Unele lucruri nu se văd decât de pe bicicletă

Acum două luni, cam pe când a început Ana acest text, bicicletele erau peste tot prin media. Se lansase centrul de închiriere Cicloteque, se calculase o creştere a numărului de biciclete, se înmulţiseră magazinele etc. Era punctul culminant (mediatic vorbind) al fenomenului “români pe două roţi”.

Ce n-am citit şi n-am văzut în acea perioadă era o poveste personală a unui biciclist. Nu două-trei declaraţii, ci un mic text personal. Asta a scris Ana – o mică istorie a vieţii ei de biciclist. Sigur că putea vorbi despre o serie de alte teme conexe: de la drumul zilnic, la frici, la tehnică, dar fiecare spunem povestea care ne e cel mai aproape de suflet.

Citiţi la final un dialog cu Ana Maria despre cum a scris textul.

==================================
UNELE LUCRURI NU SE VĂD DECÂT DE PE BICICLETĂ

De Ana Maria Drăghici
==================================

Ziua a început devreme, cu un pepene de 12 kilograme adus de tata care venise să ia în primire bicicleta mea veche. Eram emoţionată la gândul că va pedala printre maşinile din Bucureşti, aşa că trebuia să mergem la un atelier de biciclete, pentru revizie.

Tata l-a coborât pe Kenny pe scări. Aşa te împrieteneşti cu o bicicletă, îi evaluezi greutatea şi înţelegi mai bine cum trebuie stăpânită. Am ajuns pe jos la magazin, timp în care tata, cărunt, în pantaloni scurţi, sandale şi rucsacul golit în spate, nu a pedalat deloc, pentru că nu l-am lăsat.

Atelierul de reparaţii era deasupra magazinului propriu zis, iar din tavan şi din pereţi tâşneau triciclete, biciclete, nu lipseau decât poate monociclurile. Muzeul de biciclete atârnate, precum cârnaţii la afumat, era tronat de un domn care se îmbracă în costume de biciclist decoltate şi mulate pe trupul lui umflat de berea care nu îi lipseşte niciodată. El e șeful atelierului şi se ocupă numai de cursiere și alte delicatese, în timp ce băiatul care m-a servit pe mine deja de două ori, preia solicitările de rând. Pe ritmuri de Radio Actualităţi, bicicleta a fost gata în 30 de minute.

Am ieşit în soare şi tata şi-a încercat noua cucerire. Nu se mai urcase pe bicicletă de ani de zile, dar o stăpânea fără probleme. Dacă pentru mine Kenny era prea mare şi butucănos, tata pedala elegant şi cu multă siguranţă. După probă, m-a însoțit pe lângă bicicletă până când drumurile noastre s-au despărţit. Apoi, pe şa, a pornit spre Romană pe lângă marea de maşini de pe bulevard. Am zâmbit, dar satisfacţia că l-am ajutat să devină biciclist a fost dublată de îngrijorare. Nu puteam decât să sper că îşi va găsi ca şi mine, locul într-un trafic în care bicicliştii sunt doar nişte instruşi.

Dacă cei din jurul meu au fost îngrijoraţi când m-am urcat acum doi ani pentru prima dată pe propria bicicletă, n-au arătat-o. Nici măcar când i-am anunţat că vreau să merg cu ea până la serviciu, printre maşini. În copilărie nu am avut bicicletă. Când îi ceream una lui tata, primeam invariabil mingi, cu care mă loveam deseori în faţă. Poate aşa se explică lipsa darurilor potenţial periculoase.

Am învăţat să merg cu bicicleta când eram deja la facultate, pe bicicleta fratelui lui Claudiu, prietenul meu de atunci. S-a întâmplat în parcul Carol, în vacanţa de vară. În lanţul acelei biciclete mi-am tocat complet marginile pantalonilor mei preferaţi. Câteva seri la rând am trecut prin fazele clasice în care Claudiu îmi spunea că mă ţine de bicicletă din spate şi că nu trebuie decât să pedalez cu încredere, până când, după câţiva metri parcurşi, îmi dădeam seama că sunt singură şi că pedalez fără ajutor. De câteva ori am ajuns la lacrimi de ciudă, pentru că nu eram de acord că trebuie să fiu păcălită ca un copil de cinci ani.

