De ce “A scrie?†(draft 2)
A scrie bine e a rescrie, iar “misiunea” acestui blog mi se pare un text important pe care am vrut să-l cizelez de când l-am postat. Inspirat de comentariile primite și de distanța de timp dintre drafturi, am revenit la text. Am vrut să fac mai multe lucruri cu draftul 2:
– Să ilustrez forța editării. E posibil să produci un text bun la primul draft. Dar al doilea va fi și mai bun. Cu siguranță va fi mai clar și mai concis. Citiți al doilea draft și veți vedea că am tăiat multe din propozițiile care apăreau în primul. În timp ce făceam asta mi-am amintit de regula lui Elmore Leonard: “Încerc să omit chestiile peste care cititorul are tendința să sară”.
– “A scrie” pentru mine înseamnă a scrie povești reale, despre lumea în care trăim și oamenii din ea. Dacă ăsta era mesajul cu care am pornit primul draft, cu siguranța l-am îngropat bine în text.
– Să punctez, sumar, o diferență esențială. Există două genuri mari de text jurnalistic. Raportul și povestea. Raportul e ce face majoritatea presei din România. Scopul unui raport e să transmită informații. Mie îmi plac poveștile. Scopul lor e să transmită experiență. Dorința mea e să promovez poveștile și importanța lor în viața noastră.
Citiți draftul doi în continuare sau descărcați-l în format *.doc de aici – Draft2. E făcut cu “track changes” ca să puteți vedea mai clar ce s-a schimbat din primul.
Surpriza si obsesia de a o gasi
Gregory Favre, unul dintre cei mai extraordinari oameni cu care am avut ocazia sa lucrez, obisnuia sa repete o poveste.
Favre are aproape 50 de ani de experienta in jurnalism. A inceput meseria la 14 ani, indoind paginile saptamanalului pe care il detinea familia lui in Bay St. Louis, Louisiana. La 18 ani scria povestea unei executii. La 20 si ceva de ani era editorul adjuct al sectiunii de sport a ziarului din Atlanta. A ajuns pana la urma editor la Chicago Sun Times, Chicago Daily News si si-a incheiat cariera la Sacramento Bee. Din redactie a trecut la predat (asa l-am cunoscut; ii eram asistent la sesiunile de training pe care le preda in redactiile americane). La un moment dat, in perioada in care era presedintele Societatii Americane a Editorilor de Ziare (ASNE), circula gluma ca aproape fiecare jurnalist din America e la cel mult sase miscari de Favre, atat de multi oameni intalnise si crescuse in cariera.
Favre e genul de senior al redactiei care face o camera de adulti sa izbucneasca in plans cu povestile lui. Una din povestile mai putin lacrimogene e despre ritualul lui matinal. Favre e abonat la trei cotidiene: Sacramento Bee (pentru ca acolo locuieste), Los Angeles Times (pentru ca e ziarul regional) si The New York Times. Mai urmareste o groaza de alte chestii si a fost un cititor devotat a zeci, daca nu sute de titluri. Dar e unul la care nu voi renunta niciodata, le spunea el jurnalistilor. Niciodata. New York Times de duminica.
Ziarul vostru, le spunea el jurnalistilor prezenti, trebuie sa aiba mereu ceva suprinzator. Neasteptat. Acel text pe care nu stiai ca vrei sa-l citesti. Despre o tema care nu te preocupa. Serendipity, spunea el. Supriza. New York Times de duminica are asa ceva. Undeva, in cele 9-10 fascicole (sau în revista cu care vine) va fi mereu ceva care te va surprinde si pentru care merita sa revii. Familiarul si constanta sunt esentiale la un ziar. Dar, spunea el, si surpriza ar trebui sa fie.
Surpriza sau calitatea de-a surprinde a fost mereu unul din criteriile pe care mi-am ales ziarele si revistele. Cat timp locuiam in America, New York Times de duminica a fost mereu printre ele. Dar trecand oceanul in directia inversa, am pastrat un singur abonament.
(Da, citesc in continuare si Times si Post si altele, dar online. Regret sa o spun, dar aproape nimic nu surprinde placut in Romania).
