Cititul vindecă

Elena a scris un text minunat despre puterile curative ale lecturii. E un mod potrivit de-a încheia şi această serie a eseurilor personale, texte care au puterea de a ne apropia de trăirile similare ale celor din jur.

La final puteţi citi şi un scurt dialog cu Elena pe marginea textului.

==================================
CITITUL VINDECÄ‚

De Elena Pătrăţeanu
==================================

La o oră de informatică din ultimul an de liceu, stăteam cocoşată în bancă cu o carte trântită pe pulpe şi cu un şerveţel gălbui şi zdrenţuit în care îmi suflam naşul roşu. Răspundeam la urări de sănătate după ce lansam câte un „Haaaaaaa-aaaaa-pciuuuu!!!!” zgomotos şi mă aplecam mai abitir deasupra „Lolitei”, o carte împrumutată de la bibliotecă, pe care unul dintre cititorii săi şi-a exprimat grav şi direct părerea continuând titlul de pe a doua pagină: „e o curvă”. Erau ultimele săptămâni de şcoală; unii jucau cărţi, alţii rezolvau variante de bacalaureat. Eu citeam.

Prin clasa a V-a, într-o altă bancă, dintr-o altă şcoală, un coleg îşi pusese în gând să mă întreacă la citit benzile desenate „Mickey Mouse”. Mi-am suflat puternic nasul chinuit în batistă cândva apretată şi curată, am îndesat-o în buzunarul uniformei şi, tuşind ameninţător, m-am pregătit de start. După ce a rămas în urmă cu o pagină jumătate, singurul lucru pe care pierzătorul certat cu fairplay-ul l-a putut face a fost să exclame, arătându-mă cu degetul: „Semeni cu Rudolf”.

Răceala ÅŸi cititul s-au intalnit prima dată cu un an înainte de poreclirea mea. Eram atunci în clasa a IV-a ÅŸi transpiram sub o plapumă grea, cu o compresă moale pe frunte ÅŸi o antologie de lecturi sprijinită de genunchi. Ardeam la o temperatură pe care mama venea să o verifice cu un termometru care nu-mi promitea decât alte minute irosite cu ochii departe de poveÅŸtile mele, căutându-i pe ai ei, asigurând-o că, în ciuda celor 39 de grade, mă simt bine. Calm, tata mă admonesta uÅŸor: „Ia uite ce face în loc să doarmă.” Zvâcneam sub plapuma de plumb, scuturată de friguri, transpiram ÅŸi… citeam. Åži mă simÅ£eam bine. Cartea mă vindeca. Povestea din ea era medicamentul contra răcelii. A doua zi am fost ca nouă.

La 20 de ani înca răcesc şi înca mai citesc şi înca mai cred că unele cărţi, deschise atunci când iţi ceri dreptul la singurătate, sunt terapie curată; un fel de „cartea potrivită la momentul potrivit”.

Aşa s-a întâmplat şi când Ştefan s-a întâlnit cu mine, într-o seară înăbuşitoare după o zi de vară cu ploi mocăneşti. Am crezut că va fi la fel ca şi până atunci: ne vom plimba, iar eu voi desena cercuri cu inelarul în căuşul palmei lui în timp ce mă va ţine de mână. Ne-am oprit pe o bancă cu vedere la zidul de ciment al cimitirului dintr-un parc ud, plin de băltoace. Şi-a aprins o ţigară şi, după ce a suflat un fum gros, prevestitor, mi-a spus: „Trebuie să ne despărţim”.

El urma să plece la facultate în Bucureşti, eu aveam să rămân în Oneşti, prinsă cu clasa a 12-a, bacalaureatul şi admiterea. A vrut să mă ia de mână, dar m-am ridicat în picioare şi m-am îndepărtat, călcând apăsat şi alunecând în sandalele care împrăştiau apa din bălţi. Mi-a strigat să nu îi întorc spatele.

Când am ajuns acasă, am scanat biblioteca şi am luat prima carte pe care mi s-a oprit privirea: „În căutarea timpului pierdut”. Eram convinsă ca mă va lecui, că a doua zi nu voi mai simţi cum inima mi se strânge de parcă ar fi o bucată de plastilină în mâinile unui copil. Aşa era normal, aşa eram obişnuită. Şi am început să citesc. M-am trezit a doua zi dimineaţă cu cartea sub burtă şi cu apeluri pierdute.