După acea vară, nu m-am mai gândit ani buni la bicicletă. O pereche de pantaloni nu era un preţ prea mare pentru ceea ce învăţasem, însă nu eram dispusă să mai risc şi altele.

La un moment dat, am văzut un film în care o casă ardea din temelii. Unii dintre membrii familiei erau prinşi într-una dintre încăperi, şi atunci, singură, una dintre fiice, s-a urcat rapid pe bicicletă şi a adus la fel de rapid ajutoare. Familia a fost salvată. Era un film de serie B. Dar mi-a declanşat o criză personală. Nu ştiu să înot, nu ştiu să conduc o maşină, nu am învăţat nici să merg ca lumea cu bicicleta. N-aş fi de niciun ajutor, chiar dacă aş avea o bicicletă la îndemână. Trebuia să fac ceva.

Prima bicicletă proprie a venit în viaţa mea odată cu Sorina, colega de apartament de atunci. Aşa cum m-am hotărât să mă mut cu ea într-o dimineaţă când ne-am aşezat una lângă alta la birou, iar până seara ne-am găsit apartament, tot aşa mi-am luat şi prima bicicletă, folosind contul ei de pe okazii.ro.
În întâmpinarea fetei cu id-ul madalina_bicicleta a venit şi Sorina, care avea deja bicicletă de doi ani şi trebuia să aibă grijă să nu iau ţeapă. În zece minute aveam bicicleta. Am dat banii, am primit sfaturile: “Să nu te aventuezi cu ea foarte tare, e totuşi un First Bike, chiar dacă e nouă, nu face faţă decât la drumuri uşoare. Mădălina s-a prins că nu eram vreo pricepută. “E tocmai bună pentru dat prin parc, la început”. Mi-a urat succes şi a plecat.

Nu ştiu cum am ajuns acasă, cât am mers pe lânga ea şi cât pe şa. Îmi amintesc că am am botezat-o Albăstrica. Au urmat ieşiri de câteva ori pe săptămână cu bicicleta prin parc. Ai mei erau încântaţi şi că fac mişcare şi că am fost descurcăreaţă şi mi-am luat peste noapte bicicletă. Povestea cu mingiile era de mult apusă. M-am simţit nesigură pe bicicletă, dar am perseverat cu plimbările până când mi-au furat-o, după câteva luni, de pe palierul unde a stat câteva zile legată cu lanţul.

A doua bicicletă, tot de pe okazii.ro, a însemnat şi trecerea la drumurile către Casa Presei, la serviciu. Trecusem la avansaţi, iar în scurt timp mi-am dat seama că îmi trebuie ceva mai uşor şi un brand de încredere. Un iubit nou, pasionat de biciclete, a făcut situaţia mai imperioasă. Nu ştiu cât a contribuit Cosmin la asta, dar acum am o bicicletă Trek, în preţul căreia intră zece biciclete ca Albăstrica şi Kenny.

În drumurile noastre zilnice, eu şi Lilla avem parte de zâmbete şi încurajări peste tot, unele condescendente, altele sincere, altele nedumerite şi urmate de “dar nu ajungi transpirată la serviciu?”. Recent, înainte să plec în vacanţă, un coleg de la departamentul foto, care vorbeşte în fiecare zi de când are maşină nouă numai despre calităţile ei, m-a surprins cu alt subiect.

“Ţi-am văzut bicicleta şi vreau să te întreb de unde ai luat-o. Mă interesează şi pe mine aşa ceva, care să meargă şi pentru mine şi pentru nevastă-mea”.

Mi s-a părut mie că sunt pe zi ce trece tot mai mulţi biciclişti pe stradă, dar faptul că Alex, un bărbat de treizeci şi ceva de ani care sigur împinge acul cântarului peste suta de kilograme, este interesat de mersul cu bicicleta, e venit ca o confirmare.

I-am dat toate informaţiile pe care le am. Nu evit să le povestesc celor care întreabă nici cum am căzut deja de două ori cu Lilla. Trebuie multă atenţie şi determinare să scoţi în fiecare zi bicicleta din casă.