Saptamanalul legendar circula fara probleme pana aici si nu ma pot desparti de el din doua motive. In primul rand pentru ca e cea mai constanta sursa de jurnalism de profunzime si de povesti din lume. Al doilea motiv e serendipity. The New Yorker e fantastic pentru ca are mereu ceva neasteptat.
In seara asta, am dat peste un interviu video (facut din multe parti mici) cu David Remnick, editorul revistei. Remnick este un scriitor extraordinar si, avand in vedere succesul revistei in cei 10 ani de cand o conduce, un editor cu o viziune aparte. Remnick spune multe chestii interesante in acest interviu, dar e unul pe care vreau neaparat sa-l impartasesc.
Intrebat ce sfaturi are pentru jurnalistii tineri, Remnick puncteaza doua lucruri (asta dupa ce, normal, spune o poveste):
– trebuie sa ai noroc;
– trebuie sa muncesti ca un nebun si sa fii obsedat de ce faci.
Eu unul cred ca doar obsesia de a gasi ceva nestiut sau de-a scoate totul dintr-o poveste poate genera acea surpriza care va face cititorul sa se intoarca.
Lectura de weekend
Subtitlul acestui blog spune: “despre scris si despre povesti”. Vreau ca in fiecare weekend sa dau prioritate celei de-a doua parti si sa va sugerez bucati de scriitura reusita care contureaza povesti minunate. Cand spun “povesti”, ma refer la non-fictiune, povesti jurnalistice, articole cu (sper eu) incarcatura dramatica si o dinamica asemanatoare cu o bucata literara, dar scrise cu alt scop. De a puncta un moment in timp. De a ne arata cum traim. De a surprinde un adevar (unul documentabil, nu cel absolut).
In saptamaniile viitoare va voi sugera o serie de articole si povesti zguduitoare. Sper ca acest jurnalism sa va convinga de forta lui (am mai vorbit despre povesti intr-o discutie din septembrie cu Bradut). Voi incepe insa cu putina autoreclama. Nu atat mie, cat revistei pentru care lucrez. De ce? Pentru ca Esquire e printre putinele locuri – daca nu singurul – care se incumeta sa spuna povesti complexe. Fata de americani, care sunt maestrii, suntem la inceput – atat ca documentare, cat si ca scris si disciplina de editare. Dar facem ceva diferit de alte produse media.
Incep recomandarile cu Esquire-ul romanesc pentru ca sa incerc sa preintampin urmatoarea intrebare: Se poate face jurnalism narativ, se pot spune povesti complexe, se poate scrie un material de profunzime in Romania? Da. Se poate.
Acestea fiind spuse, astazi va recomand:
* Ultimul numar din Esquire Romania. Sunt o serie de chestii dragute in numarul asta (are cam 120 de pagini de continut editorial!), dar cateva mai aproape de ce spuneam mai sus. La pagina 42 veti gasi un profil al lui Adrian-Silvan Ionescu scris de Sebastian Ispas. Ionescu e profesor si cercetator, un barbat care a ales sa se imbrace dupa moda secolului XIX. La pagina 48, Sean Cafferky (odata Romerican) povesteste aventurile lui prin Romania in cautarea saormei perfecte. Iar Calin Cosmaciuc spune incepand de la pagina 52 o poveste personala despre dorinta lui de-a fi trimis ca reporter intr-un razboi. (Mai multe despre ce contine acest numar, aici).
* Cristian Nemescu. Viata ca un film. Profilul pe care i l-am facut lui Cristian Nemescu in numarul din septembrie al Esquire e cel mai greu articol pe care l-am scris pana acum. A fost la fel de greu de documentat si editat. Nu voi mai spune nimic despre el acum, pentru ca am tot facut-o. Il pun aici din doua motive simple. Primul e ca il puteti citi gratis – descarcati textul in PDF. Al doilea e ca voi incerca, din dorinta de-a vorbi despre scris ca un proces, sa revin saptamana viitoare cu detalii despre cum a fost facut. Daca dupa ce-l cititi aveti intrebari, lasati-le in comments.
