În coabitare cu 46 mp

Acesta este ultimul text din seria eseurilor personale scrise de prima serie care a absolvit cursul de jurnalism narativ pe care îl predau la CJI. Textul Siminei excelează în simplitate şi e plin de imagini amuzante. Mi-a plăcut din prima clipă modul în care Simina a ales să provoace râsul. Umorul nu e căutat ori forţat; el reiese din naturaleţea descrierii scenelor. Puteţi citi restul eseurilor aici.

==================================
ÎN COABITARE CU 46 MP

De Simina Mistreanu
==================================

Unii oameni se apucă de scris doar după ce şi-au reglat scaunul la înălţimea potrivită, după ce şi-au aşezat cafeaua sau berea în dreapta tastaturii sau după ce şi-au aspirat covorul. Spaţiul trebuie să fie confortabil şi să îţi dea ghes să scrii.

Eu stau ghemuită pe o saltea gonflabilă, cu laptopul in braţe, străjuită de două aeroterme mici şi vânjoase şi de un calorifer electric. Încerc să ignor găleata cu mortar din stânga şi îmi fac curaj să mă trezesc la 6 ca să ajung în celălalt capăt al Bucureştiului, pentru un duş înainte de cursuri.

Sunt acasă.

Acasă e o garsonieră pe Şoseaua Giurgiului. Are 46 de metri pătraţi, balconul mai mare decât bucătăria, cinci ţevi verzi care acoperă o treime dintr-un perete, patru calorifere reci şi exact şapte găuri în tavan. Mai are şi o dată fictivă de finalizare a blocului, care se amână săptămână după săptămână. Hotărâtă să nu mai abuzez de bunăvoinţa prietenilor care m-au ţinut la ei cu două luni peste cât era vorba şi asigurată că urmează să locuiesc „în condiţii decente, şi în două-trei zile chiar e gata totul”, m-am mutat.

Mi-am spus că îi voi avea pe meşteri mai aproape şi voi reuşi cumva să-i bag în viteză. Mai aproape de atât nu cred că aş fi reuşit să-i am, dat fiind că o parte din ei dorm provizoriu pe undeva pe la mansarda blocului şi joacă cărţi noaptea la două pe casa scărilor. Relaţia dintre noi merge într-o direcţie bună. Le explic că nu e frumos să dea buzna în garsoniera mea fără să bată la uşă, oricând şi-au uitat aici o şurubelniţă. Purtăm discuţii interesante despre motivele pentru care podeaua băii mele e acoperită pe sfert cu gresie de bucătărie, uşa de la intrare nu are prag şi ţeava de gaz se prelinge din belşug pe aproape toţi pereţii garsonierei, când ar fi putut frumos să meargă direct în bucătărie. E lungă, cromată, contrastează cu pereţii albi şi îmi fuge mereu ochiul drept la ea.

Cu unii muncitori am dezvoltat relaţii strânse. Lui Vasile, electricianul, i-am dat şi numărul de telefon, ca să mă sune dacă apare vreo problemă. Şi Vasile a înţeles mesajul. Indiferent dacă mă aflu în toiul unui seminar cu un profesor încordat, într-o conferinţă de presă sau chiar într-un interviu, dacă sună Vasile îmi cer scuze şi răspund grăbită. Mamei, redactorului-şef sau prietenei din copilărie le resping apelurile. Lui Vasile însă, nu.

„Lasă, că lucrurile încep să se contureze, vei vedea”, îmi spunea mama la telefon într-o seară când, odată cu o siguranţă de curent arsă, am cedat şi eu şi am izbucnit in plâns. Nu mai suportam aerotermele care ridică praful de pe podea. Mă enervau miile de genţi, plase şi cutii, care ocupă o treime din cameră. Voiam să mănânc la o masă normală şi să dorm pe o saltea pe care să nu risc să o găsesc complet dezumflată dimineaţa. Şi mai voiam să dispară toţi muncitorii, cu bocancii lor gri care lasă urme mari pe parchet.

Practic, nici unul din lucrurile astea nu era motiv de smiorcăială. Mă număr printre oamenii norocoşi care au deja o casă a lor. Dar m-am trezit faţă în faţă cu o mie de noi responsabilităţi mărunte, cu lucruri care nu funcţionează cum trebuie şi pe care n-o să le rezolve altcineva în locul meu.

Şi mai era ceva. Eram absolut singură în tot acest proces. Proaspăt despărţită de iubit, cu mama şi sora afundate în propriile probleme care au loc în celălalt capăt al ţării şi cu prietenii prinşi în alte activităţi. Câţiva stropi de ghinion, un gram de oboseală şi o siguranţă arsă au fost de ajuns ca să agite copilul răsfăţat din mine şi să-mi doboare moralul. Măcar pentru o seară.

