Unele lucruri nu se văd decât de pe bicicletă
Acum două luni, cam pe când a început Ana acest text, bicicletele erau peste tot prin media. Se lansase centrul de închiriere Cicloteque, se calculase o creștere a numărului de biciclete, se înmulțiseră magazinele etc. Era punctul culminant (mediatic vorbind) al fenomenului “români pe două roți”.
Ce n-am citit și n-am văzut în acea perioadă era o poveste personală a unui biciclist. Nu două-trei declarații, ci un mic text personal. Asta a scris Ana – o mică istorie a vieții ei de biciclist. Sigur că putea vorbi despre o serie de alte teme conexe: de la drumul zilnic, la frici, la tehnică, dar fiecare spunem povestea care ne e cel mai aproape de suflet.
Citiți la final un dialog cu Ana Maria despre cum a scris textul.
==================================
UNELE LUCRURI NU SE VĂD DECÂT DE PE BICICLETĂ
De Ana Maria Drăghici
==================================
Ziua a început devreme, cu un pepene de 12 kilograme adus de tata care venise să ia în primire bicicleta mea veche. Eram emoționată la gândul că va pedala printre mașinile din București, așa că trebuia să mergem la un atelier de biciclete, pentru revizie.
Tata l-a coborât pe Kenny pe scări. Așa te împrietenești cu o bicicletă, îi evaluezi greutatea și înțelegi mai bine cum trebuie stăpânită. Am ajuns pe jos la magazin, timp în care tata, cărunt, în pantaloni scurți, sandale și rucsacul golit în spate, nu a pedalat deloc, pentru că nu l-am lăsat.
Atelierul de reparații era deasupra magazinului propriu zis, iar din tavan și din pereți tâșneau triciclete, biciclete, nu lipseau decât poate monociclurile. Muzeul de biciclete atârnate, precum cârnații la afumat, era tronat de un domn care se îmbracă în costume de biciclist decoltate și mulate pe trupul lui umflat de berea care nu îi lipsește niciodată. El e șeful atelierului și se ocupă numai de cursiere și alte delicatese, în timp ce băiatul care m-a servit pe mine deja de două ori, preia solicitările de rând. Pe ritmuri de Radio Actualități, bicicleta a fost gata în 30 de minute.
Am ieșit în soare și tata și-a încercat noua cucerire. Nu se mai urcase pe bicicletă de ani de zile, dar o stăpânea fără probleme. Dacă pentru mine Kenny era prea mare și butucănos, tata pedala elegant și cu multă siguranță. După probă, m-a însoțit pe lângă bicicletă până când drumurile noastre s-au despărțit. Apoi, pe șa, a pornit spre Romană pe lângă marea de mașini de pe bulevard. Am zâmbit, dar satisfacția că l-am ajutat să devină biciclist a fost dublată de îngrijorare. Nu puteam decât să sper că își va găsi ca și mine, locul într-un trafic în care bicicliștii sunt doar niște instruși.
Dacă cei din jurul meu au fost îngrijorați când m-am urcat acum doi ani pentru prima dată pe propria bicicletă, n-au arătat-o. Nici măcar când i-am anunțat că vreau să merg cu ea până la serviciu, printre mașini. În copilărie nu am avut bicicletă. Când îi ceream una lui tata, primeam invariabil mingi, cu care mă loveam deseori în față. Poate așa se explică lipsa darurilor potențial periculoase.
Am învățat să merg cu bicicleta când eram deja la facultate, pe bicicleta fratelui lui Claudiu, prietenul meu de atunci. S-a întâmplat în parcul Carol, în vacanța de vară. În lanțul acelei biciclete mi-am tocat complet marginile pantalonilor mei preferați. Câteva seri la rând am trecut prin fazele clasice în care Claudiu îmi spunea că mă ține de bicicletă din spate și că nu trebuie decât să pedalez cu încredere, până când, după câțiva metri parcurși, îmi dădeam seama că sunt singură și că pedalez fără ajutor. De câteva ori am ajuns la lacrimi de ciudă, pentru că nu eram de acord că trebuie să fiu păcălită ca un copil de cinci ani.