Despre nevoi si motive #2
Nu ma pot abtine sa nu impartasesc o seried de alte ganduri despre scris de care m-am impiedicat. Unele au legatura cu acest blog, altele nu. Zaza vorbeste despre tendinta multora de a diseca un obicei/privilegiu/placere pana isi pierde sensul. Se intreaba, la fel de pertinent, unde se termina grafomania si incepe lucrul cu suflet. “[F]ără suflet”, spune ea despre blog, “asta ar fi o ticăloasă gazetă de perete”.
Raportul de forțe între scriitură și disciplină pare a fi însă o problemă insolubilă, dacă eliminăm de la bun început pertinența ideii de efort: la ce bun un ceva chinovit, tras de păr și în final considerabil mai acru decât intenția inițială?
După cum stupidă mi se pare și numărătoarea cabalistică de semne normate și pontate per diem. Ce ar putea avea astfel de contabilități în comun cu vibrația incalificabilă și atât de rară a lucrului bine închegat, din nimic?
Sunt de acord cu ea cand vine vorba de suflet. Le spuneam ieri cursantilor mei (care insirau problemele pe care le intampina in realizarea unui articol) ca sunt putine momente mai dificile decat cel in care realizezi ca nu-ti place personajul ori povestea pe care vrei sa o spui. Scriitura jurnalistica buna necesita implicare emotionala. Nu vorbesc despre a fi partinitor, ci vorbesc despre a fii consumat de poveste. Fara suflet, vei scrie mecanic.
Iulia adauga si ea niste ganduri:
Scriu in primul rand dintr-o convingere la fel de batrana ca mine (aproape) ca nu e normal sa tii pentru tine tot ce iti trece prin cap. Scriu pentru ca ma descopar. Scriu uneori pentru terapie – odata puse pe hartie suferintele incep sa aiba sens si sa fie mai usor de invins. Scriu ca sa nu uit. Scriu si pentru ca am impresia ca cresc (a fost cacofonie cumva?) scriind.
Iar Gabi, care aranjeaza cuvinte cu o sensibilitate aparte, spune:
Asa ca iata de ce scriu: ca sa nu-mi uit devenirea. Ca sa profit de cuvinte. Si pe urma ca sa ma impac cu ele. Ca sa fixez imagini pe care aparatul foto le rateaza. (Cum ar fi mirosul de martie in oraselul meu. Sau gustul de cafea cu lapte si scortisoara dupa o saptamana de amortire a papilelor.) Scriu, pentru ca daca o singura persoana se regaseste in ideile mele, atunci nu suntem chiar atat de instrainati cum credem. Scriu, ca sa explorez twist-urile frazelor si transformarile semnificatiilor. Scriu, pentru ca nu pot sa desenez, sa cant, sa sculptez, sa dansez. Pentru ca imi place sa citesc. Pentru ca traim intr-o lume de povesti. Scriu, ca sa nu ajung sa cred ca viata se rezuma la un munte de persoane si evenimente insipide. Scriu ca sa fixez ceva si sa pornesc spre altceva. Ca sa nu repet. Ca sa ma repet.
Scriu ca pagina aia alba din fata mea sa nu creada ca blanc-ul ei se reflecta in mine.
Toate aceste texte sunt egoiste. Actul de a defini motivele pentru care scriem e egoist. Suntem absorbiti de faptul ca scriem. Ne place sa scriem si sa spunem ca scriem. Mie nu imi e rusine de asta. E un motiv perfect valabil de-a o face. Intr-un eseu fabulos intitulat – cum altfel? – Why I write, George Orwell identifica patru motive care ne determina sa scriem. Primul pe lista lui? Egoismul.
(i) Sheer egoism. Desire to seem clever, to be talked about, to be remembered after death, to get your own back on the grown-ups who snubbed you in childhood, etc., etc. It is humbug to pretend this is not a motive, and a strong one. Writers share this characteristic with scientists, artists, politicians, lawyers, soldiers, successful businessmen “” in short, with the whole top crust of humanity. The great mass of human beings are not acutely selfish. After the age of about thirty they almost abandon the sense of being individuals at all “” and live chiefly for others, or are simply smothered under drudgery. But there is also the minority of gifted, willful people who are determined to live their own lives to the end, and writers belong in this class. Serious writers, I should say, are on the whole more vain and self-centered than journalists, though less interested in money.
