa reuşesc totuşi să spun ce vreau.

Unii dintre voi probabil ştiu că emisiunea mea preferată e un show de reportaje radio care se numeşte This American Life. În TAL, care există de vreo 15 ani, fiecare episod durează o oră și are o temă, iar producătorii vin de fiecare dată 3-4-5 poveşti pe acea temă – de la documentare la eseuri la interviuri. Printre temele recente se numără: Infidelitate, Cum creezi slujbe, Dragoste cu forţa, Reţeta originală. Oameni ăștia fac de toate despre tot, trec de la frivol la dramatic, de la umor la investigaţie, de la iubire la război, dar au un numitor comun: empatie. Emisiunea e un antrenament săptămânal în empatie, în îmbrăcat pielea altor oameni şi trăit un moment din viaţa acestora.

Filozofia lor – şi, probabil v-aţi prins deja că există o revistă în această cameră care vrea să facă acelaşi lucru – e că o poveste bine spusă te poate schimba.

Da, toate lumea ne omoară cu “poveşti”. Uneori simt că dacă voi mai auzi odată acest cuvânt, mă voi lăsa de jurnalism şi-mi voi face o băcănie. Apoi îmi amintesc că mai nou şi băcăniile – fie că sunt corporatiste, fie că sunt independente – spun poveşti. Sunt poveşti în publicitate, sunt poveşti în politică, sunt poveşti în ştiri. Dar majoritatea acestor poveşti sunt false.

Nu inventate, cât superficiale.

Personajele sunt subţiri, bi-dimensionale, stereotipe, totul e alb sau negru, lumea e simplă, likeurile sunt garantate.

Dar o poveste cum spune TAL, una care te poate schimba, e o poveste care te face să exclami: „exact aşa e!” sau „nu sunt singur!”. (Mică paranteză: Feedbackul pe care îl primim la DoR e cel mai des de tipul: „articolul din numărul ăsta mi-a adus aminte de un moment în care…”) Poveştile astea ne pot face să ne simţim bine. Pe mine m-au transformat iremediabil. Când funcţionează şi sunt documentate atent şi construite migălos, afli că există alţii ca tine. Sau oameni care nu sunt deloc ca tine, dar pe care acum îi înţelegi mai bine, sau le înţelegi mai bine situaţia.

Ca să ilustrez, vă spun o poveste de-a lor. Era odată un tip lucra într-o companie financiară şi se ocupa de carduri – mai precis, se ocupa de datoriile pe care le acumulau oamenii pe carduri. Câştiga OK, era căsătorit, avea un copil, dar îşi ura de moarte jobul. Dorinţa lui secretă era să aibă un show de comedie la TV, așa că și-a dat demisia şi a început să înregistreze un show în dormitor, pe care îl încărca săptămânal pe YouTube în speranţa că va fi descoperit. Prietenii erau în public sau îl ajutau cu tehnica, soţia era un personaj recurent. A crescut încet-încet, până când a ieșit din dormitor și a închiriat o sală în oraș. Lucra cu voluntari, dar cheltuia economiile proprii pentru echipamente, decoruri şi ce mai avea nevoie. Însă nu l-a sunat nimeni de la televiziune. Totuşi, fiecare nou spectator pe YouTube îi alimenta credinţa că episodul următor avea să schimbe totul. Banca i-a luat maşina, a fost nevoit să se mute într-o chirie mai ieftină, şi-a ipotecat casa şi a strâns o groază de datorii pe o groază de cărţi de credit – exact ce recomandase dintotdeauna oamenilor să nu facă. Apoi, prietenii şi cunoştinţele s-au retras din joc. Într-un final, soţia l-a ameninţat că-l părăseşte. Abia atunci, cu mult după al doişpelea ceas, s-a oprit şi a acceptat că nu va fi niciodată următorul Conan O’Brien.

Nu ştiu dacă trebuie să subliniez că această poveste m-a făcut să mă gândesc la ce facem noi cu Decât o Revistă. Dar am s-o fac: această poveste m-a făcut să mă gândesc la ce facem noi cu Decât o Revistă.

