Making of “ViaÅ£a mea în dosarele altora” (din Esquire #7)

Spuneam când am vorbit data trecută despre numărul din aprilie al Esquire că textul despre CNSAS şi impactul pe care dosarele îl pot avea asupra vieţii unui om obişnuit e unul dintre cele mai reuşite pe care le-am publicat. Şi nu doar din cauza poveştii lui Vasile Gavrilescu, cât mai ales şi din cauza muncii de documentare şi scriere.

“ViaÅ£a mea în dosarele altora” e bun pentru că a trecut prin 4-5 drafturi, fiecare rezolvând încă un hop în calea unei citiri uÅŸoare. S-a schimbat mult de la prima versiune ÅŸi Dia va fi prima care să recunoască acest lucru. Mai jos găsiÅ£i alte detalii despre cum a evoluat textul. Am încercat – pe cât posibil – să nu dezvăluim surpriza care conduce textul.

==================================
Making of “ViaÅ£a mea în dosarele altora”

de Dia Radu
==================================

Chiar mă gândeam zilele trecute cam cât am lucrat de fapt la Gavrilescu. A fost cale lungă până să ajung să ţin revista în braţe cu versiunea finală. Să zicem că a debutat prin vara anului trecut, când am început o documentare despre dosarele CNSAS. Am anchetat câteva luni bune în paralel cu alte treburi pe care le aveam de rezolvat.

Prin octombrie am făcut şi o scurtă călătorie prin ţară. Strânsesem un dosar serios pe problemă, cam cât unul din cele 22 pe care le avea Gavrilescu. Aveam acolo interviuri cu specialişti, istorici, ceva mărturii de la popi care trădaseră, de la scriitori care se dedaseră şi ei acestui păcat. Am răsucit problema pe toate părţile în redacţia Esquire. Până la urmă a devenit o evidenţă: din tot ce aveam, subiectul meu era el, omul simplu, cea mai ignorată victimă a Securităţii.

În decembrie l-am vizitat pe Gavrilescu şi povestea a început să se închege.

Nu mai ştiu câte drafturi au fost. 4? 5? Mi-am făcut întâi o schemă pe hârtie: ce vreau să spun, în ce ordine, unde vreau să ajung.

M-am pus în faţa calculatorului şi mi-am dat drumul la scris. Veneau scene şi imagini una după alta. Potriveam ca într-un aluat declaraţii, fragmente din dosar, mărturii. Mă întorceam la înregistrare să mai ascult câte un detaliu, răsfoiam caietul de notiţe, care se umpluse de semne de carte de toate culorile.

Aveam 171 de mega de înregistrare cu Gavrilescu, cam 6 ore şi jumătate, plus jumătate de carnet de note.. Care însă nu mi-au ajuns. Vorbisem despre toată viaţa lui şi când m-am pus în faţa Word-ului şi am reuşit să separ povestea pe care vreau s-o spun de balast, mi-am dat seama că îmi lipseau informaţii esenţiale. Cred că l-am sunat pe Gavrilescu de vreo 12 ori în timp ce scriam. Pentru câte un detaliu, un an, o culoare, un anotimp. Pentru câte o întrebare pe care o ratasem la momentul respectiv.

L-am revăzut şi în Bucureşti, unde am petrecut iar ore bune.

Pe măsură ce scriam apăreau imagini noi. Într-un final am simţit că am pus cam tot ce ştiam în pagină. Am recitit. Scârţâia încă în multe locuri. I l-am dat surorii mele să-l citească. Un prim cititor care mi-a spus unde se înfundă povestea. Am mai defrişat puţin prin text, să-l fac mai cursiv. Eram, să spun, destul de mulţumită.

Doar finalul nu-mi ieşise. Ştiam că pot mai bine de atâta, dar mă simţeam epuizată. I l-am trimis lui Cristi. L-am discutat. Entuziasmul lui m-a molipsit şi mi-a dat energie pentru încă un tur de forţă. Textul meu era un puzzle, voit la origine, pentru efect cinematografic, dar totuşi cam prea încâlcit. Mişcarea esenţială era să schimb ordinea paragrafelor în aşa fel încât cititorul să ajungă la „trădare” o dată cu personajul.

Era nevoie de o construcţie puţin mai liniară, care să se amplifice treptat, să se tensioneze până la un punct culminant al deschiderii dosarelor. Am făcut-o şi, rearanjată, povestea mi se părea alta. Mă durea cumva să renunţ la cea veche, ca la un copil pe care îl luasem de suflet, dar cea nouă îmi făcea cu ochiul şi-mi deschidea alte perspective. De data asta totul curgea bine. Doar finalul era tot ca nuca-n perete. Am pierdut o zi întreagă încercând să lucrez pe el. Nu-mi ieşea, era ca şi cum l-ar fi scris o altă mână. Aveam două ritmuri diferite de scriitură care nu se potriveau. Şi în plus nu era prea clar ce vreau de fapt să spun.

