Amintiri înşurubate

Victor povesteÅŸte în acest text despre cele trei operaÅ£ii pe care le-a suferit la genunchi ÅŸi cum acestea i-au încheiat prematur o potenÅ£ială carieră în baschet. Victor a vrut să scrie o poveste cât se poate de neutră, nedorind să provoace o reacÅ£ie de milă. E la latitudinea cititorilor dacă a reuÅŸit. Cu siguranţă a arătat că a renunÅ£a la un vis doare mai tare decât o succesiune de intervenÅ£ii chirurgicale – chiar dacă ele implică o groază de gaz (vezi mai jos).

La final puteţi citi şi un scurt dialog cu Victor pe marginea textului.

==================================
AMINTIRI ÃŽNÅžURUBATE

De Victor Ernuţeanu
==================================

Jucam la echipa de juniori din Ploieşti, oraşul meu natal. Credeam că procedez corect când nu ţineam cont de sfaturile nimănui şi făceam totul conform mie. Antrenorul îmi repeta să mă încălzesc bine înainte de orice meci, iar tatăl meu îmi amintea de importanţa nutriţiei, pentru că „mă lungisem” brusc şi riscam să am probleme cu oasele şi articulaţiile. Eu vroiam doar să joc baschet. Aveam poza lui Michael Jordan deasupra patului, zeci de CD-uri cu meciuri din NBA şi aşteptam cu nerăbdare momentul în care voi fi ales să joc pentru o echipă din prima ligă a ţarii, visul meu însă, era să ajung să joc în State.

Cum adoram orice fel de competiţie sportivă, m-am hotărât într-o vară să particip la un campionat bucureştean de „baschet stradal”, unde accentul se punea mai mult pe spectacol şi aptitudinile de a mânui mingea. Aveam paisprezece ani, eram în cea mai bună formă de până atunci şi urma să plec în turneu prin ţară, cu echipa. Antrenorul îmi spunea în fiecare zi să fiu atent, să nu mă accidentez, deoarece are nevoie de mine pentru a duce echipa pe primul loc.

Dar, în acea zi de august, din cauză că m-am grăbit să intru pe teren fără a mă încălzi, la o întoarcere bruscă am simţit cum îmi fuge genunchiul drept din articulaţie. Am şchiopătat până la cea mai apropiată bancă şi mi-am dat seama că ceva grav se întâmplase printre articulaţiile genunchiului.

M-am urcat în maşina tatălui meu, care iniţial era prezent la competiţie pe post de suporter şi nu de şofer de ambulanţa, şi am mers la spital. Speram că în cel mai rău caz va fi nevoie doar de un ghips. După câteva teste, doctorul Tănase, ortoped la Spitalul Floreasca, a decis că voi avea nevoie de trei operaţii pentru a „repara” genunchiul: prima, pentru a extrage chistul(ce generase slăbirea şi ruperea ligamentului) care se formase în interiorul genunchiului, a doua pentru a lipi ligamentul şi meniscul cu ajutorul a două şuruburi, iar a treia pentru a extrage acele şuruburi.

Prima intervenţie a avut loc la o lună după accidentare. Indivizii cu halate albe mişunau în sala de operaţie, în timp ce eu stăteam întins pe masă, luminat de reflectoare ca la spectacol. Eram îmbrăcat într-un halat verde şi toată lumea mi se adresa cu „puişor”. Un bărbat cu o seringă de metal în mână m-a întors pe o parte pentru a mă anestezia. În următoarea clipă am simţit o săgeata ascuţită cum îmi străpunge spinarea. Din reflex, mi-am încordat tot corpul. „Puişor!”, s-a răstit el, pe un ton sever. Am simţit fiecare miligram de „rahie” – nume sinistru pentru o substanţă – cum intră în corpul meu şi în câteva secunde a început sa-mi amorţească.

„Acum te ciupesc, n-ar trebui să mai simţi”, mi-a zis doctorul Tănase. Dar, după cum prea bine îmi cunoşteam scutul anti-anestezic, simţeam degetele lui cum se strângeau pe piele. Le-am explicat că la dentist am aceeaşi problema. „Îi dăm gaz, nu mai pierdem timpul!”, au hotărât. Mi s-a cerut să respir printr-un tub şi o asistentă cu o mască chirurgicală cu Mickey Mouse, m-a liniştit şi m-a invitat să număr pana la 10. În cazul în care simţeam vreo durere trebuia să ridic o mâna. Am reuşit să număr până la 1.

