Eu cu sora mea mai mare
Descopăr cu plăcere că fiecare sesiune de cursuri întărești niște stereotipuri, și spun asta cu drag. Printre ele este textul cameleon, din ce în ce mai schimbat la fiecare draft. Nu vorbim de detaliat și îmbunătățit o idee existentă de la început, ci de o luptă crâncenă de-a săpa prin hățișul de cuvinte după un înțeles.
Asta a făcut Andreea. Textul ei a devenit mai complex și mai profund la fiecare draft. Probabil, dacă nu trebuia să ne oprim la un moment dat, ar fi putut merge și mai departe. Dar și așa e o mostră specială de scriitură, care ilustrează nu doar travaliul de scriere ci și cel de auto-documentare și cizelare a înțelesului textului.
Citiți la final un dialog cu Andreea despre cum a scris textul.
==================================
EU CU SORA MEA MAI MARE
De Andreea Pavel
==================================
E o seară de miercuri. Mă învârt de 10 minute după maică-mea, care se învârte de 20 de minute după Adelice, plodul de 2 ani al soră-mii, și reușim, într-un sfârșit, să mergem în baie pentru a mă vopsi. Stau cu un picior în burta Adelicei și cu o mână încerc să o gâdil, totul ca să ne putem facem “treburile femeiești”.
“Andreea, tu de ce nu ai păr aici?”, mă întreabă mama speriată.
“Lasă-te de glume d-astea, că nu ține!”, i-o retez eu.
“Mami… nu glumesc, pune mâna.”
Vocea asta speriată mă face să văd totul într-o lumină dramatică. Duc mâna la cap și ating locul indicat de mama. E într-adevăr neted, ca-n palmă. Descopăr, siderată, că am în cap 2 “găuri,” de mărimea unor nuci.
Google-ul este prima sursă pe care îmi vine în gând să o consult. Caut frenetic poze cu afecțiuni care să semene cu a mea. Găsesc “alopecia areată,” o boală autoimună. Sistemul meu imunitar crede că foliculii sunt corpuri străine și îi omoară. Până acum nu s-a găsit un remediu eficient, pentru că și cauza este încă un mister.
Deci n-am să mor. Cel puțin nu din cauza asta. Dar ce mă fac dacă rămân cheală? Tata mă încurajează în timp ce se freacă în talpă de tocul ușii de la balcon: “œo să fii precum cântăreața cheală”. Mama abia se abține din plâns. Din acest tablou de familie a lipsit, pentru puțin timp, personajul de ale cărui reacții mă temeam cel mai tare:
“Să nu te întrebi de ce!” imi reproșează Dana, sora mea mai mare. “Atâtea nopți pierdute, fumul de țigară pe care îl inhalezi în locurile descreierate unde mergi și faptul că mănânci numai tâmpenii cred că ți-au răspuns,” mi-o și imaginez la celălalt capăt al telefonului, tolănită pe un fotoliu și în mână cu o carte de tipul “Cum să avem viață veșnică.”
“Ești nebună, lasă-mă!”, îi dau replica furioasă. “Ce treabă are una cu alta, nu auzi că apare la tinerii sănătoși? Pur și simplu o ia sistemul imunitar razna, fără o cauză anume. La policlinică, mi-a zis doctorița că și puștiul de 2 ani al prietenei ei a pățit aceeași chestie. Ä‚la ce viață destrăbălată mai are, a?”
O sunase mama, să se plângă că fata ei mai mică “e pe moarte”. Dana, (toată lumea îi spuna Dana, deși ea preferă Daniana) mai mare cu 5 ani și 3 luni, venea acum să îmi zică: “ți-am spus eu!”. Le zic să mă lase în pace și mă închid în cameră.
Am crescut la Cornești, o mică comună dâmbovițeană. Mama are 4 surori și un frate, iar verile, gașca de nepoți (dacă stau să număr depășim 20), umplea bătătura bunicii care ne alerga cu un ciomag în mână, încercând să ne pună la treabă. Dana era cea mai mare dintre nepoții “Ghemuleștilor” (poreclă după care era cunsocută în sat familia mamei) și încerca mereu să preia comanda când bunica era la sapă. Ne punea să citim, să dormim la prânz sau să ne strângem jucăriile, chiar dacă trebuia să ne fugărească prin porumbul din spatele casei ca să ne convingă.