Ne-am mutat din sufragerie într-o redacție, avem sprijinul a zeci de oameni care ne ajută voluntar să construim conţinutul şi câteva mii care îl devorează, dar viitorul e incert. Ne-am propus ca de la anul să putem plăti oamenii care fac conţinut – în acest moment, doar un mecena miraculos poate să ne ajute să ajungem acolo. Mult din ce ar trebui făcut ţine într-adevăr de noi (alergat după bani, după publicitate, după vânzări mai bune), iar noi nu ştim să facem mare lucru în afară de conţinut. Dacă mi-ar fi spus cineva acum un an jumate că a face o revistă înseamnă a afla, zi de zi, încă un lucru pe care nu ştiu să-l fac, încă un lucru care mă sperie, încă un lucru care mă depăşeşte, l-aş fi bănuit de cinism. (Sau că lucrează pentru vreun editor invidios).

Nu vreau să alunec pe o pantă melodramatică, nici să spun că trăim o iluzie (dacă credeți că #6 a fost bun, stați să-l vedeți pe următorul), ci doar să ilustrez o realitate: cele mai bune poveşti sunt doldora de nuanţe de gri. Noi suntem o poveste de succes despre nevoia de jurnalism bine făcut şi de poveşti care transformă. Suntem, fără îndoială, cea mai îngrijită şi muncită publicaţie românească în acest moment. Dar suntem şi o poveste despre cum şi cât timp poţi face asta, despre teamă şi despre perseverență.

Ştiu că în vieţile voastre aveţi o groază de poveşti similare.

Ce nu voi înceta să cred niciodată e că avem nevoie să ştim cine suntem şi unde mergem – ca indivizi şi ca societate. Jurnalismul bun ne poate arăta asta. Nu pot decât să sper că veţi rămâne alături de noi în continuare, sau, că ne veţi trage de mânecă dacă vă va părea vreodată că rămânem fără maşină, casă sau prieteni.

Comments

7 Responses to “Antrenament de empatie”

  1. Alina K on July 12th, 2011 3:05 pm

    Nu sunteti pe cale sa ramaneti fara familie, casa si masina. Ba chiar, pentru ca ma incapatanez sa cred ca traim intr-o lume cu valorile asezate drept, sunteti pe cale sa capatati altele mai mari si mai bune! (ma refer, desigur, la casa si masina :)) Eu una cred ca faceti istorie – din afara se vede cum faceti istorie. Si au sa apara si oamenii aia care sa invarta mai repede rotitele, ca sa va lase pe voi sa va concentrati pe continut.

  2. The Lamb on July 12th, 2011 7:43 pm

    Pasiunea si munca genereaza calitate si impreuna conduc, mai devreme sau mai tarziu, la succes sub toate formele, inclusiv financiar. Asa ca spor la scris, capul sus si privirea inainte! ;)

  3. Teo on July 12th, 2011 9:34 pm

    Te inteleg cand spui ca uneori te sperie gandul ca sunt atatea lucruri necunoscute care apar zilnic. Dar si ziua in care te-ai intors seara acasa fara sa fi invatat nimic nou, e o zi pierduta si nici nu merita efortul de a te fi dat jos din pat dimineata…

  4. Table on July 20th, 2011 11:04 pm

    Mi se pare geniala coperta ! :D Felicitari pentru un nou numar DoR

  5. valeria on August 3rd, 2011 8:19 am

    se putea scrie si mai bine

  6. Definiţii, certitudini şi DoR #7 : A Scrie on October 9th, 2011 9:53 am

    […] lipseşte din media românească: profunzime şi poveste. Încercăm, cum am mai spus, să facem un exerciţiu de empatie: tu, cititor, încalţă-te puţin cu pantofii subiecţilor noştri. Cum […]

  7. De ce mă ratez ca jurnalist : A Scrie on February 29th, 2012 12:47 pm

    […] pot să ne transforme. (Despre puterea transformaţională a poveştilor, în alt episod; în mare, cam despre asta e vorba.). Explicaţiile contau însă doar pentru editorul şi scriitorul din mine. Pentru Cipri, care […]

Leave a Reply