Refacerea după prima operaţie a fost uşoară: câteva ore de bicicletă medicală, împreună cu exerciţii de extensii. Simţeam o jenă apăsătoare în interioriul genunchiului şi chiar dacă speram la recuperare completă, mă gândeam deseori că nu voi mai putea juca vreodată baschet de performanţă. Îmi doream foarte mult să-mi recâştig libertatea de a alerga pe teren, de a dribla, de a arunca la coş. De a juca baschet.

După trei luni de la prima operaţie, într-o dimineaţă la ora şase, am ajuns la Floreasca. Mirosul de spital mi-a inundat simţurile şi mi-a trimis un fior pe şira spinării. Mi-am pus ghiozdanul pe patul din rezerva în care urma să îmi petrec următoarele nopţi. Fiind o procedură mai complexă, eram nevoit să rămân sub atenta supraveghere a doctorului. Împreună cu mama am aşteptat calm pe marginea patului să fiu chemat in sală, unde mă aşteptau asistenţii împreună cu Tănase.

M-am întins pe masă de operaţie, special aranjată pentru mine şi am auzit bubuind din radio The Real Slim Shady. Procedura a început cu anestezia. Am resimţit durerea injecţiei în coloana vertebrala. O asistentă îşi trecea unghiile pe tălpile mele, aşteptându-se să nu o simt. I-am spus pe un ton calm că nu aveam de gând sa amorţesc total. Ortopedul Tănase, amintindu-şi de păţania de data trecuta, le-a spus colegilor săi că va fi nevoie de tub. Am fost nevoit să respir din nou acel aer proaspăt îmbuibat cu chimicale şi gaze. Apoi, întuneric.

După patru ore m-am trezit cu doua şuruburi între oasele genunchiului. Recunosc, poza radiografiei părea incredibilă, şuruburile formând o iluzie din filmul „Frankenstein”, ceea ce mă făcea să zâmbesc uneori.

Au urmat câteva săptămâni de nopţi albe şi dureri. Părinţii au stat lângă mine in fiecare moment, dar in special mama m-a tratat ca pe un mic prinţ. După ce durerile s-au diminuat şi am prins energie, am început programul de recuperare. Au urmat, timp de patru luni, şedinţe zilnice de fizioterapie şi sesiuni de genuflexiuni. Treptat, am tonifiat muşchii piciorului drept şi am întărit ligamentul nou-lipit. Momentele în care mă chinuiam să execut genuflexiunile, erau însoţite de amintirile clipelor în care zburam pe terenul de baschet şi mă agăţam de inel. Prietenii şi colegii de echipă mă vizitau des şi mă făceau să râd. La şcoală, chiar dacă o perioadă am folosit cârjele, mă simţeam privilegiat pentru ca eram deliciul colegelor pregătite să sară in ajutorul meu şi să ma compătimească. După ce aceste luni s-au scurs, am fost programat pentru extragerea şuruburilor şi verificarea stării ligamentului.

Din nou, dimineaţa la spital. Rezerva, orele de aşteptare până la operaţie, ghiozdanul, gândurile macabre. Reuşeşte, nu reuşeşte, mă voi reface complet sau voi rămâne cu sechele? Anestezistul m-a condus până în sala de operaţie, unde asistenţii au început să lipească pe pieptul meu tot felul de linguri, fire şi butoane ciudate. Eram obişnuit cu procedura de început, trebuia să mă întorc pe o parte. Am încercat să le amintesc de păţaniile trecute legate de anestezie, dar păreau că nu mă aud.

Înţepătura în coloană, junghiul, durerea, tremuratul, amorţeala parţială. Doar că, de aceasta dată am început să tremur atât de rău încât aproape am căzut de pe masa de operaţie. Îmi era foarte frig. O asistentă m-a întrebat dacă tremur de frică şi eu i-am răspuns că simt cuburi de gheaţă care cad pe mine. Altă asistentă s-a chinuit de trei ori sa îmi puna perfuzia la mana. Un tip ce semăna cu Piersic Junior mi-a spus că în câteva momente aveam să mă liniştesc. I-am zis că poate să îmi facă orice, dar să nu mă mai pună să respir acel gaz nenorocit. Pentru prima oară, m-au ascultat.

Am fost înţepat din nou, de data asta în mâna dreapta. O stranie căldură mi-a învăluit corpul şi m-a oprit din tremurat. Dintr-o dată, mă simţeam atât de bine încât am început să zâmbesc. Simţeam cum mă cufund in pernă, atât de moleşit încât nici pleoapele nu mai puteam să le ridic.

