Cititul vindecă
Elena a scris un text minunat despre puterile curative ale lecturii. E un mod potrivit de-a încheia și această serie a eseurilor personale, texte care au puterea de a ne apropia de trăirile similare ale celor din jur.
La final puteți citi și un scurt dialog cu Elena pe marginea textului.
==================================
CITITUL VINDECÄ‚
De Elena Pătrățeanu
==================================
La o oră de informatică din ultimul an de liceu, stăteam cocoșată în bancă cu o carte trântită pe pulpe și cu un șervețel gălbui și zdrențuit în care îmi suflam nașul roșu. Răspundeam la urări de sănătate după ce lansam câte un “Haaaaaaa-aaaaa-pciuuuu!!!!” zgomotos și mă aplecam mai abitir deasupra “Lolitei”, o carte împrumutată de la bibliotecă, pe care unul dintre cititorii săi și-a exprimat grav și direct părerea continuând titlul de pe a doua pagină: “e o curvă”. Erau ultimele săptămâni de școală; unii jucau cărți, alții rezolvau variante de bacalaureat. Eu citeam.
Prin clasa a V-a, într-o altă bancă, dintr-o altă școală, un coleg își pusese în gând să mă întreacă la citit benzile desenate “Mickey Mouse”. Mi-am suflat puternic nasul chinuit în batistă cândva apretată și curată, am îndesat-o în buzunarul uniformei și, tușind amenințător, m-am pregătit de start. După ce a rămas în urmă cu o pagină jumătate, singurul lucru pe care pierzătorul certat cu fairplay-ul l-a putut face a fost să exclame, arătându-mă cu degetul: “Semeni cu Rudolf”.
Răceala și cititul s-au intalnit prima dată cu un an înainte de poreclirea mea. Eram atunci în clasa a IV-a și transpiram sub o plapumă grea, cu o compresă moale pe frunte și o antologie de lecturi sprijinită de genunchi. Ardeam la o temperatură pe care mama venea să o verifice cu un termometru care nu-mi promitea decât alte minute irosite cu ochii departe de poveștile mele, căutându-i pe ai ei, asigurând-o că, în ciuda celor 39 de grade, mă simt bine. Calm, tata mă admonesta ușor: “Ia uite ce face în loc să doarmă.” Zvâcneam sub plapuma de plumb, scuturată de friguri, transpiram și… citeam. Și mă simțeam bine. Cartea mă vindeca. Povestea din ea era medicamentul contra răcelii. A doua zi am fost ca nouă.
La 20 de ani înca răcesc și înca mai citesc și înca mai cred că unele cărți, deschise atunci când iți ceri dreptul la singurătate, sunt terapie curată; un fel de “cartea potrivită la momentul potrivit”.
Așa s-a întâmplat și când Ștefan s-a întâlnit cu mine, într-o seară înăbușitoare după o zi de vară cu ploi mocănești. Am crezut că va fi la fel ca și până atunci: ne vom plimba, iar eu voi desena cercuri cu inelarul în căușul palmei lui în timp ce mă va ține de mână. Ne-am oprit pe o bancă cu vedere la zidul de ciment al cimitirului dintr-un parc ud, plin de băltoace. Și-a aprins o țigară și, după ce a suflat un fum gros, prevestitor, mi-a spus: “Trebuie să ne despărțim”.
El urma să plece la facultate în București, eu aveam să rămân în Onești, prinsă cu clasa a 12-a, bacalaureatul și admiterea. A vrut să mă ia de mână, dar m-am ridicat în picioare și m-am îndepărtat, călcând apăsat și alunecând în sandalele care împrăștiau apa din bălți. Mi-a strigat să nu îi întorc spatele.
Când am ajuns acasă, am scanat biblioteca și am luat prima carte pe care mi s-a oprit privirea: “În căutarea timpului pierdut”. Eram convinsă ca mă va lecui, că a doua zi nu voi mai simți cum inima mi se strânge de parcă ar fi o bucată de plastilină în mâinile unui copil. Așa era normal, așa eram obișnuită. Și am început să citesc. M-am trezit a doua zi dimineață cu cartea sub burtă și cu apeluri pierdute.