În aceeaşi zi, seara, am băut o ciocolată caldă cu Irina, o prietenă care la rândul ei nu se lipseşte de bicicletă în drumurile zilnice. Nu era cu ea, dar nu am întrebat-o nimic despre bicicleta ei.După ce am schimbat mai multe impresii despre vacanţele pe care le aveam în plan, mi-a spus că, deocamdată, nu mai foloseşte bicicleta decât la plimbările prin parc. Văzuse cu o săptămâna în urmă cum un biciclist a fost lovit mortal de o maşină când se afla la o cotitură pe pista de biciclişti de pe lângă Casa Poporului.

La despărţire, am condus-o pe lângă bicicletă până la cea mai apropiată staţie de metrou. Am urcat în şa. Mi-am dat seama ca îmi e mai teamă ca de obicei, că sunt mai lentă şi mai precaută, organic aproape. Dar era seară şi traficul mai liber, incredibil de plăcut, să te plimbi ore în şir. La un moment dat, am trecut pe lângă sediul unde lucrează tata, aproape de piaţa Romană. Era târziu şi sigur nu mai era acolo. Aş fi vrut să-l sun chiar atunci, să aflu cum a fost ziua lui pe bicicletă. Dar dacă eu în doi ani nu am avut vreun incident major, iar de la un timp, pe nesimţite eu conduc bicicleta, nu ea pe mine, cu siguranţă lucrurile trebuie să stea bine şi pentru tata.

==================================
Un dialog cu Ana Maria:

* Cum ai ales subiectul şi ce-ai vrut să transmiţi?
Iniţial vroiam să mă apuc de alt subiect, numai că nu depindea numai de mine să iasă cum mi-aş fi dorit. Când mi-am dat seama că nu e chip să-l fac pe acela, l-am ales pe ăsta. Mi-a fost la îndemâna, trebuie să recunosc, pentru că era vorba despre ceva trăit recent, care mă preocupa la momentul respectiv.

* Ce îţi place/nu îţi place la cum a ieşit? Sau, pusă altfel problema – ce ti-a reuşit şi ce nu?
Important e ca l-am scris cu plăcere. Cel mai greu mi-a fost să ma apuc efectiv de scris. M-am convins greu să deschid un blank şi să-i dau drumul. A fost cumplit, pentru că au trecut zile întregi în care mă apăsa faptul că trebuie să-l scriu, mai ales că eram în vacanţă şi nu mi-a priit stresul ăsta. Dar am preferat să mă chinui aşa o vreme, până când am trecut la treabă. Dacă punem problema altfel, îmi pare rău că nu am reuşit să scriu textul la care mă gândisem iniţial.

* Tehnic, care a fost cel mai greu lucru de făcut?
Cum spuneam, să decid că că a venit momentul în care trebuie să dau drumul la text. După ce m-am apucat, am avut noroc că textul s-a lăsat uşor structurat. Probabil că în zilele acelea de vină, mintea mea lucra la text.

* Câte drafturi ai scris până la varianta finală? Care a fost cel mai greu?
În afară de cele oficiale, care au fost 4, au mai fost încă 2. Cel mai greu de scris au fost primul şi ultimul, e greu să te convingi că aceea e cea mai bună variantă.

* Cât de mult te-ai expus prin el? Cât de mult consideri că ai lăsat să se vadă?
Subiectul eseului, mersul cu biciclea în traficul bucureştean, nu a fost provocator din perspectiva a cât las să se vadă din mine. Îmi pare în schimb rău că nu am am ştiut să scriu textul în aşa fel încât să pot pune în numărul limită de cuvinte, tot ce aş fi vrut să scriu despre subiect.

Comments

4 Responses to “Unele lucruri nu se văd decât de pe bicicletă”

  1. Alessandra Popa on March 15th, 2009 1:06 pm

    Cele 4 drafturi arata ca oamenii sunt de regula orientati catre rezultatul final. E ca situatia in care iti repari masina si dupa constati ca au ramas mici defecte. Iar apoi vezi acele defecte in fiecare dimineata

  2. Andi on April 9th, 2009 9:05 pm

    Titlul e genial, felicitări! :)

  3. “Unele lucruri nu se vad de decat de pe bicicleta” on July 10th, 2009 2:49 pm

    […] e cel mai aproape de suflet. Citiţi la final un dialog cu Ana Maria despre cum a scris textul. Si povestea mea, […]

  4. Dana on March 13th, 2010 10:50 pm

    e interesant, eu nu stiu sa merg pe bicicleta:))

Leave a Reply