A doua zi, am stat de vorba cu Tănase in biroul lui. Mi-a spus că a rămas impresionat de faptul că de fiecare dată când am trecut prin spital am avut în ghiozdan mingea de baschet. Am vorbit de anatomia genunchiul meu, de ce urma să fac pentru a mă putea reface in scurt timp. Într-un moment, s-a uitat înspre minge şi trecându-şi piciorul peste ea mi-a spus sa nu-mi fac griji căci voi mai putea „arunca la coş”. Frântura de speranţă pe care o aveam de a mai juca baschet de performanţă a pălit în acel moment. Mi-am promis ca voi încerca să mă recuperez cât pot de bine, in aşa fel încât să mai pot juca cu foştii coechipieri, măcar în curtea liceului. Mi-am luat mingea de sub biroul doctorului şi pe un ton neprietenos i-am spus că într-un Spalding nu se dă cu piciorul.

==================================
Un dialog cu Victor:

* Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
Prima dată, m-am gândit la o experienţă prin care să transmit mai multe despre mine: cine sunt, ce îmi place, cum văd lucrurile. Apoi, când am prezentat colegilor ideea, aceştia au fost foarte dornici să afle mai multe detalii. Curiozitatea lor a fost un imbold pentru mine. Mai mult de atât, textul meu prezintă şi lecţia pe care am învaţat-o cam târziu: să ascult de „cei mari”.

* Ce îţi place/nu îţi place la cum a ieÅŸit? Sau, pusă altfel problema – ce ti-a reuÅŸit ÅŸi ce nu?
Îmi place că am reuşit să-l organizez, să-i dau o formă, că are pasaje dinamice (cel puţin aşa mi s-a spus) şi că am reuşit să fur câte un zâmbet de pe chipurile cititorilor. Totuşi, consider că unele scene sunt cam şterse, mi-ar fi plăcut să le descriu altfel, cu alte cuvinte.

* Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
Fără să mă gândesc de două ori: organizarea ideilor şi structurarea eficientă a textului. E greu rău! Dar, când reuşeşti e cel mai plăcut sentiment. Am învăţat la curs câteva structuri care au facilitat drumul ăsta anevoios, aparent către pierire. Fără organizare, textul e zero.

* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
Trei drafturi + al patrulea, unde am pus virgule corect, diacritice şi am eliminat câteva propoziţii, la sugestia lui Cristi. Al doilea a fost complet diferit faţă de primul, deci, draftul secund e cel mai greu pentru că acolo îţi dai seama ce vrei să transmiţi cu adevărat şi cum vrei să o faci. Am fost anunţaţi de la început că „a scrie înseamnă a rescrie” dar nu ma gândeam că aceasta „rescriere” va conta atât de mult.

* Cât de mult te-ai expus prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
Am vorbit despre clipele pe care le-am petrecut “sub cuÅ£it” ÅŸi cele de după. Să scriu despre aceste momente, nu a fost foarte uÅŸor, pentru că mi-am reamintit de chinul prin care am trecut (fizic ÅŸi psihic). Pot spune că am lăsat destul de mult „la vedere”. Am încercat să nu creez o înÅŸiruire de scene lacrimogene ÅŸi, în final am privit spre viitor cu seninătate. Am vrut să las un sentiment de “aÅŸa a fost sa fie…” ÅŸi nicidecum “vai, săracul de el”.

Comments

4 Responses to “Amintiri înÅŸurubate”

  1. Laura on June 30th, 2008 8:40 pm

    Bine victor ;)

  2. Bogdan Dascalu on June 30th, 2008 11:36 pm

    BV ochi …frumos…multa bafta pe drumul tau ..app si eu s-ar putea sa ceva probleme de genul asta cu genunchiul insa pot sa merg si sa alerg deocamdata

  3. Gabi on July 4th, 2008 10:19 pm

    Citind, ma tot intrebam ce aveai tu in ghiozdanul ala. Si, la sfarsit, ai dat raspunsul :)
    E fain eseul si imi place cum ai strunit dramatismul din el.

  4. cata on November 6th, 2008 5:26 pm

    am dat din intamplare peste eseul tau. cautam o documentatie despre rahie, pe care maine o sa o primesc si eu maine dimineata, tot pentru genunchi. cred ca am inteles despre ce e vb, mai bine decat de la un medic specialist. sunt impresionat. dai inainte

Leave a Reply