Mai vreti? Unul din cele mai induiosatoare eseuri pe care le-am citit vreodata e discursul lui Orhan Pamuk livrat in 2006 cand a castigat premiul Nobel. Una din temele principale pe care le puncteaza sunt motivele pentru care scrie. Extrag din lista respectiva:
I write because once I have begun a novel, an essay, a page, I want to finish it. I write because everyone expects me to write. I write because I have a childish belief in the immortality of libraries, and in the way my books sit on the shelf. I write because it is exciting to turn all of life’s beauties and riches into words. I write not to tell a story, but to compose a story. I write because I wish to escape from the foreboding that there is a place I must go but ““ just as in a dream ““ I can’t quite get there. I write because I have never managed to be happy. I write to be happy.
Rescriere de draft
A scrie (bine) e a rescrie. Asta e una din cele mai importante lectii pe care le-am invatat ca jurnalist. Din ea deriva, implicit, o serie de alte lectii, cum ar fi “draftul e un prieten bun”. Unul din dezavantajele presiunii pe care nevoia de a posta pe un blog o creaza este ca – deseori – postam primul draft si nu ne intoarcem la el sa-l revizuim
In cele patru zile de cand scriu in fiecare dimineata, am scris pentru blog. Tot ce am scris a fost un prim draft si mi-a fost greu sa apas “publish”. Am ajuns uneori si la al saselea sau chiar al saptelea draft cu unele articole de ziar. Orice articol mai lung pe care il scriu pentru Esquire are cel putin trei drafturi – fiecare editat si abordat diferit.
Exista mai multe feluri de editare, dar in Romania cea mai raspandita este “editarea de linie”. Se ia pixul rosu, se ia textul, si se incepe. Se taie un cuvant. Se inlocuieste o propozitie. Se rescrie un titlu. Se pun virgule. Se corecteaza greselile de ortografie. Eu cred ca jurnalismul romanesc (editarea asta o cunosc mai bine) are nevoie de mult mai multa “editare conceptuala”. E punctul in care un prim draft (niciodata nu fac editare conceptuala in ultimele faze) este evaluat pentru poveste. Ascunde sensul povestii? Are informatii suficiente sa o sustina? Si-a gasit forma? Sunt clare ideile? etc.
Am sa incerc sa va dau exemple de “editare conceptuala” cat mai curand. Pana atunci, voi edita postul introductiv al acestui blog (nu degeaba are “draft 1” in coada). Posibilitatile si uneltele de editare oferite de WordPress sunt sarace (nu inteleg unde s-a ascuns editorul de WYSIWYG) asa ca il voi edita in MSWord folosing “track changes”. Voi incarca apoi fisierul impreuna cu explicatiile modificarilor.
Uitati un preview – fara explicatii deocamdata:
Am inceput acest blog
in aceeasi zideodata cu o provocare. De astazi, voi incerca sa scriuin fiecare zizilnic – 30 de minute in primele sase luni, iar apoi voi vedea.Scriam oricum in fiecare zi, dar nu
organizatstructurat. Scriam e-mailuri, note de editare, si, uneori, chiar bucati dintr-un articol.sau altul. Darvreau un sistem mai organizat.sa fie mai organizat. Mai fortatMai impus. De-asta am hotarat sa ma asez lamasabirou in fiecare dimineata, cu cafeaua langa mine, si saincercsa scriu.30 de minute pe o tema data sau pur si simplu aiurea.
Nu credeti ca a scrie bine e rescrie? Incercati pentru inceput un “writing is rewriting” in Google.
Despre nevoi si motive
Nu ma asteptam la o reactie atat de rapida (si de pozitiva) la blog. Chiar contam pe o lipsa de interes (din necunostiinta, desigur) pana finalizez scheletul. Nu exista un semn mai clar de BETA decat doua link-uri catre WordPress. Dar ma bucur ca e un subiect interesant.