“Există în viața noastră clipe care nu numai că merită să le cumperi cu tot ce ai pe lume, dar care sunt atât de încărcate de emoție, încât devin infinite și atemporale”- un citat însemnat pe a doua pagină a unui caiet studențesc plin cu astfel de fragmente din cărțile care mi-au trecut prin mână. E din “Clubul putregaiurilor” a lui Jonathan Coe.
O citeam într-o primăvară pe balcon, cu soarele bătându-mi în creștet și picioarele urcate pe pervazul ferestrei. Mă dezlipisem de integrale și funcții și mă topeam de fericire că am prins un moment liber. Am auzit ușa de la intrare, semn că tată venise acasă, și am alergat în bucătărie că să-mi bag nasul în sacoșa lui cu ziare și covrigi calzi.
Tata stătea la masă, cu capul afundat în palmele mâinilor lui aspre. În sacoșă nu erau covrigi. Mama m-a luat de mână și m-a tras afară din bucătărie. M-a privit cu ochi umezi și mi-a spus că mamaia a murit. M-am întors la tata și l-am cuprins cu brațele, mi-am lipit nasul de părul lui care mirosea a lemn rașchetat și i-am zis să nu plângă. Apoi m-am aruncat în pat și am rămas acolo, cu romanul lui Coe în mână. Am citit până au început să mă usture ochii și am lăsat cartea jos. Mi-am întors privirea spre stânga, către biblioteca familiei, ticsită cu cărți, care ocupă un perete întreg din sufragerie.
O mare parte din ele ne-au fost date de mamaia și tataia. Așa credeau ei că trebuie să arate o casă: plină cu cărți. În casa lor dintr-un cartier vechi al Oneștiului, bunicii aveau în fiecare cameră câte o etajeră cu cărți; chiar și în baie, în raftulețul unde ținea mamaia săpunul de casă și detergentul. Am scos din bibliotecă un volum îmbrăcat în coperți aspre, verzi, cu cotor auriu și litere mici, adânc încrustate în albul paginii. Era unul din cele 20 de volume de Tudor Arghezi pe care tataia mi le lăsase moștenire. El, care pusese pe picioare Biblioteca Constructorului – prima bibliotecă din Onești – și murise când eu eram prea mică că să pot citi, mi-a făcut cunoștință cu Tolstoi, Steinbeck, Galsworthy, Sienkiewicz.
Mi-am plimbat degetul mic pe diagonala coperții până la baza cotorului, de unde se ițea un șnur roșu – un semn de carte. Când prima lacrimă a atins coperta și i-a schimbat verdelui nuanța, am strâns cartea la piept, continuând să o ating cu degetele. Pentru mine, în ziua aia murise și tataia. La înmormântare nu am aprins lumânări pentru că nu am vrut să las din mână romanul lui Coe și volumul de Arghezi. În schimb, nu am mai plâns.
L-am păstrat pe tataia cu mine. L-am adus în București, unde mi-am pus pe picioare, într-o garsonieră strâmtă, prima mea bibliotecă alcătuită din cărțile pe care le-am cumpărat din banii destinați plăților și nevoilor lunare: chirie, întreținere, internet, lumină, mâncare. În ordine, de la stânga spre dreapta, mi-am făcut cunostință cu: chick-lit, Henry James, colecția Eroscop, Miller și Bukowski, Fuentes, Paraschivescu, rușii și două cutii de Oxacilină.
Citesc de toate pentru că îmi plac poveștile din interiorul lor. Am volume pe care nu le-am deschis, altele sunt întrerupte de semne de carte. Mereu am pe birou un teanc de cărți care crește de la o săptămână la alta. Îl mai golesc când părinții mă anunță că mi-au trimis pachet. Iau o carte, o bag în geantă și mă îndrept spre stația de autobuz, știind că mă așteaptă un drum de o oră până la Obor. Mama știe de el și își imaginează înălțimea lui atunci când conversațiile telefonice pe care le am cu ea încep:
“Mami, am nevoie de bani!”.
“Dar ți-am trimis acum o săptămână. Ce ai făcut cu ei?”
“Mi-am cumpărat cărți.”