„Există în viaţa noastră clipe care nu numai că merită să le cumperi cu tot ce ai pe lume, dar care sunt atât de încărcate de emoţie, încât devin infinite şi atemporale”- un citat însemnat pe a doua pagină a unui caiet studenţesc plin cu astfel de fragmente din cărţile care mi-au trecut prin mână. E din „Clubul putregaiurilor” a lui Jonathan Coe.

O citeam într-o primăvară pe balcon, cu soarele bătându-mi în creştet şi picioarele urcate pe pervazul ferestrei. Mă dezlipisem de integrale şi funcţii şi mă topeam de fericire că am prins un moment liber. Am auzit uşa de la intrare, semn că tată venise acasă, şi am alergat în bucătărie că să-mi bag nasul în sacoşa lui cu ziare şi covrigi calzi.

Tata stătea la masă, cu capul afundat în palmele mâinilor lui aspre. În sacoşă nu erau covrigi. Mama m-a luat de mână şi m-a tras afară din bucătărie. M-a privit cu ochi umezi şi mi-a spus că mamaia a murit. M-am întors la tata şi l-am cuprins cu braţele, mi-am lipit nasul de părul lui care mirosea a lemn raşchetat şi i-am zis să nu plângă. Apoi m-am aruncat în pat şi am rămas acolo, cu romanul lui Coe în mână. Am citit până au început să mă usture ochii şi am lăsat cartea jos. Mi-am întors privirea spre stânga, către biblioteca familiei, ticsită cu cărţi, care ocupă un perete întreg din sufragerie.

O mare parte din ele ne-au fost date de mamaia ÅŸi tataia. AÅŸa credeau ei că trebuie să arate o casă: plină cu cărÅ£i. ÃŽn casa lor dintr-un cartier vechi al OneÅŸtiului, bunicii aveau în fiecare cameră câte o etajeră cu cărÅ£i; chiar ÅŸi în baie, în raftuleÅ£ul unde Å£inea mamaia săpunul de casă ÅŸi detergentul. Am scos din bibliotecă un volum îmbrăcat în coperÅ£i aspre, verzi, cu cotor auriu ÅŸi litere mici, adânc încrustate în albul paginii. Era unul din cele 20 de volume de Tudor Arghezi pe care tataia mi le lăsase moÅŸtenire. El, care pusese pe picioare Biblioteca Constructorului – prima bibliotecă din OneÅŸti – ÅŸi murise când eu eram prea mică că să pot citi, mi-a făcut cunoÅŸtinţă cu Tolstoi, Steinbeck, Galsworthy, Sienkiewicz.

Mi-am plimbat degetul mic pe diagonala coperÅ£ii până la baza cotorului, de unde se iÅ£ea un ÅŸnur roÅŸu – un semn de carte. Când prima lacrimă a atins coperta ÅŸi i-a schimbat verdelui nuanÅ£a, am strâns cartea la piept, continuând să o ating cu degetele. Pentru mine, în ziua aia murise ÅŸi tataia. La înmormântare nu am aprins lumânări pentru că nu am vrut să las din mână romanul lui Coe ÅŸi volumul de Arghezi. ÃŽn schimb, nu am mai plâns.

L-am păstrat pe tataia cu mine. L-am adus în Bucureşti, unde mi-am pus pe picioare, într-o garsonieră strâmtă, prima mea bibliotecă alcătuită din cărţile pe care le-am cumpărat din banii destinaţi plăţilor şi nevoilor lunare: chirie, întreţinere, internet, lumină, mâncare. În ordine, de la stânga spre dreapta, mi-am făcut cunostinţă cu: chick-lit, Henry James, colecţia Eroscop, Miller şi Bukowski, Fuentes, Paraschivescu, ruşii şi două cutii de Oxacilină.

Citesc de toate pentru că îmi plac poveştile din interiorul lor. Am volume pe care nu le-am deschis, altele sunt întrerupte de semne de carte. Mereu am pe birou un teanc de cărţi care creşte de la o săptămână la alta. Îl mai golesc când părinţii mă anunţă că mi-au trimis pachet. Iau o carte, o bag în geantă şi mă îndrept spre staţia de autobuz, ştiind că mă aşteaptă un drum de o oră până la Obor. Mama ştie de el şi îşi imaginează înălţimea lui atunci când conversaţiile telefonice pe care le am cu ea încep:

„Mami, am nevoie de bani!”.

„Dar ţi-am trimis acum o săptămână. Ce ai făcut cu ei?”

„Mi-am cumpărat cărţi.”