M-a apucat disperarea, la propriu. Până la urmă am citit încă o dată textul, atentă să văd unde se rupe de fapt firul. Am găsit punctul acela sensibil, am şters tot ce urma şi am refăcut, înlănţuind cu ritmul de dinainte. Câteva paragrafe şi informaţii au rămas pe afară. Dar n-am stat să plâng după ele, deşi mi se păreau bine scrise. Când am pus punct mi-am dat seama că de-abia acum spusesem ce voiam în acest text. Construisem cu migală o poveste ca să spun ceva. Dar pe parcurs, pierdută între aliniate, descrieri şi liniuţe de dialog, uitasem de fapt esenţialul.

Au mai urmat apoi perierile de rigoare, verificatul de date, ani, Google-ituri pentru nume, locuri, explicaţii foto, corecturi în pagină.

A fost un efort imens şi nu a fost doar al meu. Fără un editor bun rişti să te pierzi pe drum. Dar mi-a plăcut senzaţia de final, că sunt pe deplin mulţumită de text. A meritat.

Ce am învăţat după textul cu Gavrilescu?

1. Construcţia este esenţială, pentru a nu pierde cititorul pe parcurs. Trebuie să-i dai tensiune şi suspans, să-l ţii ca într-un thriller. Mai ales când textul e lung.

2. Emoţia nu trebuie să fie nici în exces, nici gâtuită. Dar trebuie să existe şi să se dezvolte puţin câte puţin, până la un preaplin de final.

3. O schimbare de construcţie poate aduce o schimbare de perspectivă, o schimbare de viziune şi chiar o schimbare de mesaj. Nu ţine cu dinţii de primul draft! Riscă, ai să vezi ce minunăţii ies pe parcurs!

4. O poveste despre x nu e niciodată doar o poveste despre x. E mai mult de atât. În cazul meu este o poveste despre iubire, ratare, eşec, libertate, trădare şi singurătate. Care poate fi povestea multor oameni.

Iar dacă vreţi să ştiţi ce a spus Gavrilescu după ce s-a citit, a spus aşa: „Da! Domnişoară, le ziceţi bine. Aş vrea şi eu 10 exemplare!”

Comments

4 Responses to “Making of “ViaÅ£a mea în dosarele altora” (din Esquire #7)”

  1. gabi on April 7th, 2008 4:01 pm

    asta cred ca e cel mai bun text despre victimele securitatii din cate am citit pana acum. dia spune ca a fost un efort imens, dar nu l-am simtit nici o clipa atunci cand am citit articolul. nici acum, nu stiu sa iti spun cate pagini are desi l-am citit de doua ori. nu m-a interesat.
    asta cred ca e unul dintre cele mai importante lucuri la un text cu o asemenea miza. plus, ca fara sa ma scoata din povestea lui vasilescu mi-a dat ceva mai mult. e infiorator momentul montarii microfoanelor in apartament.

  2. Victor on April 12th, 2008 1:42 pm

    Uau! Uau! Mai zic odata? UAU! Colega de suferinta de la curs…Bravo!

    1. Despre text : (Imi plac la nebunie povestile si istoriile pe tema “cum era inainte”, mai ales din perioada 45-89. Comunism, securitate, torturi, anecdote cu Ceausescu si Dej sau orice G. descopera “amanuntul” cutremurator l-am recitit de 3-4 ori. Ce a simtit omul in acele momente…cred ca nu poate fi descris total in cuvinte. Totusi, Dia a reusit sa creeze o stare. Fara prea multe cuvinte “de umplutura” m-a facut sa SIMT in felul meu, emotia lui Gavrilescu.

    2. Despre Making Of : Intr-un fel ma sperie volumul de munca pe care l-ai depus. Dar, cand te-ai vazut cu articolul terminat in brate…cred ca ti-ai dat seama ca a meritat fiecare secunda de cercetare si scris si rescris si rescris!

  3. Magda on April 12th, 2008 9:52 pm

    domnule Lupsa, ce se intampla cu lectura de weekend?

  4. Dia on April 13th, 2008 8:08 pm

    multumesc mult de vorbe gabi, victor!
    da, volumul de munca este intr-adevar foarte mare. dar eu nu-l simt ca atare pentru ca pornesc doua trei documentari in paralel. Si apoi sa nu uitam ca nu la toate textele ma documentez asa. Fac si eu multe interviuri la care ma documentez doar 2 ore inainte sa plec spre intalnire. Depinde de subiect. dar gavrilescu apartine unei zone care ma intereseaza foarte tare: mostenirea comunista si cicatricile ei. Si atunci documentarea nu mai e doar documentare, ci si interes personal, pasiune. in plus, la esquire nu dau texte pe banda, ci doar cand am ceva deosebit, adica la 3, 4 luni. Deci tot timpul si efortul sunt justificate.

Leave a Reply