Making of “Copiii altui fus orar” (din Esquire #6)
În câteva zile trebuie să apară numărul de martie al Esquire, pe care deja l-am lăudat că e cel mai bun de până acum. Am mai spus că voi reveni cu informații despre cum au fost făcute câteva dintre materiale.
Astăzi, Georgiana vă spune cum a evoluat textul ei despre generația de copii rămași acasă. Nu doar vă spune, ci vă și arată. Alături de eseul ei – într-o succesiune minunată de imagini – puteți vedea culisele procesului de editare de la Esquire, și modul cum se transformă o bucată dintr-un text până ajunge la forma potrivită.
Am spus-o de multe ori și o repet aici – un text bun e o succesiune de variante, fiecare mai reușită și mai completă decât precedenta. Scopul final e un text dinamic care să capteze cititorul și să curgă și să spună o poveste coerentă. Citiți mai departe să aflați cum a ajuns Georgiana de la prima la ultima versiune. Și citiți Esquire pentru textul integral (ilustrat cu fotografii de Petruț Călinescu).
==================================
The Making of “Copiii altui fus orar”
de Georgiana Ilie
==================================
În numărul din martie, Esquire îmi va publica un reportaj despre copiii emigranților români. Am lucrat trei luni (noiembrie 2007 – ianuarie 2008) la documentarea și scrierea acestui material. Despre documentare nu am prea multe să spun, decât că de fiecare dată când se putea întâmpla ceva rău, se întâmpla.
Vreau să vă spun însă câteva lucruri despre partea cea mai ușoară: scrierea și rescrierea textului până a ajuns la forma potrivită. A durat cinci drafturi (vezi în stânga captura din folderul în care am lucrat). Cristi a fost editorul meu.
La început mi-a fost foarte greu să aleg ce intră și ce rămâne pe dinafară pentru că luasem foarte multe interviuri – copii, părinți, specialiști, asistenți sociali, cercetători etc. – și strânsesem studii cu informații importante. Așa că prima variantă, draftul 0, conținea tot ce aveam. După câteva zile de distanțare am reușit să elimin balastul și să dau o formă draftului 1, pe care l-am trimis la editor.
După acest pas și o primă întâlnire de lucru în care am discutat problemele de structură, ne-am dat seama că materialul conținea prea multe informații instituționale și era dezechilibrat.
Am reluat documentarea, am mai intervievat copii și părinți și am revenit cu draftul 2, care îi includea și pe aceștia.
De aici încolo a fost un du-te-vino cu editorul până când, la draftul 5, am pus punct. Mai întâi am corectat toate erorile de structură și apoi am mers din ce în ce mai aproape și am eliminat redundanțele, inconsecvențele de stil, apoi, într-un final, am rafinat limbajul, am cântărit valoarea fiecărei virgule și am citit cu glas tare fiecare paragraf ca să mă asigur că e cursiv.
De la draftul 1 la draftul 5 au fost schimbări mari (vezi și capturile de mai jos), dar cele mai mari se văd între 1 și 2 (structură) și între 4 și 5 (limbaj). Pe scurt:
- Am mutat accentul de la informațiile oficiale, furnizate de autorități și ONG-uri, la poveștile familiilor intervievate. Informațiile oficiale au devenit un suport pentru povești, nu poveștile un exemplu pentru informații, cum era la început.
- În primul draft au fost două cazuri, la sfârșit au fost trei. Pe parcurs am renunțat la povestea uneia dintre familii și am adăugat alte două. Aveau mai multă relevanță pentru tablou. Dar mi-a părut foarte rău să renunț la acea familie alături de care petrecusem mult timp.
- Am folosit mai multe tehnici literare în portretizarea copiilor și părinților: descriere fizică, dialog, redarea unor scene. Am urmat sfatul editorului: show, don’t tell.
- La început am avut tendința – reminiscențe de pe vremea când eram reporter de radio – de a sublinia ca o informație e confirmată din mai multe surse: și ONG-ul X, și Autoritatea, și ONG-ul Y confirmă aceste date. Mi-am dat seama că, deși e important să am eu confirmările respective, nu e la fel de util să pun toate lucrurile acestea în material.
- La fel, aveam tendința de a umple textul de date: numere absolute, procente. Mi se părea vital să susțin toate aspectele cu date din rapoarte sau de la surse. Cu timpul a devenit evident că nu făceam decât să aglomerez textul și să îl fac prea sec. Lumea va vrea să citească despre copiii pe care i-am intervievat, nu despre cifre și statistici.
- În primul draft era o secțiune extinsă despre măsurile politice care se iau/sunt avute în vedere pentru asistarea copiiilor emigranților. Informație inodoră și incoloră, parcă scoasă dintr-un newsletter organizațional. Nu ajuta cu nimic povestea, nu explica prezentul, dar mie mi se părea importantă. M-a convins însă motivul pe care mi l-a dat editorul: informația era previzibilă și pierdeam cititorul pentru că dispăruseră personajele. Am înlocuit 2 pagini cu o frază și am spus la fel de multe.
- Nu în ultimul rând, materialul are un stil consecvent, moderat, lipsit de patetism și senzaționalism. Vocea mea nu se aude, deși ea spune povestea.
Mai jos vedeți cum a evoluat deschiderea textului: de la o scenă parcă de scenariu, abia schițată, bazată pe citate, la un fragment complet, cu informații de background, cursiv și, cred, incitant.
Primul draft – editat pe hârtie (click pentru imaginea completă):
Al doilea draft – editat pe hârtie (click pentru imaginea completă):
Al treilea draft – editat în Word cu “track changes” (click pentru imaginea completă):
Al patrulea draft – editat în Word cu “track changes” (click pentru imaginea completă):
Varianta finală:
Gabriela Chichinete, o fetiță voinică de opt ani și jumătate, stă pe o cutie, într-o cameră a Centrului de Zi Sf. Dimitrie. E îmbrăcată în pantaloni de trening, un pulover în dungi, iar pe cap are o bentiță de plastic. Își împreunează cuminte mâinile pe genunchi și clipește des din ochii mici, ușor confuză după somnul de după-amiază.
Gabriela locuiește cu tatăl și fratele ei mai mare într-o casă naționalizată din București, o casă înfundată într-o curte îngrădită de cinci-șase clădiri dărăpănate. În fața ușii stă parcată o Dacie Break, plină de cartofi. Sub tencuiala căzută și culorile spălăcite, cu greu se ghicește vechea grație a cartierului Hala Traian. Stau în trei camere doldora de mobilă veche. Tavanele înalte fură mult din căldura dată de sobe.
Tatăl, Ilie Chichinete, e un bărbat de 48 de ani, întunecat la față, care se mișcă greu din cauza straturilor de haine groase de pe el. Cam o dată pe săptămână merge la grădina familiei, în județul Teleorman, unde udă, plivește, sapă, culege roșii, ardei, cartofi. Sâmbăta, la câteva săptămâni, merge la Piața Miniș din București să le vândă. După ce scade cheltuielile cu întreținerea grădinii și cu drumul, rămâne cu 7-800 de lei în mână, pe lună. Mama, Dumitra, a plecat în august să fie menajeră în Italia. În România muncea prin restaurante, la spălat vase și curățenie. “Lucra de dimineață până seara, uneori nu o vedeam toată ziua”, spune Gabriela cu vocea ei puțin peltică. “De aceea a plecat în Italia să muncească. Dar mai întâi mi-au cerut mie voie.”
Comments
One Response to “Making of “Copiii altui fus orar” (din Esquire #6)”
Leave a Reply
Mi-au plăcut retuşurile, cum au dat forma finală. Frumos.