==================================
Un dialog cu Elena:
* Cum ai ales subiectul și ce-ai vrut să transmiți?
L-am ales ușor (era singurul cu o prezentare de o pagină, iar celelalte două propuneri aveau câteva rânduri), dar mai dificilă a fost alegerea celor trei din… tot. M-am temut că orice subiect aș alege, nu va fi interesant pentru cititor și am stat cu neliniștea asta până când mi-am dat seamă că: “Hei, despre ce scriu eu aici? Asta e povestea mea. E specială și interesantă tocmai pentru că e a mea!”. Și, de aici, a început greul.
Ce am vrut să transmit? Că nu există coincidențe; pentru mine, faptul că am atâtea amintiri în care cărțile m-au ajutat să trec peste momente grele, nu e o banală coincidență. Chiar cred în puterea lor de a vindeca. Fiecare are anumite obiceiuri (poate reflexe, poate conștiente) pe care și le-a explicat sau nu. Aș vrea că textul să le dea imboldul să scruteze prin trecut, să vadă dacă găsesc momentul când s-a întâmplat pentru primă dată. Un alt mesaj al textului: îmi place să citesc, sunt dependentă de cărți și îmi cheltuiesc banii pe ele.
* Ce îți place/nu îți place la cum a ieșit? Sau, pusă altfel problema – ce ti-a reușit și ce nu?
Mi-a reușit începutul și am dat-o în bară la final. Îmi place cum am construit începutul pentru că, prin repetarea duo-ului “citit-răcit”, mi-a ușurat drumul către secvența din clasa a IV-a – prima dată când am citit și apoi m-am simțit mai bine. Odată ce am dezvăluit momentul inițial, construcția a curs crescător cu alte două scene – despărțirea de Ștefan și moartea bunicii – către un final care mi se pare că nu mai respectă ritmul textului. Într-un fel mi-l explic pentru că nu mai aveam o altă scenă cu care să închei și nici nu vroiam ca textul să se termine trist pentru că nu e unul trist, dar cred ca se mai putea lucra la el. Textul e bun, dar nu sclipește.
* Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
Structura, structura, structura. Primul meu draft a fost un amalgam de scene incomplete, explicații răzlețe, toate cu potențial, dar niciuna legată de alta. Nu aveam structură. Parcă îmi luasem toate amintirile, mi le aruncasem într-o cutie, o ambalasem într-un limbaj frumos și “Voila!” ““ primul draft. La al doilea a trebuit să desfac cutia și să scot tot ce era inutil pentru mesajul textului, să detaliez scenele esențiale, să “show, don”™t tell” (foarte important si greu de realizat atunci cand scrii despre tine) și să le pun într-o ordine.
* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
Patru drafturi: 3 cu schimbări importante, ultimul cu niște corecturi fine ““ tăiat un adjectiv în plus sau o frază de care mă puteam lipsi.
Cel mai greu a fost al doilea pentru că a trebuit să construiesc structura de la zero.
* Cât de mult te-ai expus prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
Pentru subiectul ales, am expus tot ce simțeam și tot ce mi-am putut aminti. Nu știu dacă aș fi fost așa de transparentă și în cazul în care mi-aș fi ales să scriu despre relația cu mama și prietenele mele (o altă temă la care m-am gândit și am propus-o). Cred că, pentru un prim exercițiu de acest fel, mi-am ales o temă care să necesite mai puțină introspecție și mai multă muncă tehnică și a fost foarte bine așa. Un pic reticentă în detalii am fost în secvența despărțirii de Ștefan, dar nu pentru ca nu aș fi vrut să dezvălui ceva anume, ci pentru că amănuntele respective nu ar fi fost în concordanță cu subiectul.
Comments
6 Responses to “Cititul vindecă”
Leave a Reply
M-a emotionat povestea Elenei. Multumesc.
bravo Elena, minunat!
Felicitari , Elena ! Textul e foarte fain.
ÃŽmi place. Åži mă bucur să văd “Structura, structura, structura”, talent ÅŸi farmec.
Numai bine
Reuşit articol. Felicitările mele, Elena.
“L-am păstrat pe tataia cu mine.”
M-am regasit atat de mult in randurile tale…