După acea vară, nu m-am mai gândit ani buni la bicicletă. O pereche de pantaloni nu era un preț prea mare pentru ceea ce învățasem, însă nu eram dispusă să mai risc și altele.
La un moment dat, am văzut un film în care o casă ardea din temelii. Unii dintre membrii familiei erau prinși într-una dintre încăperi, și atunci, singură, una dintre fiice, s-a urcat rapid pe bicicletă și a adus la fel de rapid ajutoare. Familia a fost salvată. Era un film de serie B. Dar mi-a declanșat o criză personală. Nu știu să înot, nu știu să conduc o mașină, nu am învățat nici să merg ca lumea cu bicicleta. N-aș fi de niciun ajutor, chiar dacă aș avea o bicicletă la îndemână. Trebuia să fac ceva.
Prima bicicletă proprie a venit în viața mea odată cu Sorina, colega de apartament de atunci. Așa cum m-am hotărât să mă mut cu ea într-o dimineață când ne-am așezat una lângă alta la birou, iar până seara ne-am găsit apartament, tot așa mi-am luat și prima bicicletă, folosind contul ei de pe okazii.ro.
În întâmpinarea fetei cu id-ul madalina_bicicleta a venit și Sorina, care avea deja bicicletă de doi ani și trebuia să aibă grijă să nu iau țeapă. În zece minute aveam bicicleta. Am dat banii, am primit sfaturile: “œSă nu te aventuezi cu ea foarte tare, e totuși un First Bike, chiar dacă e nouă, nu face față decât la drumuri ușoare. Mădălina s-a prins că nu eram vreo pricepută. “œE tocmai bună pentru dat prin parc, la început”. Mi-a urat succes și a plecat.
Nu știu cum am ajuns acasă, cât am mers pe lânga ea și cât pe șa. Îmi amintesc că am am botezat-o Albăstrica. Au urmat ieșiri de câteva ori pe săptămână cu bicicleta prin parc. Ai mei erau încântați și că fac mișcare și că am fost descurcăreață și mi-am luat peste noapte bicicletă. Povestea cu mingiile era de mult apusă. M-am simțit nesigură pe bicicletă, dar am perseverat cu plimbările până când mi-au furat-o, după câteva luni, de pe palierul unde a stat câteva zile legată cu lanțul.
A doua bicicletă, tot de pe okazii.ro, a însemnat și trecerea la drumurile către Casa Presei, la serviciu. Trecusem la avansați, iar în scurt timp mi-am dat seama că îmi trebuie ceva mai ușor și un brand de încredere. Un iubit nou, pasionat de biciclete, a făcut situația mai imperioasă. Nu știu cât a contribuit Cosmin la asta, dar acum am o bicicletă Trek, în prețul căreia intră zece biciclete ca Albăstrica și Kenny.
În drumurile noastre zilnice, eu și Lilla avem parte de zâmbete și încurajări peste tot, unele condescendente, altele sincere, altele nedumerite și urmate de “œdar nu ajungi transpirată la serviciu?”. Recent, înainte să plec în vacanță, un coleg de la departamentul foto, care vorbește în fiecare zi de când are mașină nouă numai despre calitățile ei, m-a surprins cu alt subiect.
“œÅ¢i-am văzut bicicleta și vreau să te întreb de unde ai luat-o. Mă interesează și pe mine așa ceva, care să meargă și pentru mine și pentru nevastă-mea”.
Mi s-a părut mie că sunt pe zi ce trece tot mai mulți bicicliști pe stradă, dar faptul că Alex, un bărbat de treizeci și ceva de ani care sigur împinge acul cântarului peste suta de kilograme, este interesat de mersul cu bicicleta, e venit ca o confirmare.
I-am dat toate informațiile pe care le am. Nu evit să le povestesc celor care întreabă nici cum am căzut deja de două ori cu Lilla. Trebuie multă atenție și determinare să scoți în fiecare zi bicicleta din casă.