Vreau sa va atrag atentia asupra a doua reactii care m-au cucerit. Le-am spus cursantilor mei (nu le pot spune studenti) ca e important sa stie de ce vor sa scrie si ca e important sa-si defineasca relatia cu scrisul. E la fel de important sa aiba putine idei fixe despre asta, pentru ca esti mereu un invatacel al acestui mestesug. Pana la o anumita varsta (sa zicem 23-24, desi uneori merge mult mai departe) multi dintre cei care scriu au impresia ca sunt darul lui Dumnezeu. Nimeni nu scrie ca ei. Nimeni nu are ideile lor. Nimeni nu are duritatea lor. Nimeni nu are dreptul sa-i editeze. Ba mai mult, cu siguranta nu e nimic de editat la ce au scris. (Uitati, spre exemplu, una din cele mai pline de sine scrisori de intentie pe care le-am vazut vreodata. E instructiva pentru ca ne aminteste atitudinea cu care am pornit la drum. Pacat ca editorii au raspuns la fel.).
Nu e nimic rau in atitudinea asta. Am avut-o si eu si au avut-o multi din cei pe care ii cunosc. Eu am avut nevoie de ea ca sa-mi gasesc curajul de-a scrie (ceva, orice, dbrom.ro). Am renuntat la ea cand mi-am dat seama ca ce produceam nu arata decat frica. Voi dezvolta ideea asta pe viitor; ce vreau sa spun acum e ca e important din, cand in cand, sa scrii putin despre cum scrii, de ce scrii si ce-ai vrea sa scrii. “Writing is thinking”, spun multi dintre marii jurnalisti americani. E un proces haotic de limpezire a gandurilor.
Vreau sa va arat doua exemple de gandit prin scris. Nu cred ca au fost generate de acest blog, dar l-au mentionat. Dan scrie despre nevoia de-a gasi timp sa-si dezvolte personajele si spune: “Printre altele, aștept (în zadar) momentul în care voi putea să-mi spun că sunt scriitor. În zadar – pentru că probabil nu o să trăiesc din scris niciodată (presupunem că asta face parte din definiția unui scriitor în accepțiunea mea).”
Stephen King spune in ultimele randuri din On writing (da, voi face un review): “Writing is magic, as much the water of life as any other creative art. The water is free. So drink.” E gratis. Nu trebuie nimeni sa-ti puna mana in cap si sa te numeasca “scriitor” sau “jurnalist” sau mai stiu eu ce. Mai spune Dan:
Vreau să-mi spun poveștile. Vreau să-mi duc personajele până la capătul drumului, sau să le fiu alături pentru o perioadă. Vrea să le las să-mi conducă cuvintele. Vreau să mă descopăr pe mine și pe cei din jurul meu în basme în oglindă, vreau să-mi înțeleg mai bine lumea și scrisul mă ajută foarte mult. Vreau să fiu mai bun, să scriu mai cursiv, să nu-mi mai fie frică de greseli gramaticale (Salut Grammar Nazi, draga mea de Jen), să-mi iasă frazele acelea perfecte pe care mi le doresc. Mărturisesc că vreau și că încă mai am speranțe.
Pentru că scrisul se dovedește, pe măsură ce-mi consum relația cu el, o artă care ține la fel de mult de inspirație, talent și imaginație cât și de muncă și perseverență. Am terminat-o cu primul și singurul meu roman când eram pe la liceu. Am reușit să-mi văd pentru prima dată numele tipărit într-o revistă și m-am mândrit fără motiv pentru cele câteva rânduri din enciclopedia SF de la Nemira”¦ Dar este doar începutul. Trebuie să fie.
Mi-a placut de asemenea postul lui Eddie Tone, redactorul-sef de la FHM. Il stiu pe Eddie de vreo 7 ani si chiar daca nu vorbim prea mult, ne intelegem indeajuns incat sa pastram o colaborare. Actualmente scriu un textulet pe luna pentru ei – cel mai des mini-eseuri personale – oarecum diferite ca abordare de restul revistei. Pe langa niste ganduri despre scris ca exercitiu, Eddie (care in prezent finiseaza niste scrieri mai lungi) face publice gandurile sale despre ce ne face sa scriem.
Scriem pentru că suntem triști. Scriem pentru că ne-a impregnat parfumul fericirii. Scriem pentru că iubim și simțim nevoia să spunem lumii despre ce formă au stelele. Scriem pentru că urâm și nu găsim pe loc debușeul direct pentru a scoate negreala din noi. Scriem pentru că avem nevoie de cuvinte atunci când cuvintele se aglomerează în sufletul nostru. Scriem pentru că respirăm idei și nu avem cui să le spunem cu voce tare. Scriem pentru că nimeni nu ne crede sau pentru că ne cred atât de mulți încât ne dorim să ne creadă o lume întreagă. Scriem pentru că vrem să ne citească cei de lângă noi, să ne laude sau să ne înjure.