Am început, pe rând, să mă ocup de mobilarea şi utilarea garsonierei. Am aflat, cu această ocazie, că hypermarketurile nu au niciodată pe stoc electrocasnicele pe care le vreau şi că „transportul gratuit la domiciliu” e o noţiune relativă.

Frigiderul l-am cumpărat de la Selgros. Doamna de la informaţii m-a anunţat că aparatul îmi va fi transportat doar până în faţa blocului, dar eu speram într-o minune şi în efectul pe care o privire neajutorată îl poate avea asupra unor şoferi cu suflet mare. Şoferul a apărut zâmbitor, pe la nouă seara, cu 24 de ore întârziere, a oprit în mijlocul şoselei, a pornit avariile şi a descărcat frigiderul. Nu a vrut să accepte banii cu care încercam să-l ademenesc şi nici să-şi imagineze cum voi urca eu un frigider trei etaje. Se grăbea să ajungă la Braşov. Aşa că am rămas cu o hârtie în mână şi cu electrocasnicul lângă mine, în mijlocul şoselei. Am avut noroc, şi de această dată, cu muncitorii de la mansardă.

Cu mobila n-am de ce să mă plâng. Prin recomandarea unei prietene, am dat de doi băieţi foarte talentaţi, proaspeţi absolvenţi de Arte, respectiv Arhitectură. Am văzut nişte lucrări de-ale lor, am rămas impresionată, şi am programat o întâlnire pentru măsurători şi schiţă. De atunci, încerc să-i aduc la mine în fiecare seară, prin glume, rugăminţi şi argumente. Dar ei, spirite de artişti, îşi găsesc zilnic câte o activitate inspiraţională, ajungând să mă cheme la un rom şi un joint, în loc să vină să-mi măsoare pereţii.

Garsoniera a devenit o activitate full-time. Mi-a răpit din timpul dedicat facultăţii şi job-ului, din timpul de somn şi din cel de socializare. Am dezvoltat o relaţie bilaterală: eu îi ofer timp, nervi şi energie, ea îmi oferă experienţe şi învăţături.

Dacă înainte nu ştiam nici cum se schimbă un bec, acum fac diferenţa între şurubelniţa tubulară şi cea stelară. Am învăţat rolul fiecărui butonaş din tabloul de siguranţe şi am aflat că maşinile de spălat sunt livrate împreună cu o bară de protecţie pe care, dacă nu o scoţi, rişti ca maşina să înceapă să tremure şi să se lovească cu putere de pereţii din baie, pentru a se prăbuşi într-un final cu sete de podea.

Sunt convinsă că până la urmă muncitorii îşi vor lua tălpăşiţa şi băieţii cu mobila vor veni să-mi măsoare pereţii. Între timp, s-ar putea ca eu şi garsoniera să ne împrietenim. Dar numai după ce îi vopsesc în portocaliu ţeava de gaz.

==================================

Un dialog cu Simina:

* Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
Când am scris textul, garsoniera era o temă foarte prezentă în viaţa mea. Mă ciocneam de problema asta non-stop. Cred că voiam să pun totul pe hârtie şi să las acolo o parte din problemă. Totodată, voiam să ilustrez trăirile unui tânăr care trece printr-o schimbare de unul singur şi se confruntă cu multe responsabilităţi noi.

* Ce iţi place/nu iţi place la cum a ieşit? Sau, pusă altfel problema – ce ti-a reuşit şi ce nu?
Îmi place că am reuşit sa descriu unele imagini şi scene, adică îţi poţi imagina destul de bine ce se întâmplă acolo. Nu îmi place că nu am reuşit să fac textul să curgă mai bine, mi se pare încă fragmentat, cu sincope.

* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
Au fost trei drafturi. Cel mai greu mi s-a părut ultimul, pentru că a fost distanţat temporal faţă de celelalte, încercam să-i dau o formă finală, să-l fac “să curgă”, şi nu prea reuşeam. Nu aveam nici foarte multă răbdare cu el, îmi era greu să îl iau din nou în mâini şi să rescriu fragmente.

* Cât de mult te-ai lăsat expusă prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
Destul de puţin, în comparaţie cu eseurile altor colegi sau cu alte materiale pe care le-am citit. Problema cu expunerea am simţit-o însă înainte să încep să scriu eseul. Îmi alesesem iniţial o altă temă care, da, mă făcea să simt că zic prea multe despre mine. E greu să scrii eseuri personale, să te transformi în propriul tău referent şi să găseşti tonul potrivit ca să scrii despre tine. Trebuie să reînnoieşti un pact cu scrisul şi cu tine însuţi.

Comments

Leave a Reply