Dana a fost un copil-exemplu. La grădiniță, era ordonată și venea mereu cu jucăriile acasă. În schimb, eu pierdeam mereu câte una, iar casa era un dezastru ori de câte ori rămâneam singură. Din cauza asta, mama îmi spunea că seamăn cu familia din partea tatei, cu “Ciupercanii”.
Sor-mea este brunetă, cu părul creț, ochii migdalați, nasul cârn, buzele late. Când mergeau ai mei cu ea la mare se înnegrea atât de tare, încât toată lumea credea că e negresă. Cum a arătat că are abilități de gospodină, mama și-a zis cu mândrie că este o “Ghemuleasă” veritabilă. Străbunicul din partea tatei era singurul din familia noastră cu ochii verzi, iar eu singura care l-am moștenit. Părul meu șaten stă drept în fața buclelor negre ale soră-mii.
Până am împlint 19 ani, am împărțit aceeași cameră cu Dana. Ne-au luat ai noștri paturi suprapuse când nu am mai suportat. Sor-mea mă tachina mereu, zicându-mi că mă pupă în fiecare noapte, când eu dorm. Am ales patul de jos, mi-e frică de înălțime.
În facultate, Dana se trezea în fiecare zi la 5 dimineața să aerisească camera și să citească din biblie. Nu conta că era vară sau iarnă, ea deschidea larg geamul și, uneori, mă obliga să ascult pasaje întregi. Îmi spunea că trebui să mă culc înainte de ora 10, că ăla e cel mai bun somn, iar dimineața să o folosesc pentru lucruri utile. Discuțiile astea se transformau întotdeauna în certuri violente. Dar am avut și momente în care îmi dădea și “altfel” de lecții de viață.
Eram în clasa a cincea, imediat după sfântul Ion, zi onomastică pe care tata o sărbătorea pe atunci cu mare fast. Avea niște prieteni lăutari, iar el întregea formația cântând la flaut. În acel an, tata a primit o sticlă de whisky (Teachers, parcă) de la un Neamțu”™, un prieten din America. Venise la set cu un pahar, “d-ăla ca-n filme”, spunea bucuros tata. “Să nu bea nimeni din paharul meu, ați auzit?”
Tata n-a apucat să se bucure prea mult de pahar. Într-o dimineață, m-am dus direct la bucătărie, am pus lapte, 2 gâturi de whisky și două cuburi de gheață în paharul interzis. Făcusem asta la țară cu o verișoară din Ploiești și îmi plăcea mult. Paharul, umplut cu lăcomie, mi-a alunecat și s-a împrăștiat pe jos, disturbând lectura Danei. Speriată, a dat buzna în bucătărie și m-a întreabă dacă sunt bine. După-amiază, când a venit momentul confesiunii, Dana s-a dus în fața tatei și i-a spus că ea l-a spart.
Cititul bibliei în fiecare zi avea să aibă un punct culminant destul de previzibil, pentru mine. Dana i-a șocat însă pe ai mei când a decis să renunțe la ortodoxie, ca să devină adventistă de ziua a șaptea. Felul în care privește Dana religia înseamnă absența unei cariere profesionale, supunerea în fața bărbatului și păstrarea cu sfințenie a zilei de sâmbătă, Sabatul, zi consacrată odihnei și ceremoniilor cultului.
La botez, am fost alături de ea. A venit și mama. Apoi am mai fost de câteva ori, când Dana a ținut niște prezentări în fața “fraților” ei. Au trecut însă ani buni de când nu am mai călcat într-o biserică.
Mai târziu, l-a cunoscut pe cel ce avea să-i fie soț, într-o tabără adventistă. S-au “luat” 2 ani mai apoi și am scăpat de patul suprapus, în sfârșit. Acum, așteaptă cel de-al doilea copil și este educatoare la o grădiniță adventistă.