CS Lewis a spus ca citim ca sa descoperim ca nu suntem singuri. Eu scriu ca sa descopar ca nu sunt singur. Voi?
Disciplina de a scrie (zilnic)
Ideea de a scrie zilnic nu e una originala. Zeci de mii de scriitori si de jurnalisti scriu in fiecare zi. Stephen King spune in On writing (tradusa la noi Misterul regelui) ca norma lui zilnica e de 10 pagini, adica vreo 2.000 de cuvinte. In fiecare dimineata se aseaza la masa de scris si scrie acele 10 pagini. Uneori curg si e gata inainte de pranz. Alteori, e inca la birou dupa amiaza, storcandu-si creierul pentru ultimele boabe. Rareori, scrie King, se ridica de la masa inainte sa termine.
Am avut recent o conversatie cu o prietena ““ un jurnalist foarte talentat – care mi-a spus ca nu crede in abordarea asta (eu i-am zis “scrisul ca tinichigerie”) si ca prefera sa scrie cand ii vine, pentru ca atunci are sansa de a scrie ceva bun. E stilul in care am abordat si eu scrisul pana nu demult. Daca am ceva de spus, va veni si momentul in care voi simti ca trebuie sa ii dau drumul si atunci ma voi aseza la masa si voi scrie.
Imi amintesc insa sute de ocazii in care mi-as fi dorit sa scriu ceva, dar mi-am gasit o scuza. E cald afara. Mai bine vad un film. Ma doare capul. Parca imi e lene sa dau drumul la calculator. Sau, chiar daca am dat drumul la calculator, m-am lasat dus de e-mail si pana am scris un mesaj despre lungimea perdelelor pe care mi le doresc pe balcon, a plecat si muza in treaba ei.
In ultimii 2-3 ani am invatat ca nu te poti increde in muza si ca poti scrie si fara ea. Sigur, in zilele in care te viziteaza, scriitura ta va avea o patina speciala. Dar asta nu inseamna ca va fi de aruncat la gunoi in zilele in care muza e ocupata cu alte chestii. Si am mai invatat sa nu cred in scuze. Nu cred in “œnu pot scrie azi“ si nu cred in ideea ca poti fi in pana de inspiratie sau intr-un blocaj creativ.
Un editor de la Baltimore Sun spunea ca nu exista “œwriter’s block”. Povestea ca tatal lui a condus un camion toata viata si nu s-a trezit niciodata spunand ca are “œtruck driver’s block”. In “œThe Craft of Revision”, Don Murray, un instructor fabulos de scriitura, puncteaza ideea ca scrisul e un mestesug, un obicei, o disciplina. Nu-l vei putea intelege si stapani daca nu te antrenezi regulat. (Si Murray incerca sa scrie zilnic. Nu avea o limita, dar isi nota numarul de cuvinte pe o tablita din birou. La un bilant de cinci ani, de exemplu, avea o medie de 898 de cuvinte pe zi. Scrisese ceva in 1.640 din cele 1.976 de zile pe care le-a avut la dispozitie):
“Writers write. It is that simple. And writers suffer the same problems in getting started as nonwriters. In fact, the more you are published, the higher the expectations placed on you by editors, readers, and yourself and, therefore, the more likely you are to suffer paralysis. We never are prepared enough; never feel we have the authority to be an authority; never believe we write well enough; never have the time, the place, the tools; always have other responsibilities that have to be faced first; and on and on. All the excuses may be legitimate but writers write despite all the good reasons not to write.” (Don Murray ““ The Craft of Revision)
Mi-am amintit de citatul asta recent, citind un articol din The Oxford American scris de prozatorul american George Singleton. Textul se numeste “œHow to write stories” si e un ghid pentru cei care au hotarat ca din 2008 se vor pune serios pe treaba (oare cati oameni isi pun scrisul ca dorinta #1 pentru noul an?). Singleton e savuros si inventeaza un plan intins pe 20-30 de ani, care va aduce scriitorului tanar numeroase bucati publicate, bani si satisfactia de a fi curatat mediul (da, planul implica si activitati ecologice).