==================================
Un dialog cu Elena:

* Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
L-am ales uÅŸor (era singurul cu o prezentare de o pagină, iar celelalte două propuneri aveau câteva rânduri), dar mai dificilă a fost alegerea celor trei din… tot. M-am temut că orice subiect aÅŸ alege, nu va fi interesant pentru cititor ÅŸi am stat cu neliniÅŸtea asta până când mi-am dat seamă că: „Hei, despre ce scriu eu aici? Asta e povestea mea. E specială ÅŸi interesantă tocmai pentru că e a mea!”. Åži, de aici, a început greul.

Ce am vrut să transmit? Că nu există coincidenţe; pentru mine, faptul că am atâtea amintiri în care cărţile m-au ajutat să trec peste momente grele, nu e o banală coincidenţă. Chiar cred în puterea lor de a vindeca. Fiecare are anumite obiceiuri (poate reflexe, poate conştiente) pe care şi le-a explicat sau nu. Aş vrea că textul să le dea imboldul să scruteze prin trecut, să vadă dacă găsesc momentul când s-a întâmplat pentru primă dată. Un alt mesaj al textului: îmi place să citesc, sunt dependentă de cărţi şi îmi cheltuiesc banii pe ele.

* Ce îţi place/nu îţi place la cum a ieÅŸit? Sau, pusă altfel problema – ce ti-a reuÅŸit ÅŸi ce nu?
Mi-a reuÅŸit începutul ÅŸi am dat-o în bară la final. ÃŽmi place cum am construit începutul pentru că, prin repetarea duo-ului „citit-răcit”, mi-a uÅŸurat drumul către secvenÅ£a din clasa a IV-a – prima dată când am citit ÅŸi apoi m-am simÅ£it mai bine. Odată ce am dezvăluit momentul iniÅ£ial, construcÅ£ia a curs crescător cu alte două scene – despărÅ£irea de Åžtefan ÅŸi moartea bunicii – către un final care mi se pare că nu mai respectă ritmul textului. ÃŽntr-un fel mi-l explic pentru că nu mai aveam o altă scenă cu care să închei ÅŸi nici nu vroiam ca textul să se termine trist pentru că nu e unul trist, dar cred ca se mai putea lucra la el. Textul e bun, dar nu sclipeÅŸte.

* Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
Structura, structura, structura. Primul meu draft a fost un amalgam de scene incomplete, explicaţii răzleţe, toate cu potenţial, dar niciuna legată de alta. Nu aveam structură. Parcă îmi luasem toate amintirile, mi le aruncasem într-o cutie, o ambalasem într-un limbaj frumos şi „Voila!” – primul draft. La al doilea a trebuit să desfac cutia şi să scot tot ce era inutil pentru mesajul textului, să detaliez scenele esenţiale, să „show, don’t tell” (foarte important si greu de realizat atunci cand scrii despre tine) şi să le pun într-o ordine.

* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
Patru drafturi: 3 cu schimbări importante, ultimul cu nişte corecturi fine – tăiat un adjectiv în plus sau o frază de care mă puteam lipsi.

Cel mai greu a fost al doilea pentru că a trebuit să construiesc structura de la zero.

* Cât de mult te-ai expus prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
Pentru subiectul ales, am expus tot ce simţeam şi tot ce mi-am putut aminti. Nu ştiu dacă aş fi fost aşa de transparentă şi în cazul în care mi-aş fi ales să scriu despre relaţia cu mama şi prietenele mele (o altă temă la care m-am gândit şi am propus-o). Cred că, pentru un prim exerciţiu de acest fel, mi-am ales o temă care să necesite mai puţină introspecţie şi mai multă muncă tehnică şi a fost foarte bine aşa. Un pic reticentă în detalii am fost în secvenţa despărţirii de Ştefan, dar nu pentru ca nu aş fi vrut să dezvălui ceva anume, ci pentru că amănuntele respective nu ar fi fost în concordanţă cu subiectul.

Comments

6 Responses to “Cititul vindecă”

  1. Raluca on July 14th, 2008 3:12 pm

    M-a emotionat povestea Elenei. Multumesc.

  2. Magda on July 15th, 2008 7:45 am

    bravo Elena, minunat!

  3. Andreea Paslaru on July 17th, 2008 9:15 am

    Felicitari , Elena ! Textul e foarte fain.

  4. SkyRain on July 25th, 2008 10:59 am

    ÃŽmi place. Åži mă bucur să văd “Structura, structura, structura”, talent ÅŸi farmec.
    Numai bine

  5. Cezar on October 10th, 2009 3:30 pm

    Reuşit articol. Felicitările mele, Elena.

  6. Diana on January 10th, 2012 3:02 am

    “L-am păstrat pe tataia cu mine.”

    M-am regasit atat de mult in randurile tale…

Leave a Reply