Am devenit adulți și fiecare dintre noi și-a căutat și găsit fericirea în altceva. Am învățat multe de la ea și alături de ea. Prima oară când mi-a zis te iubesc am murit de rușine. Nu mă simțeam în stare de asemenea sentimente sau nu mă simțeam în stare să le spun. Îi spuneam că vreau să plece, să îmi rămână camera numai pentru mine. Cu toate astea, am simțit un gol imens când camera a rămas goală, majoritatea lucrurilor erau ale ei, cărțile, scrisorile, vederile și iepurașul roz, de pluș, primit de la Alexandru, primul ei iubit. De lucrurile astea mă atașasem, trăiam, fără ca ea să știe, odată cu ea adolescența ei. Am plâns alături de ea, pe ascuns, în baie, când s-a despărțit de Alexandru și am urât alături de ea fiecare cuvânt al mamei: “lasă mamă, tu trebuie să-nveți, nu-ți trebuie prieten acum”.
Anul trecut, de Crăciun, i-am luat Adelicei un cărucior de jucărie și i-am zis că e de la Moș Crăciun. Dana a intervenit imediat și i-a spus că nu există Moș Crăciun, că e o prostie. “Să crezi că există Dumnezeu tot o prostie e”, am țipat la ea nervoasă.
Dana mă cunoaște foarte bine, deja nu se mai enervează la discuțiile în contradictoriu pe care le avem. Ne-am acceptat una pe alta, dar dacă avem ocazia să ne arătăm dezacordul față de viața pe care fiecare dintre noi o duce, o facem cu plăcere.
Posibilitatea că voi rămâne fără păr mă îngrozește. Dar cel mai tare mă îngrozește că Dana poate are dreptate. Poate stilul meu de viață este cauza acestor “găuri”. Nu vreau să fiu nevoită să recunosc că am greșit. Cearta pe care am avut-o cu Dana în seara în care am descoperit afecțiunea a fost felul ei de a spune că sfaturile ei m-ar fi ferit de astfel de lucruri.
==================================
Un dialog cu Andreea:
* Cum ai ales subiectul și ce-ai vrut să transmiți?
Când am ales subiectul am ținut cont, în primul rând, de feedback-ul colegilor. Și a fost, cumva, textul spre care mă îndreptam și eu. Numai că, după ce m-am decis să scriu despre sor-mea, am trăit nefericitul eveniment în care am descoperit că am rămas fără păr în anumite zone ale scalpului și a început să mă frământe foarte tare acest lucru. Întâmplarea asta nu a făcut decât să văd mai bine persoanele din jurul meu, familia mea. Am plecat de la o problemă din prezent și am încercat să brodez în jurul ei o schiță a copilăriei mele, alături de sora mea.
* Ce îți place/nu îți place la cum a ieșit? Sau, pusă altfel problema – ce ti-a reușit și ce nu?
Îmi place că de fiecare dată când îl citesc, mă emoționez. Probabil că nu are același efect și asupra cititorilor. De fapt, asta e ce nu îmi place. Când l-am scris, la un moment dat, mi-au dat lacrimile, însă nu cred că am reușit să transmit foarte mult de emoția mea cititorului. Nu cred că mi-a ieșit finalul și încă mai are locuri în care pare foarte fragmentat.
* Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
Să încerc să îi dau o formă care să curgă cât mai bine. A fost foarte greu, de asemenea, să nu-l urăsc și să vreau să schimb fiecare cuvânt sau fraza de la locul ei.
* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
Am scris 2 drafturi cu modificări majore și încă 2 în care mai tot inversam cuvinte, fraze. A fost greu primul draft, pentru că nu știam exact cum o să fie, ce vreau să scriu și care e morala. Pur și simplu am explodat pe hârtie, astfel încât la al doilea, a fost și mai greu, pentru ca trabuia să fac curat după primul draft și să îl structurez, să mă gândesc dacă ce vreau să păstrez duce undeva.
* Cât de mult te-ai expus prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
Când faci un eseu personal e foarte ușor te autocenzurezi, ai șansa să fii cum vrei tu să fii. Eu am decis, însă să fiu așa cum sunt și tocmai de aceea cred că m-am expus destul de mult prin el. Pentru mine este un fel de eseu-terapie.
Comments
Leave a Reply