Ideea lui Singleton se bazeaza pe faptul ca scriitorul va scrie 1.000 de cuvinte in fiecare zi. Finalul textului anticipeaza cateva din scuzele pe care cititorul hotarat sa scrie (dar convins ca fara muza nu se poate) le va gasi sa nu-i dea drumul. Sigur, multe din ele sunt valabile. Dar daca gasesti timp pentru scuze in loc sa gasesti timp pentru scris, atunci nu scrie.
De ce “A scrie”? (draft 1)
Am inceput acest blog in aceeasi zi cu o provocare. De astazi, voi incerca sa scriu in fiecare zi. 30 de minute in primele sase luni. Iar apoi voi vedea. Scriam oricum in fiecare zi, dar nu organizat. Scriam e-mailuri, note de editare, si uneori, chiar bucati dintr-un articol sau altul. Dar vreau sa fie mai organizat. Mai fortat. Mai impus. De-asta am hotarat sa ma asez la masa in fiecare dimineata, cu cafeaua langa mine, si sa incerc sa scriu 30 de minute pe o tema data sau pur si simplu aiurea.
Acest blog va fi unul din receptaculii acestei incercari, dar motivele din spatele lui sunt mai numeroase. Am sa incerc sa insir cateva ““ ordinea este aleatorie:
– am hotarat sa incerc sa scriu in fiecare zi si vreau ca ce scriu sa fie citit. Scrisul e un act pe care il faci atat pentru tine cat si pentru altii. Egoismul, dupa cum spunea si George Orwell, e un motiv puternic pentru a te apuca de scris.
– cred ca scrisul e exercitiu, nu talent. E o meserie care se invata si se exerseaza obsesiv pana devine o obisnuinta.
– predau un curs de jurnalism narativ (e un *.doc) la Centru pentru Jurnalism Independent care e concentrat pe ideea ca scrisul e un proces, nu o eruptie dupa vizita muzei (mai e si a gandi, a fi simplu dar nu simplistic, a rescrie etc. Despre astea pe viitor.). La fiecare intalnire descoperim ceva despre proces si vreau sa existe un loc in care sa putem aprofunda aceste descoperiri.
– a scrie nu e un act rezervat romancierilor, poetilor, studentilor la litere si cenaclurilor care se intalnesc in localuri unde domneste fumul. E un act pe care il comit si cei care scriu un raport, un eseu pentru scoala sau un articol. Prin definitie, eu sunt jurnalist ““ spun povesti despre lumea in care traim. Dar scriu. Iar cel care comite actul de a scrie e ““ semantic vorbind ““ scriitor.
– atat la cursul pe care il predau cat si la bere cu prietenii vorbesc des despre povesti care m-au marcat. Ele sunt in general povesti despre cineva care face ceva. Sau, mai specific, despre un personaj care pe parcursul unui text, face ceva si afla ceva despre sine. Sunt multe genuri si forme jurnalistice prin care spun astfel de povesti. In Romania, executia lor este inca precara. De aceea vreau sa impartasesc exemple reusite.
– tatal meu m-a intrebat recent de ce nu vorbesc mai mult. I-am spus ca tind sa vorbesc foarte mult despre lucrurile care ma entuziasmeaza. Nimic nu ma entuziasmeaza mai mult ca scrisul si povestiile bine spuse.
Exista probabil si alte motive pentru acest blog. Promit sa le dezvalui pe masura ce le identific. Si promit sa le slefuiesc pe cele de mai sus. Daca a scrie e a rescrie, atunci acest prim post e actualmente in stadiul de prim draft si va avea nevoie de o editare.
Ideal acest blog va fi o conversatie despre scris, despre povesti, despre idei, despre strategii, si despre tehnici. Va aduce exemple, sugestii si, poate, rezolvari. Fiind un blog scris de un jurnalist, va vorbi in principal despre povesti adevarate, sau non-fictiune cum i se spune mai noi si pe la noi.
Nu cred ca asta il face mai putin interesant. Pentru ca de scris, scriem cu totii intr-o forma sau alta. Si e mereu loc de mai bine.