În aceeași zi, seara, am băut o ciocolată caldă cu Irina, o prietenă care la rândul ei nu se lipsește de bicicletă în drumurile zilnice. Nu era cu ea, dar nu am întrebat-o nimic despre bicicleta ei.După ce am schimbat mai multe impresii despre vacanțele pe care le aveam în plan, mi-a spus că, deocamdată, nu mai folosește bicicleta decât la plimbările prin parc. Văzuse cu o săptămâna în urmă cum un biciclist a fost lovit mortal de o mașină când se afla la o cotitură pe pista de bicicliști de pe lângă Casa Poporului.
La despărțire, am condus-o pe lângă bicicletă până la cea mai apropiată stație de metrou. Am urcat în șa. Mi-am dat seama ca îmi e mai teamă ca de obicei, că sunt mai lentă și mai precaută, organic aproape. Dar era seară și traficul mai liber, incredibil de plăcut, să te plimbi ore în șir. La un moment dat, am trecut pe lângă sediul unde lucrează tata, aproape de piața Romană. Era târziu și sigur nu mai era acolo. Aș fi vrut să-l sun chiar atunci, să aflu cum a fost ziua lui pe bicicletă. Dar dacă eu în doi ani nu am avut vreun incident major, iar de la un timp, pe nesimțite eu conduc bicicleta, nu ea pe mine, cu siguranță lucrurile trebuie să stea bine și pentru tata.
==================================
Un dialog cu Ana Maria:
* Cum ai ales subiectul și ce-ai vrut să transmiți?
Inițial vroiam să mă apuc de alt subiect, numai că nu depindea numai de mine să iasă cum mi-aș fi dorit. Când mi-am dat seama că nu e chip să-l fac pe acela, l-am ales pe ăsta. Mi-a fost la îndemâna, trebuie să recunosc, pentru că era vorba despre ceva trăit recent, care mă preocupa la momentul respectiv.
* Ce îți place/nu îți place la cum a ieșit? Sau, pusă altfel problema – ce ti-a reușit și ce nu?
Important e ca l-am scris cu plăcere. Cel mai greu mi-a fost să ma apuc efectiv de scris. M-am convins greu să deschid un blank și să-i dau drumul. A fost cumplit, pentru că au trecut zile întregi în care mă apăsa faptul că trebuie să-l scriu, mai ales că eram în vacanță și nu mi-a priit stresul ăsta. Dar am preferat să mă chinui așa o vreme, până când am trecut la treabă. Dacă punem problema altfel, îmi pare rău că nu am reușit să scriu textul la care mă gândisem inițial.
* Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
Cum spuneam, să decid că că a venit momentul în care trebuie să dau drumul la text. După ce m-am apucat, am avut noroc că textul s-a lăsat ușor structurat. Probabil că în zilele acelea de vină, mintea mea lucra la text.
* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
În afară de cele oficiale, care au fost 4, au mai fost încă 2. Cel mai greu de scris au fost primul și ultimul, e greu să te convingi că aceea e cea mai bună variantă.
* Cât de mult te-ai expus prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
Subiectul eseului, mersul cu biciclea în traficul bucureștean, nu a fost provocator din perspectiva a cât las să se vadă din mine. Îmi pare în schimb rău că nu am am știut să scriu textul în așa fel încât să pot pune în numărul limită de cuvinte, tot ce aș fi vrut să scriu despre subiect.
Comments
4 Responses to “Unele lucruri nu se văd decât de pe bicicletă”
Leave a Reply
Cele 4 drafturi arata ca oamenii sunt de regula orientati catre rezultatul final. E ca situatia in care iti repari masina si dupa constati ca au ramas mici defecte. Iar apoi vezi acele defecte in fiecare dimineata
Titlul e genial, felicitări! :)
[…] e cel mai aproape de suflet. CitiÅ£i la final un dialog cu Ana Maria despre cum a scris textul. Si povestea mea, […]
e interesant, eu nu stiu sa merg pe bicicleta:))